(particularităţile de construcţie a unui personaj, dintr-un text narativ, aparţinând lui Camil

Petrescu : Patul lui Procust)

Al doilea roman a lui Camil Petrescu, Patul lui Procust, apare în 1933 şi constituie, pentru
literatura română, un eveniment cu totul novator. Adept al modernismului lovinescian,
Camil Petrescu este cel care, prin opera lui, fundamentează principiul sincornismului prin
aducerea unor noi principii estetice ca autenticitatea, relativismul şi prin crearea
personajului intelectual analitic, în opoziţie evidentă cu ideile sămănătoriste ale perioadei
anterioare.
În conferinţa Noua structură şi opera lui Marcel Proust, Camil Petrescu teoretizează
romanul modern de tip proustian şi respinge romanul de tip tradiţional. El opinează că
literatura trebuie să ilustreze probleme de conştiinţa.
„Patul lui Procust” are caracteristicile specifice prozei de factură psihologică: pespectiva
narativa fărămiţată, distincţia între timpul cronologic şi cel psihologic, fluxul memoriei
involuntare, naraţiunea la persoana I, anticalofilismul, introspecţia, utilizată, aşa cum
observă Nicolae Manolescu, nu numai ca un mijloc de autocunoaştere, ci şi ca un mijloc
de cunoaştere a celuilalt.
Personajele sunt caracterizate print-o modalitate inedită, ele fiind văzute din mai multe
perspective. Trăsăturile lor se dezvăluie treptat. Această tehnică narativă modifică parţial
conceptul de personaj, care nu mai este un tip literar definit din exterior, ci unul care se
autoconstituie prin mărturisire sau care e reflectat în conştiinţa celorlalţi.
Tema romanului ilustrează problematica funamentală a prozei camil-petresciene, drama
iubirii şi drama intelectualului lucid, inflexibil şi intransigent, însetat de atingerea
absolutului în iubire şi în demnitate umană.
Actiunea romanului se desfaşoară între anii 1926-1928 şi e localizată în Bucureşti şi
Techirghiol. Fred Vasilescu este fiul lui Tănase Vasilescu Lumânăraru, industriaşul
multimilionar asociat în diferite afaceri cu politicianul liberal – Nae Gheorghidiu. Fred
Vasilescu apare din exterior ca un exponent tipic al înaltei societăţi din acel timp.
Prietenii îl considerau sufletul petrecerilor, iar femeile îl simpatizau. Unii îl considerau
prost, incult şi insensibil, lucru pe care chiar Fred îl noteaza în jurnalul său, menţionând
că nu a fost niciodată preocupat în a corija această perspectivă asupra sa. Portretul
realizat de naratorul-personaj care scrie notele de subsol este acela al unui tânăr loial şi
delicat, de o mare profunzime intelectuală.
Fred Vasilescu este o îmbinare perfectă între esenţe şi aparenţe, el părând să nu aibă alte
preocupări decât sportul, moda, chefurile şi femeile, dar fiind în fondul său, un tânăr
sensibil şi inteligent. Doamna T. îl consideră o enigmă şi în acelaşi timp sufletul ei
pereche.
Fred recompune - prin memorie afectivă - viaţa celorlalte personaje, a Emiliei, a doamnei
T., destinul lui Ladima, precum şi imaginea socială, politică şi economică a României
interbelice. Autorul insistă ca Fred să-şi exprime în scris frământările pe care declară că
le are de la o vreme. Astfel jurnalul său va cuprinde impresiile pe care le-a avut în urma
citirii scrisorilor lui George Demetru Ladima adresate Emiliei, de aici Fred ajungând să
realizeze şi o analiză a propriei sale relaţii cu doamna T.
Sub aparenţa unui tânăr superficial, Fred este un intelectual lucid, introvertit ale cărui
sondări interioare dezvăluie o inteligenţa aparte. Cu o bogată experienţă de viaţă, fost
diplomat, pilot, sportiv talentat cu succese răsunatoare la femei, Fred consideră că trebuie
să traiască în mod direct tot ceea ce i-a comandat amorul propriu, experienţa trăită
constituind un adevarat „memoriu de carieră”. El îşi ascunde adevărata natură spirituală,
întrucât contrastează flagrant cu mediul în care traieşte, cu lumea superficială al cărei stil
l-a adoptat, prefacându-se că aparţine societaţii moderne, meschine şi dominate de
parvenetism.
