Patul lui Procust

-tema iubirii: relatia dintre doua personaje ale romanului –D.T. si F.V.-

În romanul ,,Patul lui Procust” de Camil Petrescu cele patru personaje principale ale
romanului sunt: Doamna T., Fred Vasilescu, G.D.Ladima și Emilia Răchitaru. Relația dintre
primii doi menționați ocupă un loc esențial în roman. Ea este, de asemenea, reprezentantivă
pentru evoluția caracterului celor doi, dar mai ales pentru tema romanului, iubirea.
Astfel, atât Doamna T. cat și Fred Vasilescu se înscriu în tipologia intelectualului, cu
profunde înclinații înspre analiză și autoanaliză. Doamna T. este din punct de vedere social o
femeie independentă financiar prin implicarea in conducerea magazinului de mobilă,“La arta
decorativă”, burgheză prin ocupație și intelectuală prin preocupări, memoria involuntară a lui
Fred caracterizând-o în acest sens: “De altfel, citea toată ziua, și nu numai romane, ci tot soiul
de cărți: tratate de drept și medicină, colecții de acte, sociologie, dar mai ales istorie”. Dacă
imaginea Domanei T. de femeie inteligentă pare general recunoscută în roman,
pluriperspectivismul narativ infățișează un Fred care deține, pe de o parte, o imagine de incult
(insăși personajul fiind conștient de aceasta: “Știu că lumea și prietenii chiar mă cred
prost…Bineînțeles, nimeni nu mi-o spune în față”), în timp ce naratorul periferic din notele de
subsol își exprimă opinia despre Fred, în sens opus, într-o maniera defensivă: “Această reputație
de prost și incult, de care se bucură Fred Vasilescu era una dintre cele mai false din câte se pot
închipui”. Statutul personajului este completat inclusiv social, Fred Vasilescu fiind prezentat
astfel: “Domnul Fred Vasilescu, diplomat, sportiv, dansator etc., în flagrant delict de frecventa
artistică. Ce femeie te aduce pe aici, spune drept?”.
Între aceste două personaje, a căror întalnire este pricinuită de mobilarea unei garsoniere,
va evolua o iubire al cărui eșec va rămânea prea puțin motivat sau explicat, descoperit însă de
cititor în jumătățile de mărturisiri ale lui Fred Vasilescu.
Consemnarea evoluției iubirii dintre cei doi reprezintă un proces sinuos, datorită
complexității relațiilor temporale și spațiale, la care se adaugă forma insolită a romanului, și
anume scrisorile Doamnei T., jurnalul lui Fred Vasilescu intitulat ,,Intr-o după-amiaza de
august”, în care sunt inserate și scrisorile lui G.D.Ladima către Emilia. Astfel, există un timp al
narării și un timp narat, alături de un timp obiectiv, exterior și un timp psihologic, al memoriei
personajelor, încât gama de impresii consemnate pe care le resimt acestea, provine din trecut, dar
și din reflecții ulterioare asupra acestuia.
Relația dintre Doamna T. si Fred Vasilescu este suprinsă pe o durata de aproape patru
ani, ea provocând în cazul amândurora un dezechilibru emoțional (“Sunt ca și bolnav,
din asta de 9 luni de zile (…) patru generații dintr-ai mei n-au gândit cât mă frământ eu de o
luna”). Ea este suprinsă relativ puțin în momentele în care cei doi reprezintă un cuplu, și mult
mai mult în etapa neîmplinirii sale. În principiu, tema romanului, iubirea (dintre Doamna T. si
Fred) stă sub semnul elitismului și al vanității, fiind inevitabil modelată de personalitatea
fiecăruia, relevată adesea prin caracterizări directe, de către alte personaje. Doamna T., “de o
tulburătoare feminitate uneori” și care “nu putea suporta fizic nicio urâțenie”, este o femeie
inteligentă, sensibilă, are “un aer binevoitor și absent” în societate, însă este “cu adevarat foarte
bună (…) din incapacitatea de a suferi răul sau falsul”. Sensibilitatea și luciditatea lui Fred
Vasilescu (principalele sale trăsături) vor fi educate ireversibil de Doamna T., Fred insuși fiind
conștient de transformarea sa: “nici nu bănuiam atâtea înțelesuri câte imi sar în ochi de atunci
încoace. (…) Femeia aceasta e tovarasul care m-a oprit din drum, numai ca să privească el
ceva, și de atunci am început să văd și eu o mulțime de lucruri.” În același timp însâ, Fred, deși o
iubește (“Imi venea totuși să urlu, exasperat, de acolo de jos “te iubesc” și să fug apoi în
noapte”), resimte legătura dintre el și Doamna T. ca pe o dominare, ca pe o umilire, termenii
utilizati de acesta fiind revelatori “: “robire absolută”, paralizantă cedare din fiecare zi”,
“groaza apropierii”, “gest disperat”. Ceea ce nu realizeaza Fred (sau poate nu afirma), dar
observa naratorul periferic, este caracterul său elitist (căci în ficțiunea lui Camil Petrescu, iubirea
are ca subiecți indivizi superiori), care ar fi putut egala într-o perfectă măsură superioritatea
feminină a Doamei T.: “Avea acel timbru deosebit, acea vibratie melodioasă, calmă pe care o
au toți oamenii fruntași adevărati în activitatea lor oricare ar fi ea: arta, politica, militarie,
acrobație, dans modern, destin de Don Juan sau box”.

În puținele secvențe ale întâlnirilor celor doi, pot fi distinse aceleași doua atitudini:
melancolia si tristeațea Doamnei T. cu privire la indepărtarea lui Fred și la amintirea iubirii pe de
o parte, și incapacitatea lui Fred de a se dedica acesteia, pe de altă parte. Este cazul scenei de la
Movilă, unde în evidență iese atitudinea Doamnei T. (“a inchis ochii și toate trăsăturile feței i s-
au frânt, doar dunga ușoară dintre sprâncene s-a înălțat… Avea gura îndurerată,
întredeschisă(…) Pe urmă a deschis ochii, plini de lumină, lichizi, înlăcrimați”), al cadoului
oferit de de Anul Nou (cînd Fred refuză angajarea: “Să fie din nou goală și să bea șampanie…
ca un sinucigas care dă totul pe o clipă, îmi vine să zic…da”), al aniversării de un an, al nopții
petrecute în automobil de Fred și Ladima aproape de fereastra Doamnei T.

Finalul acestei iubiri, surprins în Epilog II, din perspectiva naratorului periferic, este marcat
brusc prin moartea neașteptată a lui Fred, în urma unui accident de avion care rămâne sub
semnul sinuciderii. Evenimentul va produce schimbarea opiniei Doamnei T. cu privire la iubirea
lui Fred. Dacă în incipitul romanului, aceasta afirmă “Dar stiu un lucru, ca X nu mă iubește, că
am suferit din cauza lui aproape mortal”, în final, citind caietele lui Fred, afirmația naratorului
periferic “(…)cred ca mă iubea mult… foarte mult” ii va confirma acea “iubire patimas
ascunsa” pe care o bănuia.

Legătura dintre cei doi va rămâne însă neîmplinită, amintirea ei fiind “o iubire rarefiată,
prelungită după-amieze întregi”. Astfel, încercand să ofere un “dosar de existențe”, naratorul
periferic va obține din două relatări independente, două perspective asupra aceluiași sentiment,
care prin conținutul lui, are semnificația unei ratări a relației umane în iubire, din cauza căreia
fiecare se va afla într-un pat al lui Procust.