(Tema banului într-un text narativ: Enigma Otiliei de George Călinescu )

Tema banului sau a avariţiei este abordată mai ales de către scriitorii realisţi, ce urmareau
să redea cât mai fidel şi mai veridic societatea, relaţia dintre mediu şi individ,
consecinţele pe care le poate avea acesta asupra comportamentului şi caracterului uman.
În literatura franceză, cel care analizează urmările degradante ale dorinţei de înavuţire,
creând personaje memorabile, este Honore de Balzac.
La noi, această temă va fi în centrul unor opere literare ale scriitorilor clasici (“Moara cu
Noroc”, “Comoara” de Ioan Slavici, urmărite din perspectiva moralizatoare), dar şi din
literatura interbelică, semnificativ fiind romanul “Enigma Otiliei” de George Călinescu.
Apărut în 1938, romanul ilustrează cu precădere programul estetic al lui Călinescu. În
concepţia criticului, un roman este viabil în măsura în care aduce existenţa unei lumi de
tipuri. În spirit clasicist, el pledează pentru căutarea permanentelor, pentru fixarea
universalului şi creează un roman pentru care alege deliberat formula balzaciană. El
reface clasicismul în sensul că deplasează elementele de viziune şi de structură spre
modernitate.
În acest roman realist autorul încearcă să zugravească o frescă socială (mediul românesc
citadin, la începutul secolului al XX-lea) şi foloseşte ca sursă de inspiraţie experienţa lui
de viaţă şi pe a altora.
Subiectul romanului este construit în functie de personajul Felix Sima. Evenimentele sunt
integrate în largul curs al istoriei unei moşteniri, conflictului romanului, în această
perspectivă, avându-şi izvorul în dorinţa de înavuţire agresivă a clanului Tulea.
Naratorul omniscient şi obiectiv creează un univers verosimil în care lumea reală este
reflectată ca într-o oglindă. Naratorul omniscient nu participă la evenimente nici ca
personaj, nici ca martor. Cel mai des, lumea este văzută prin ochii protagonistului. De
aceea, cititorul are acces la gândurile personajelor, întelege mai bine felul în care acestea
văd lumea.
Acţiunea romanului cuprinde două planuri epice: cel erotic, în care evoluează Otilia şi
Felix, şi cel social legat de tema moştenirii - mobilizarea clanului Tulea pentru a intra în
posesia averii lui Costache Giurgiuveanu. Intriga se dezvoltă deci pe aceste două planuri
care se întrepătrund.
Tema principală este cea socială, cu două componente, ambele balzaciene. Zugrăveşte o
frescă socială a burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, sub
determinare social-economică. Imaginea societăţii reprezintă fundalul maturizării unui
tânăr care, înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie.
Tema iubirii nu ocupă un prim plan, dar creează această impresie deoarece dragostea este
un sentiment definitoriu pentru orice fiinţă. Cuplul Otilia-Felix se impune în categoria
eşecului provocat din interior. Femeia, surprinzător de matură, se declară frivolă şi
inferioară barbatului. Ea se opune căsătoriei, deşi moştenirile ar fi asigurat un trai decent,
pe motiv că i-ar frâna cariera lui Felix. În realitate, Otilia îşi apără libertatea şi îşi
urmează natura.
Tema moştenirii aduce în prim plan problema banului, a averii, care influenţează adânca
viaţă a individului, îi conferă demnitate şi putere în raport cu semenii săi. Ca în romanele
lui Balzac, majoritatea personajelor urmăresc la modul obsesiv să între în posesia unei
moşteniri care să le schimbe destinul.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre cele două familii înrudite, care
sugerează universul social pentru tipurile umane realizate. O familie este cea a lui
Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, şi Otilia Mărculescu, adolescenta orfană, fiica
celei de-a doua soţii decedate. Aici apare şi Felix Sima, fiul surorii bătrânului, care vine
la Bucureşti pentru a studia medicina şi se cazează la tutorele său legal, Moş Costache.
Un alt intrus în această familie este Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care
afecţiunea pentru Otilia îl aduce în casa acestora.
