Scrie, pe foaia de examen, răspunsul la fiecare dintre următoarele cerinţe, cu privire la textul de

mai jos:

Prin vişini vântul în grădină

Cătând culcuş mai bate-abia
Din aripi, şi-n curând s-alină,
Iar roşul mac închide floarea,
Din ochi clipeşte-ncet cicoarea
Şi-adoarme-apoi şi ea.

Eu cred c-a obosit pădurea,

Căci ziua-ntreag-a tot cântat
Şi tace-acum gândind aiurea.
Sub dealuri amurgeşte zarea,
Se-ntunecă prin văi cărarea
Şi-i umbră peste sat.

Peste culmi încet amurgul moare

Şi-ntors cu faţa cătr-apus
Dă semne nopţii din ponoare
Ea-mbracă haine-ntunecate
Şi liniştit din aripi bate
Plutind tăcută-n sus.
(George Coşbuc, Pastel)

1 Transcrie, din textul dat, două cuvinte care aparţin câmpului semantic al naturii. 2 puncte
2 Explică utilizarea cratimelor în structura „Şi-adoarme-apoi". 2 puncte
3 Alcătuieşte două enunţuri pentru a ilustra sensul propriu şi sensul figurat al cuvântului a (se)
întuneca. 2 puncte
4 Menţionează două teme/ motive literare, prezente în poezie. 4 puncte
5 Numeşte sentimentul dominant care se desprinde din textul citat. 4 puncte
6 Explică semnificaţia unei figuri de stil identificate în prima strofă. 4 puncte
7 Exprimă-ţi opinia despre rolul verbelor la modul indicativ, timpul prezent, în textul dat. 4
puncte
8 Comentează, în 6 - 10 rânduri, ultima strofă, prin evidenţierea relaţiei dintre ideea poeticăşi
mijloacele artistice. 4 puncte
9 Prezintă semnificaţia titlului, în relaţie cu textul citat. 4 puncte

1. „pădure”; „mac”
2. Cratimele din structura „Şi-adoarme-apoi” au fost utilizate pentru a marca rostirea
legată a celor trei cuvinte. Rolul prozodic al cratimei constă în păstrarea măsurii şi a
ritmului versurilor..
3. E vară, deci se întunecă mai târziu.
I s-a întunecat faţa când m-a văzut venind spre el, credea că o să-l cert.
4. tema – natura; motivul – înserarea
5. linişte
6. Personificarea „Din ochi clipeşte-ncet cicoarea/ Şi-adoarme-apoi şi ea” exprimă
starea de linişte redată de contemplarea naturii, cu puternice reverberaţii în
sensibilitatea eului liric. Aceasta personificare are rolul de a crea o atmosferă în care
liniştea totală îşi pune amprenta şi asupra vegetalului.
 7. Verbele la prezent, predominante în poezie, au rolul de a transmite ideea eternizării
naturii surprinse în acest pastel, a elementelor care compun tabloul fascinant al înserării:
„bate”, „adoarme”, „tace” etc. Aceste verbe sugerează încremenirea naturii cuprinsă de
o linişte profundă.
8. În a treia strofă a pastelului este prezentat un tablou static, care întregeşte starea de
linişte ce a cuprins întreaga natură în momentul înserării, stare la care fac trimitere şi
strofele anterioare. Descrierea surprinde trecerea de la crepuscul la noapte, prin
imaginea vizuală: „amurgul moare…/ Dă semne nopţii din ponoare”. Personificarea
„Ea-mbracă haine-ntunecate”, precum şi epitetul personificator „tăcută”, au rolul de a
crea o atmosferă plină de mister. Se remarcă impersonalitatea vocii lirice, motivată fiind
de faptul că accentul cade pe spectacolul naturii contemplate, o magnifică panoramă
surprinsă, parcă, în toate detaliile ei. Astfel singura marcă a prezenţei eului liric este
deicticul personal „eu”, din strofa a doua, care sugerează relaţia directă dintre om şi
natură.
9. Titlul „Pastel” este sugestiv, indicând denumirea speciei liricii peisagistice, utilizată
doar în cadrul literaturii române. Astfel, titlul are rolul de a anticipa descrierea unui colţ
de natură, în care poetul îşi exprimă discret sentimentele, prin intermediul stihiilor şi al
vegetalului : „Prin vişini vântul în grădină/ Cătând culcuş mai bate-abia/ Din aripi, şi-n
curând s-alină”, „Din ochi clipeşte-ncet cicoarea/ Şi-adoarme-apoi şi ea”. Treptat, orice
trimitere spre ideea de mişcare dispare.

