Celei care pleacă

Erdelyi Ana, LLR, anul 2. Ion Minulescu

- „Celei care pleacă” este o romanță de inspirație erotică, având o formă simplă și ușor de
transpus muzical.
-Titlul sugerează sfârșitul unei iubiri, poezia fiind închinată unei iubite fără nume, care rupe,
prin plecarea ei, vraja dragostei.
Structura:
Poezia „Celei care pleacă” este alcătuită din patru strofe inegale, cu unele versuri „rupte” pentru
a crea impresia de vers liber. Primele doua versuri ("Tu crezi c-a fost iubire-adevărată...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie..." ) se repeta în final, adică sunt versuri-refren (element
simbolist). Deosebirea dintre cele doua grupe de versuri o dă punctuația: la început, punctele
de suspensie lasă loc unei continuări, în final, semnul exclamării trage cortina peste timpul
iubirii devenit mit.
-Tema poeziei- solemnitatea despărțirii, moment devenit sacru în scurgerea timpului.
- Motive- motive poetice: visul, cântecul, păsările călătoare
-Figuri de stil: epitetul „cântec trist” sugerează latura sentimentală a iubirii. Metafora
personificatoare „albastrul răzvrătit al altor mări” ilustrează aspectul furtunos, pătimaș al iubirii.
- Metafore ale iubirii trecute: „A fost un vis”; „un cântec trist”, „refrenul unor triolete”, prin
care eul poetic definește experiența erotică. Iubirea s-a sfârșit ca orice cântec, ca orice vis ,iar
starea sufletească este vag nostalgică, tristă, dar împăcată oarecum. Prin simbolurile călătoriei
(păsările albe, marinarii, pescarii, locurile exotice)este sugerată inconștiența sentimentului de
dragoste. Se remarcă faptul că muzica nu este principiu de construcție specific simbolist, ci și
tema: iubirea este un cântec sentimental rostit de pescarii și marinarii singuratici.
-Epitetul personificator „albastrul răzvrătit” ilustrează cadrul în care se naște povestea de
dragoste-din albastrul apelor marii, pe un tărâm uitat, cadrul diferit de spațiul comun al lumii
obișnuite, devenit chiar unul aprig, greu de explorat, unde vraja iubirii se transformă în cântec
adus din puncte geografice îndepărtate.
-Viziunea:
• Viziunea lirică e conturată sub imperiul elegiacului ușor manierist, iar iubirea e
asimilată unei „scurte nebunii”, așadar pusă în cheie irațională, dar și ludică. Definirea
sentimentului erotic e așadar una de o ambiguitate extremă, în care sensurile îşi pierd din
pregnanţă, iar tiparul afectelor e fluctuant („Tu crezi c-a fost iubire-adevărată… / Eu cred c-a
fost o scurtă nebunie… / Dar ce anume-a fost / Ce-am vrut să fie, / Noi nu vom şti-o poate
niciodată…)”.
• Iubirea e asimilată unui vis ce transportă imaginaţia poetului în ţinuturi exotice, marcate
de magia depărtării şi de fascinaţia necunoscutului. Elementul dominant aici e acvaticul;
elementul marin, prin deschiderea spre ilimitat şi sugestiile genezice pe care le presupune,
capătă sensul unei regresiuni spre rădăcinile vieţii, ori al unei aspiraţii spre absolut.
• Marea devine, la Minulescu, o figură arhetipală, descrisă cu voluptate, printr-o tehnică
remarcabilă a nuanţelor, a alternării cromatice şi auditive, poetul imaginând-o ca pe un model
exemplar, un posibil spaţiu de retranşare compensatorie a eului. De altfel, predilecţia pentru
acvatic, pentru materia lichidă, pentru evanescent şi metamorfoză sunt reprezentări baroce, care
pot fi puse în conjuncţie cu atracţia poetului spre reverie, spre vis, înfăţişat ca spaţiu fluid,
nestatornic al unei realităţi simbolice. Reprezentare alegorică, simbol al genezei şi al nelimitării,
al deschiderii spre ideal, marea e evocată cu un tremur voluptuos al expresiei subtile şi retorice
în acelaşi timp: „A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare, / Un cântec trist adus din alte ţări / De
nişte păsări albe, călătoare, / Pe-albastrul răzvrătit al altor mări / Un cântec trist adus de
marinarii / Sosiţi din Boston / Norfolk / Sau din New York, / Un cântec trist ce-l cântă-ades
pescarii, / Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc. / Şi-a fost refrenul unor triolete / Cu care-alt’
dată un poet din Nord, / Pe marginea albului fiord, / Cerşea iubirea blondelor cochete…”.
• Ilimitatul şi vagul simbolist sunt travestite aici în conturarea sentimentului iubirii,
definit, prin extensie şi hiperbolizare, într-o confesiune ce transformă ceremonialul erotic în vis
şi ritualizează, prin recursul la exotism, trăirile, le conferă o anume artificalitate manieristă.
Patetismul lui Minulescu e mai mereu relativizat de o privire ironică ori de o pornire parodică
ce pune mereu lucrurile grave sub semnul interogaţiei, de dramatizează tragicul,
desolemnizează afectele de o alură gravă.
• În finalul poeziei, reflexele inconstanţei sentimentului şi ambiguitatea rămân nealterate.
• Viziunea lirică se închide asupra aceloraşi întrebări şi asupra aceloraşi nelămuriri, iar
atmosfera este, cu deschiderile ei ample spre nemărginire şi absolut şi cu retranşările în spaţiul
lăuntric, marcată de un perpetuu flux şi reflux al imaginarului („A fost un vis, / Un vers, / O
melodie / ce n-am cântat-o poate niciodată… // Tu crezi c-a fost iubire-adevărată? Eu cred c-a
fost o scurtă nebunie”).
• De altfel, simbolurile spaţiale din poezia Celei care pleacă sunt deposedate de orice
determinări geografice; ele sunt mai degrabă investite cu capacitatea de a sugera necunoscutul,
de a numi nenumitul, de a exprima inexprimabilul, în manieră tipic simbolistă).

- Încadrarea poeziei în estetica simbolistă se justifică prin muzicalitatea textului, prezenţa

versurilor-refren – „Un cântec trist…” - , sugestia distanţării sufleteşti, a înstrăinării
îndrăgostiţilor – „Tu crezi c-a fost iubire-adevărat / Eu cred c-a fost o scurtă nebunie…” - ,
valorificarea simbolurilor - cântecul trist, spaţiile îndepărtate, păsările călătoare -, sugerând
pierderea sentimentelor, a legăturilor sufleteşti, nota ironică, ludică.