„LUCEAFĂRUL”

de MIHAI EMINESCU
Particularități ale textului poetic
Eseu despre particularitățile unei poezii romantice (de - exemplu: temă, viziune despre lume,
titlu, imaginar poetic, relații de opoziţie şi de simetrie, elemente de recurență, simbol central, figuri
semantice – tropii, elemente de prozodie etc.).

INTRODUCERE

Contextul apariției textului poetic ales.

1. Contextul apariției Poemul Luceafărul a apărut în 1883, în Almanahul Societăţii Academice
Social-Literare România Jună din Viena, fiind apoi reprodus în revista Convorbiri literare. Este un
poem romantic, o alegorie pe tema geniului, dar şi o meditație asupra condiţiei umane duale (omul
supus unui destin pe care tinde să îl depăşească).

CUPRINS

Precizează 2-4 caracteristici ale poeziei romantice, prin care poţi motiva încadrarea operei într-un
curent literar.
2. Încadrarea textului poetic într-o categorie
2.1. Precizarea unor caracteristici ale poeziei romantice, prin care se poate motiva încadrarea
operei într-un curent literar.
Poemul este romantic prin amestecul genurilor (epic, liric şi dramatic) şi al speciilor. Imaginarul
poetic e de factură romantică.. Iubirea se naşte lent din starea de contemplație şi de visare, în
cadru nocturn, realizat prin motive romantice: luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul.
Tema poemului este romantică: problematica geniului în raport cu lumea, iubirea şi
cunoaşterea.
Compoziţia romantică se realizează prin opoziția planurilor cosmic şi terestru şi a două ipostaze
ale cunoaşterii: geniul şi omul comun.
Titlul uneşte două mituri: unul românesc, al stelei călăuzitoare şi altul grecesc, al lui
Hyperion (gr. hyper-eon> „cel care merge pe deasupra"), sugerând prin aceasta natura
duală a personajului de tip romantic.

Prezintă semnificaţia titlului în textul poetic studiat.

4.2. Comentarea particularităților incipitului în textul poetic studiat
(Comentează particularitățile)
Incipitul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este mitic (illo tempore): „A fost
odată ca-n poveşti / A fost ca niciodată". Cadrul abstract este umanizat. Portretul fetei de
împărat, realizat prin superlativul absolut de factură populară „0 prea frumoasă
fată“, scoate în evidență unicitatea terestră. Fata de împărat reprezintă pământul însuşi,
iar comparațiile: ,,Cum e Fecioara între sfinţi / Şi luna între stele" propun o posibilă
dualitate: puritate şi predispoziție spre înălțimile astrale.

Prezintă limbajul și expresivitatea in textul poetic studiat (imaginar poetic, figuri Semantice – tropii, elemente de
prozodie etc.).
Prezintă structura textului poetic studiat

Prezintă imaginarul poetic în textul studiat. Simetrie, relații de opoziție).

4.3. Compoziția romantică, relații de opoziție
și de simetrie
Compoziția romantică se realizează prin opoziția planurilor cosmic şi terestru şi a
două ipostaze ale cunoaşterii: geniul şi omul comun.
Simetria compozițională se realizează în cele patru părți ale poemului astfel: cele
două planuri interferează în prima şi în ultima parte, pe când partea a doua reflectă doar
planul terestru (iubirea dintre Cătălin şi Cătălina), iar partea a treia este consacrată
planului cosmic (călătoria lui Hyperion la Demiurg, ruga şi răspunsul).

4.4. Relaţiile de opoziţie Având ca sursă filozofia lui Schopenhauer, opoziţia tipic
romantică dintre geniu şi omul comun îşi găseşte în poem o reprezentare în opoziția
planurilor terestru şi cosmic.
În finalul poemului, Luceafărul exprimă dramatismul propriei condiții, care
se naşte din constatarea că relaţia om-geniu este incompatibilă. Atitudinea geniului
este una de interiorizare a sinelui, de asumare a eternităţii şi, odată cu ea a indiferenței, a
ataraxiei stoice (ataraxie - seninătate, detaşare). Omul comun este incapabil să-şi
depăşească limitele, iar geniul manifestă un profund dispreț față de Particularităţi ale textului
poetic această incapacitate: ,,Ce-ți pasă ție, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul?“. Geniul constată
cu durere că viața cotidiană a omului urmează o mişcare circulară, orientată spre accidental şi
întâmplător: ,,Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă
simt/Nemuritor şi rece"..
5. Limbaj şi expresivitate în textul poetic
C11 5.1. Prezentarea imaginarului poetic din textul studiat

Partea întâi a poemului este o splendidă poveste de iubire. şi expresivitatea.