MOARTEA LUI FULGER de George Cosbuc

"Nunta Zamfirei" si "Moartea lui Fulger" sunt numai doua balade culte dintr-un amplu
proiect ce isi propunea inscrierea existentei poporului roman intr-o viziune mitologica si
epopeica, dupa cum insusi poetul marturisea in prefata la volumul "Fire de tort" din 1896:
"M-a tot framantat ideea sa scriu un ciclu de poeme cu subiecte luate din povestile poporului si
sa le leg astfel, ca sa le dau unitate,si extindere de epopee". Cele doua poeme fixeaza momente
esentiale ale existentei, o "polarizare mitologica a vietii si mortii" (Petru Poanta), zugravind
"feeria nuptiala" in "Nunta Zamfirei" si ritualitatea si problematica fenomenului extinctiei in
"Moartea lui Fulger". George Cosbuc inscrie astfel viata si moartea, riturile de trecere, intr-
un tipar arhaic al satului ardelean, pliindu-se pe o filozofie devenita matrice existentiala a unui
intreg popor.
Poetul da textului, prin incipit, aspectul fulgurant al baladelor culte romantice, cu un tablou
dinamic, in care un sol aduce de pe campul de lupta vestea naprasnica a mortii lui Fulger.
Semnul nefast al trecerii in nefiinta al celui mai iubit erou vine din zarea indepartata, care se
inchide treptat, pana la imaginea cavalcadei disperate a mesagerului: "in goana roibului un sol,/
Cu frau-n dinti si-n capul gol,/ Rasare, creste-n zari venind,/ Si zarile de-abia-1 cuprind,/ Si-n
urma corbii croncanind/ Alearga stol." intoarcerea lui Fulger printre ai sai e insotita, ca un
cortegiu funerar, de stolul de corbi, ei insisi mesageri simbolici ai mortii. Atmosfera funebra se
instaureaza rapid in poezie, in "goana roibului", semn ca vestile rele se raspandesc cu
repeziciune peste tot,pana la vizualizarea imaginii concrete, brutale a mortii: "El duce regelui
raspuns,/ Din tabara. Si tine-ascuns/ Sub straiul picurand de ploi/ Pe cel mai bun dintre eroi -/
Atata semn de la razboi/ Si-a fost de-ajuns!"
Ca in eposul popular, eroii mor departe de casa, in lupte crancene, dand, in conceptia lui
Cosbuc ("O lupta-i viata"), un sens moral trecerii pe pamant: "Pe Fulger mort! Pe-un mal
strain/ L-a fulgerat un brat hain!/ De-argint e alb frumosu-i port,/ Dar ros de sange e-albul tort,/
Si pieptul gol al celui mort/ De lanci e plin."Dupa acest moment epic distinct, poezia continua
cu secvente alternante, fixand fie jalea fara margini pricinuita parintilor de moartea eroului,
fie momente ale ritualului de inmormantare, unitatea acestor cadre aparent disparate fiind data
de cadenta metrica a versurilor, care subliniaza ideea trecerii neinduratoare, indiferente la
durerea umana, la tragicul existentei. Poezia "Moartea lui Fulger" este astfel o suita de
instantanee, de "frame"-uri succesive ce surprind moartea tanarului fecior de crai, durerea
mamei si a craiului, precum si reactia batranului sfetnic. Vestea ca Fulger este mort zdrobeste
inimile parintilor: "Sarmanul crai! Cand l-a vazut/ Si cand de-abia l-a cunoscut,/ Cu vuiet s-a
izbit un pas/ De spaima-n laturi si-a ramas/ Cu pumnii stransi, fara de glas,/ Ca un pierdut."
Fulger este un voinic comparabil cu eroii din mitologiile vechi, de aceea moartea lui este de
mirare: "Sa-i moara Fulger? Poti sfarma/ Si pe-un voinic ce cuteza/ Sa-nalte dreapta lui de fier/
Sa prinda fulgerul din cer?/ Cum pier miseii, daca pier/ Cei buni asa?" Trecerea in moarte a lui
Fulger este ireversibila, incat, in viziunea tatalui indurerat, si elementele naturii traiesc o tragica
schimbare: "Dar mane va mai fi pamant?/ Mai fi-vor toate cate sunt?/ Cand n-ai de-acum sa
mai privesti/ Pe cel frumos, cum insuti esti,/ De dragul cui sa mai traiesti/ Tu, soare sfant?"
La aflarea cumplitei vesti, si doamna, mama lui Fulger, dobandeste infatisare de eroina dintr-o
tragedie antica: "Suflet pustiit!/ Cu parul alb si despletit/ Prin largi iatacuri alerga,/ Cu hohot
lung ea blastema,/ Si tot palatul plin era/ De plans cumplit." Disparitia lui Fulger este vazuta ca
o absenta capitala in planul real, al vietii obisnuite, o "lacuna a faptului de a trai" (Edgar Papu),
ireversibilitatea extinctiei fiind sfasietoare. Atitudinea mamei, care oscileaza intre revolta si
