"Poveste"

de Marin Sorescu
Sufletul tau functioneaza cu lemne,/ Iar al meu cu electricitate./ Dragostea ta
scoate fum,/ A mea e din flacari curate./Totusi vom mai merge mpreuna/O buna
bucata de pamnt,/O buna bucata de cer,/O buna bucata de luna./Vom fi fericiti
pen tru iarba/Si pentru lac,/Vom rde pentru copac,/Vom slavi drumul cu cte-o
gura/Si vom tine un moment de reculegere/Pentru fiecare cotitura./Ne vom lua
dupa umbra mea/ Care merge nainte,/ Ne vom lua dupa primul gnd,/ Ne vom
lua dupa doua-trei cuvinte./Pna cnd ne va iesi n cale Sfnta Vineri/ Sa ne
spuna printre altele/ Ca nu mai suntem tineri./Si ca ea n-o sa ne mai dea deacum/ Nici electricitate pentru flacara,/ Nici lemne pentru fum/.
Marin Sorescu este unul dintre acei artisti iconoclasti, care pot fi asociati cu ideea
de subminare a artei- poeziei vazuta ca forma a "constructiei". Avangardistii nsisi
nu facusera altceva dect sa demitizeze teme, motive poetice, structuri stilistice.
Era un protest mpotriva retoricii clasice a artei. De altfel, poezia modernista, n
general, refuza dialogul cu vechile idealuri ale fiintei, iar bucuria, ca principiu al
vietii, nceteaza sa mai fie sentimentul dominant. Deziluzia, prozaismul
existentei, banalul, vietuirea cenusie par acum sa defineasca mai bine fiinta
umana. Este ceea ce ncearca sa exprime si Marin Sorescu n lirica lui.
In oricare dintre poemele din primele volume "Singur printre poeti", "Tineretea lui
Don Quijote", "Poeme" sau "Moartea ceasului", ne inmpina caracterul parodic si
ironic al viziunii sale. Poezia lui este una a "deconstructiei", n sensul subminarii
ideii de sacru si de semificativ in intocmirea lumii, a temelor mari ale acesteia;
Sorescu e un poet al profanului, al "banalului, al nesemnificativului, al absurdului:
Daca te ntlnesti cu un scaun,/ E semn bun, ajungi n rai./ Daca te-ntlnesti cun
un munte,/ E semn rau, ajungi n scaun./ te-ntlnesti cu carul mare,/ E semn bun,
ajungi n rai./ Daca te-ntlnesti cu un melc/ E semn rau, ajungi n melc./ [...] Daca
mori,/ E semn rau// Fereste-te de acest semn/ Si de toate celelalte./
Marin Sorescu este, n acelasi timp, si un un "poet al poantelor", ceea ce
nseamna ca poemul lui este astfel construit nct sa devina expresia unei
surprize pe care, de regula, ne-o ofera finalul. Este o "viziune ntoarsa" asupra
lumii, caci nimic nu mai functioneaza ca iainte n lirica sa: nici limbajul poeziei,

nici temele acesteia. Moartea si iubirea, de exemplu, ca teme sacre ale poeziei
din totdeauna, banalizate, caricaturizate, lipsite de fior si mister. Este o viziune
sustinuta, n general, de un limbaj voit prozaic, ceea ce impreuna cu tema
contureaza o puternica senzatie de absurd, de inadecvare. Iata nca un exemplu,
finalul poeziei "Fresca", unde, intradevar, detaliul realist provoaca rsul si
"distruge" un mit care nfiora, cel al iadului: n iad pacatosii sunt valorificati la
num [...]/Barbatii sunt si ei folositi/ La cele mai grele munci,/ Cu exceptia celor
foarte parosi,/ Care sunt torsi din nou/ Si facuti presuri... Este un iad
manufacturier, utilitarist, un iad care recicleaza lumea.
Acest exemplu nu nseamna, totusi, ca sensul tragic al existentei ar fi cu totul
ocolit n lirica sa. El este nsa mblnzit de familiaritate si joc absurd, de
automatismele existentei. De altfel, pentru cele mai multe dintre poezii, cititorul
nsusi poate alege cheia - comica sau tragica - n care sa le descifreze sensurile.
Poezia "Poveste", aparuta in volumul "Moartea ceasului" 1966, nu se
ndeparteaza de aceste trasaturi ale poeziei soresciene. O tema draga poeziei
romantice, iubirea, este supusa aici unui proces de "depoetizare", n sensul n
care dragostea devine expresia insotirii a doua suflete care "functioneaza",
fiecare, cu alt fel de combustibil.