Cealaltă familie în jurul căreia se organizează subiectul operei este familia surorii lui moş
Costache, Aglae. Familie înrudită şi vecină cu prima, ea aspiră la moştenirea averii
bătrânului.
Istoria unei moşteniri include două conflicte: primul este iscat în jurul averii bătrânului,
iar al doilea destramă familia Tulea din cauza interesului lui Stănică tot pentru aceeaşi
avere.
Competiţia dintre anumite personaje (adversitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei
Otilia) este dată de dorinţa de înavuţire a familiei Tulea, mai exact a Aglaiei şi a lui
Stănica Raţiu. Scopul lor este de a dobândi banii, casa, acţiunile, proprietăţile, lucrurile,
pământul lui Costache Giurgiuveanu după ce acesta moare şi a dobândi astfel un statut
social mai bun. Şeful în familia Tulea este Aglae, un personaj balzacian ce întruchipează
dorinţa agresivă de îmbogăţire pornită dintr-un instinct familial. Neavând încredere decât
în avere, ea desconsideră activitatea intelectuală, convinsă fiind că “cine citeşte prea mult
se scrânteşte”, iar “facultatatea este pentru băieţii de bani gata”. Sora lui moş Costache
împroaşcă fără reţinere cu duşmănie pe cei care ar putea să-i lezeze intenţiile de a intra în
posesia averii râvnite.
Banul în societate este “zeul suprem”, o valoare într-o societate degradată moral, de aici
rolul moştenirii în subiectul romanului dat.
Competiţia pentru moştenirea bătrânului avar este un prilej pentru observarea efectelor, în
plan moral, al obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de imobile, restaurante, acţiuni,
nutreşte iluzia longevităţii şi nu pune în practică nici un proiect privitor la asigurarea
viitorului Otiliei, pentru a nu cheltui. Clanul Tulea urmăreşte fiecare mişcarea a celor din
casa bătrânului şi pun la cale planuri strategice. Aglae asteaptă să-i moară fratele, îi
asediază casa şi dă ordine severe pentru a împiedica înstrăinarea oricărui obiect din
proprietatea bătrânului. Deşi are o afecţiune sinceră pentru fata, moş Costache amână
înfierea ei, de dragul banilor şi din frica de Aglae. Stănică Raţiu urmăreşte şi el, ca şi
Aglae, să parvină şi visează averea Clanului Tulea, dar sustrage banii lui moş Costache.
Lupta acerbă pentru moştenire influenţează mai multe destine şi concentrează toate
energiile clanului Tulea, casa lui moş Costache este continuu supravegheată şi asediată
atunci când bătrânul se îmbolnăveşte. Atunci când suferă un puternic atac cerebral, moş
Costache se gândeşte mai serios la viitorul Otiliei şi-i încredinţează lui Pascalopol trei
bacnote pentru a le depune la banca în contul “fe-fetiţei” lui, dar se răzgândeşte. În timpul
celui de-al doilea atac al bolii bătrânului, Stănică profită de absenţa lui Felix şi a Otiliei şi
de neatenţia Aglaiei şi fură banii bătrânului de sub salteaua pe care zăcea, provocându-i
moartea.
Faţă de moştenire, Felix, Otilia şi Pascalopol au o atitudine defensivă, în construcţia
romanlui fiind pusă în antiteza cu clanul Tulea şi Stănică Raţiu. Şi George Călinescu a
menţionat că Felix şi Otilia sunt, în roman, ”în calitate de victime şi termeni angelici de
comparaţie”.
Din acestă perspectivă, romanul devine un tablou al moravurilor micii burghezii
bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.
Aspectele avariţiei, lăcomiei şi parvenismului sunt supuse observaţiei şi criticii î în
romanul realist.
Specific operei balzaciene, şi în romanul “Enigma Otiliei” viaţa socială este studiată
având permanent viziunea unităţii ansamblului. În “Enigma Otiliei” Călinescu adoptă o
perspectivă de moralist clasic, o analiză la stadiul de observaţie a eticii umane, pe care o
diferenţiază pe tipuri.