blestem, e fireasca, stiuta din cele mai vechi timpuri, fiind o izbucnire plina de revolta
impotriva legilor divine ale mortii, impotriva irationalului disparitiei persoanei fizice. Moartea
este o taina a carui esenta simplii muritori nu o pot pricepe, din cauza "intunecarii" mintilor de
catre zei in momentul mitic al sfidarii acestora,dupa cum afirma toate mitologiile lumii. Totusi,
reminiscente ale sufletului determina starea de asteptare perpetua a celui disparut, a carui
prezenta este inca resimtita de mama prin freamatul roibilor tropotind: "- De dorul cui si de-al
cui drag,/ Sa-mi planga sufletul pribeag,/ intreaga noaptea nedormind,/ Ca s-aud roibii
tropotind,/ Sa sar din pat, s-alerg in prag,/ Sa te cuprind!". Cu "sufletul pribeag", femeia
incearca sa regaseasca fiinta pierduta, dorind sa fie ingropata alaturi de fiul iubit: "Nu-1 dau din
brate nimanui!/ inchideti-ma-n groapa lui -/ Ma lasi, tu. Fulgere, sa mor?/ iti lasi parintii-n
plans si dor?/ O, du-i cu tine, drag odor,/ O, du-i, o du-i!". Mama nu are forta resurectionala a
zeilor, "glas de vifor", "mani de fer", nu e de "de foc", pentru a-1 strange pe cel mort si a-i reda
puterea vietii. Nu are nici puterea hiperbolica de a-1 plange intr-o jelanie de proportii
universale: "N-ai mari de lacrami, mari sa plangi".
Poezia alterneaza, in continuare, intre o meditatie grava asupra mortii si descrierea, in registru
liric de jelanie profunda, de bocet, a ritualului de inmormantare, in el recunoscandu-se usor
elemente traditionale romanesti. Mortului i se implineste un ritual respectat cu sfintenie, in care
toate semnele se conjuga pentru a-i face mai usoara trecerea in lumea cealalta: pe piept i se
asaza "colac de grau de-un an", in locul buzduganului i se pun "faclii de ceara", iar in mana un
ban pentru a ajunge in taramul umbrelor. Toate au rosturi precise, Cosbuc exceland in
plasticizarea spatiilor nepatrunse ale mortii: "Cu faclioara pe-unde treci,/ Dai zare negrelor
poteci/ in noaptea negrului pustiu,/ Iar banu-i vama peste rau./ Merinde ai colac de grau/ Pe
drum de veci." Cosciugul este de argint, parca pentru a-1 feri de spiritele rele, de stafii: "Si-ntr-
un cosciug de-argint te-au pus/ Deplin armat, ca-n ceruri sus/ Sa fii intreg ce-ai fost mereu,/ Sa
tremure sub pasu-ti greu/ Albastrul cer, la Dumnezeu/ Cand vei fi dus." ingerii vor ramane
incremeniti, "de rasuflet goi", cand vor vedea chipul de razboinic viteaz al mortului, iar soarele,
la o pierdere atat de grea, isi va schimba mersul pe cer, va merge "inapoi,/ Spre rasarit...".
La inmormantarea lui Fulger participa, alaturi de popor, si toti razboinicii morti, parca treziti de
acest tablou de sfarsit de lume: "Iar cand a fost la-nmormantat,/ Toti mortii parca s-au sculat/
Sa-si planga pe ortacul lor,/ Asa era de mult popor/ Venit sa planga pe-un fecior/ "De imparat!"
Popii citesc ectenii, clopotele rasuna, vestind marea pierdere. Revolta mamei impotriva unei
divinitati nedrepte dobandeste accente tragice, meditand asupra nimicniciei umane, asupra
destinului este de a se naste si muri, intr-o nedreapta hotarare a legilor divine: "Ce urma lasa
soimii-n zbor?/ Ce urma, pestii-n apa lor?/ Sa fii cat muntii de voinic,/ Ori cat un pumn sa fii de
mic,/ Cararea mea si-a tuturor / E tot nimic." Lumea este doar o aparenta in care nimic nu poate
rezista pentru totdeauna: "Parere-i tot, daca socoti -/ De mori tarziu, ori mori curand,/ De mori
satul, ori mori flamand,/ Totuna e! Si rand pe rand/ Ne ducem toti!". Dumnezeu, creatorul
legilor lumii vii, este invinuit de ingaduirea mortii si a suferintelor, chiar de dusmanie
impotriva oamenilor: "Eu vreau cu Fulger sa raman!/ Ah, Dumnezeu, nedrept stapan,/ M-a
dusmanit traind mereu/ Si-a pizmuit norocul meu!/ E un pagan si Dumnezeu/ E un pagan."
Contestatia puterii divine merge pana la revolta suprema, pana la propovaduirea necredintei in
Dumnezeu: "De ce sa cred in el de-acum?/ in fata lui au toti un drum,/ Ori buni, ori rai, tot un
mormant!/ Nu-i nimeni drac si nimeni sfant!/ Credinta-i val, iubirea vant/ Si viata fum!".