Fiind autoanalitic, Fred Vasilescu o părăseşte pe doamna T., cu toate că este îndragostit
total şi definitiv de ea. El îşi problematizează existenţa şi trăieşte drama unei iubiri
imposibile din cauza faptului că vedea în doamna T. o fiinţă superioară sau din cauza
faptului că se temea să nu descopere în aceasta o Emilia. Explicaţia exactă a motivului nu
este oferită de romanul subiectiv. Sacrifică definitiv iubirea şi preferă să o piardă pe ea ca
să nu se piardă pe sine. Ceea ce este evident însă, după cum declară şi el este faptul că
relaţia avută cu doamna T. l-a schimbat radical.
Epilogul I relatează înfrigurarea lui Fred Vasilescu de a cerceta îndeaproape
împrejurimile sinuciderii lui George Demetru Ladima. A doua zi după vizita pe care i-o
făcuse Emiliei, când citise scrisorile lui Ladima, Fred caută informaţii în toate ziarele din
săptămâna în care murise gazetarul şi constată că necrologurile îl prezentau pe Ladima ca
fiind un adevărat talent. Deşi pare absurd ca un om ca Ladima să se sinucidă din cauza
unei femei atât de vulgare ca Emilia, Fred ştie că acest soi de femei provoacă adevărate
drame de amor, sinucideri sau crime, pe când cele superioare, inteligente şi distinse
provoacă suferinţe mult mai adânci, dar pe un alt plan spiritual. Ladima, înainte să se
sinucidă îşi pusese în buzunarul hainei o mie de lei, pentru a se exclude ipoteza că s-ar fi
putut sinucide din cauza mizeriei. Procurorul consideră că el s-a sinucis din cauza unei
femei întrucât acesta lasă o scrisoare adresată unei doamne în care îşi explică profunda
suferinţă provocată de această iubire. Uluit, Fred afla că scrisoarea îi era adresată Mariei
Mănescu, doamna T. El adresează acea scrisoare doamnei T., probabil în ideea că iubirea
pentru o femeie ca doamna T. nu ar fi fost dezonorantă.
Dragostea lui pentru doamna T. rămâne o enigmă, iar moartea lui Fred în accidentul de
avion poate fi şi o sinucidere, motivul fiind ascuns ca şi în cazul lui Ladima. Ambele
destine sunt dramatice prin intensitatea iubirii, deşi una reprezintă imaginea răsturnată a
celeilalte: Ladima trebuie să-şi diminueze capacitatea spirituală, să coboare la nivelul
vulgarităţii Emiliei, Fred, dimpotrivă, simte că este sub iubirea superioară a doamnei T.
Legătura celor două destine este întâmplătoare. Fred citeşte cutremurat scrisorile lui
Ladima adresate Emiliei şi afirmă că Ladima ar fi fost singura persoană căreia i-ar fi
încredinţat taina sa. Reacţia lui de a fura aceste scrisori este determinată de simţul onoarei
de a păstra secretul omului pe care îl cunoscuse demn şi incapabil de compromisuri,
inflexibil. Emilia era culmea vulgarităţii şi a platitudinii, toţi cei din jurul ei vedeau asta,
mai puţin Ladima care o idealizase constant.
Personalitatea lui Fred Vasilescu rămâne enigmatica, sfârşitul său pendulând între
accident de avion şi sinucidere. El moare brusc, a doua zi după predarea caietelor în care
confesiunile lui sunt o permanentă autoinstrospecţie, ca şi când scrisul l-ar fi ajutat să se
izbăvească de suferinţă prin analiza lucida a iubirii. Înainte să moară, Fred îşi reface
testamentul, lăsând toată averea personală doamnei T.
Descrierea fizică a lui Fred Vasilescu apare în Epilog II şi îi aparţine autorului, marcat în
mod vizibil de moartea sa. Acesta era un tânăr blond cu trăsături regulate, doar cu fruntea
puţin boltită deasupra ochilor verzi. Finalul romanului cuprinde discuţia doamnei T. cu
autorul din care reiese că ea fusese tot timpul frământată de incertitudinea iubirii, i se
părea că Fred avea uneori anumite gesturi care trădau o iubire ascunsă, dar era contrariată
de refuzul categoric al acestuia de a continua relaţia de iubire.
Autorul renunţă definitiv la aflarea unor eventuale răspunsuri lămuritoare privind iubirea
dintre cei doi, deoarece adevărurile nu sunt limitate, ci se scurg unul în altul şi nu există
un adevăr singular care să le cuprindă pe toate celelalte. Taina lui reintră în circuitul
marilor taine ale Universului, idee care încheie romanul ca o concluzie sugestivă pentru
concepţia literară a lui Camil Petrescu.
Impresia ultimă care rămâne din imaginea personajului Fred Vasilescu este aceea a unui
bărbat extrem de sensibil, lucid, care-şi problematizează existenţa şi trăieşte drama unei
iubiri imposibile tocmai din faptul că îşi analizează prea mult sentimentele în loc să le
trăiască pur şi simplu.