Poporul care aude aceste vorbe se ingrozeste, dar intervine acum un factor de echilibru, un
sfetnic, un intelept, probabil un sihastru retras din timp, in vremuri imemoriale, simbol al
credintei neclintite, care gaseste explicatie acestor lucruri: "Un sfant de-al carui chip te temi,/
Abia te-aude cand il chemi:/ Batran ca vremea, stalp ramas,/ Nascut cu lumea intr-un ceas,/ El
parca-i viul parastas/ Al altor vremi." in interpretarea lui, moartea lui Fulger nu este, propriu-
zis, o moarte: "Pe cer cand soarele-i apus,/ De ce sa plangi, privind in sus?/ Mai bine ochii-n
jos sa-i pleci,/ Sa vezi pamantul pe-unde treci!/ El nu e mort! Traieste-n veci,/ E numai dus."
Sfantul a trait pe vremea lui "Crivat cel turbat" si al lui "Volbura-mparat", care, ironie a sortii,
confirmare a biruitorului concept "fortuna labilis", "toti s-au dus pe-acelasi drum", inteleptul
exprima aceeasi conceptie energetista a lui Cosbuc: arata ca viata nu-i fum, ci "Razboi e, de
viteji purtat!/ Viata-i datorie grea,/ Si lasii se-ngrozesc de ea -/ Sa aiba tot cei lasi ar vrea/ Pe
neluptat." Legile mortii nu pot fi cercetate de pamanteni necalauziti de puterea divina:
"Traieste-ti, doamna, viata ta./ Si-a mortii lege n-o cata!/ Sunt crai ce schimba-a lumii sorti,/
Dar daca mor, ce grija porti?/ Mai simte-n urma cineva/ Ca ei sunt morti?" Singura scapare de
acest destin nefavorabil este "Credinta-n zilele de-apoi": viata este chin, dar ea este data ca sa
fie traita. Doamna asculta acest sfat, parand sa constientizeze apropierea de imortalitate,
imaterializarea, realizand ca pana si moartea este un vis: "Ea n-a mai plans, pierdut privea/ La
sfetnic, lung, dar nu-1 vedea/ Si n-a mai inteles ce-a zis,/ Si nu vedea cum au inchis/ Sicriul alb
-era un vis,/ Si ea-1 traia." Convertirea la conceptia tracilor, care se bucurau de moartea cuiva,
are loc brusc, ca o revelatie: "Senini de planset ochii ei,/ Vedea barbati, vedea femei,/ Cu
spaima muta-n jur privea./ Din mult nimic nu-ntelegea;/ Si sa muncea sa stie ce-i?/ Si nu
putea." Departarea de fenomenul mortii se realizeaza printr-o noua intunecare a mintii: daca
pentru moment aparuse "strafulgerarea" existentei eterne, ea dispare; vocea divina, venind de
sus, vestind Lumina eterna, se insereaza in mintea mamei lui Fulger, ca o concluzie asupra
vietii pamantene: "«Nu cerceta aceste legi,/ Ca esti nebun de le-ntelegi!/ Din codru rupi o
ramurea,/ Ce-i pasa codrului de ea!/ Ce-i pasa unei lumi intregi/ De moartea mea!»."

Cainele si catelul - demonstratie fabula

Personajele fabulei sunt din lumea animalelor si sunt construite pe baza alegoriei.Alegoria
este un procedeu prin care trasaturile de caracter si ideile umane sunt ascunse in spatele
unor masti de animale, plante sau obiecte personificate.

Astfel,dulaul Samson reprezinta omul mandru si demagog.Samson este caracterizat direct

prin cuvintele autorului “Samson,dulau de curte,ce latra foarte tare” dovedeste ca vorbeste
mult fara sa spuna nimic,iar prin “raspunse Samson plin de manie” se contureaza portretul
omului nervos.Dulaul este caracterizat indirect cu ajutorul numelor.Deci, “Samson”
aminteste de personajul biblic ce avea forta fizica dar era lipsit de inteligenta,iar cu numele
“Dulaul” se arata ca are putere fizica.Si faptele vorbesc indirect despre caracterul
personajelor.Samson il cearta pe catel,il alunga si chiar ii promite o bataie,contrar celor pe
care le afirma,deci are caracterul unui om fatarnic.Limbajul dovedeste ca Samson
reprezinta omul nepoliticos,necivilizat (“potaie”, “lichea nerusinata”).Acest tip de om este
privit de scriitor cu dezaprobare.

Catelul Samurache reprezinta tipul de om naiv,credul si cumsecade.El este caracterizat

direct prin cuvintele autorului (“Catelul Samurache,ce sedea la o parte/Ca simplu
privitor”),deci,are caracterul unui om modest care isi vede de treaba.El este caracterizat si
indirect cu ajutorul numelor.Astfel, “catelul” reprezinta omul neinsemnat,lipsit de
importanta,iar “Samurache”,omul obisnuit.Samurache este carcterizat indirect si cu ajutorul
faptelor.Catelul actioneaza cu sinceritate si isi exprima aprobarea ,avand caracterul unui om
sincer.Limbajul demonstreaza ca Samurache reprezinta omul politicos,respectuos
(“gandirea voastra”, “fratii mei”, simtimentul vostru”).Scriitorul prezinta cu simpatie si
intelegere acest tip uman.

Boul este caracterizat cu ajutorul a trei cuvinte “Un bou oarecare”.Prin continut si
sonoritate,cuvantul “boul”,sugereaza omul lipsit de inteligenta,fara atitudine. “Un” si
“oarecare”,sunt doi determinanti nehotarati,ce sugereaza tocmai lipsa unei opinii
proprii.Scriitorul priveste cu dezaprobare acest tip de caracter.
In text se imbina diferite moduri de expunere.Dialogul dinamizeaza actiunea si da textului
aspectul unei scenete.El surprinde limbajul si relatiile dintre personaje,ajutand la
caracterizarea lor.Naratiunea prezinta faptele si indirect caracterul personajelor.Elementele
de descriere aduc detalii ale portretelor.
Datorita celor spuse mai sus,se poate afirma ca opera “Cainele si catelul” de Grigore
Alexandrescu este fabula.Fabulele reprezinta o modalitate de a prezenta moravurile si
defectele omenesti,cu intentia de a le indrepta.