Atmosfera se află în concordanță cu mitologia română, iar în textul poetic studiat
(imaginar imaginarul poetic e de factură romantică. Iubirea se naşte lent din starea de
contemplaţie şi de visare, în cadru nocturn, realizat prin motive romantice: luceafărul,
marea, castelul, fereastra, oglinda. Semnificaţia alegoriei este că fata pământeană
aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialității.
La chemarea-descântec rostită de fată ,,Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând
pe-o rază", Luceafărul se smulge din poetic în sfera sa, spre a se întrupa prima oară
din cer şi mare, asemenea lui Neptun (în concepţia lui Platon), ca un tânăr voievod“,
„un mort frumos cu ochii vii“. În această ipostază angelică, Luceafărul are o frumusețe
construită după canoanele romantice: „păr de aur moale“, „umerele goale", „umbra feței
străvezii / E albă ca de ceară“. Cea de-a doua întrupare, din soare şi noapte, redă
ipostaza demonică. Cosmogonia este redată în tonalitate majoră: „lar ceru-ncepe a roti/
în locul unde piere". Luceafărul vrea să eternizeze iubirea lor, oferindu-i fetei mai întâi
împărăția oceanului, apoi a cerului: „O, vin, în părul tău bălai / S-anin cununi de stele, /
Pe-a mele ceruri să răsai / Mai mândră decât ele“. Însă paloarea feţei şi strălucirea
ochilor, semne ale dorinței de absolut sunt înţelese de fată ca atribute ale morţii:
„Privirea ta mă arde". Ea îi cere să devină muritor, iar luceafărul/ geniul acceptă
sacrificiul: „Tu-mi cei chiar nemurirea mea / În schimb pe-o sărutare...".
În partea a doua, idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina şi pajul Cătălin,
înfăţişează repeziciunea cu care se stabileşte legătura sentimentală între exponenţii
lumii terestre şi se desfăşoară sub forma unui joc din universul cinegetic. Este o altă
ipostază a iubirii, opusă celei ideale. Asemănarea numelor sugerează apartenenţa la
aceeaşi categorie: a omului comun. Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii
populare, în antiteză cu portretul Luceafărului, pentru care motivele şi simbolurile
romantice erau desprinse din mit, abstracte, exprimând nemărginirea, infinitul, eternitatea.
Cătălin devine întruchiparea teluricului, a mediocrității pământene: ,,viclean copil de
casă“, „Băiat din flori şi de pripas, / Dar îndrăzneț cu ochii“, „cu obrăjei ca doi bujori".
Zborul spre Demiurg structurează planul cosmic şi constituie cheia de boltă a
poemului. Această parte, a treia, poate fi divizată la rândul ei în trei secvențe poetice:
zborul cosmic, rugăciunea, convorbirea cu Demiurgul şi eliberarea.
În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de repaos: „Şi din repaos m-am născut,/Mi-e
sete de repaos", adică de viaţă finită, de stingere, este numit Hyperion (nume de sugestie
mitologică, gr. cel care merge pe deasupra). După Hesiod, Hyperion, divinitate simbolică, era
fiul Cerului, tatăl Soarelui şi al Lunii, un titan ucis din invidie de alți titani. După Homer,
Hyperion este Soarele însuşi. De remarcat că Demiurgul este cel care rosteşte pentru întâia
oară numele lui Hyperion pen tru că el este Creatorul şi cunoaşte esența Luceafărului.
Hyperion îi cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii
absolute, în numele căreia este gata de sacrificiu: ,,Reia-mi al nemuririi nimb/Şi focul din privire, / Şi
pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire...". Demiurgul refuză cererea lui Hyperion
pentru că el face parte din ordinea primordială a cosmosului, iar desprinderea sa ar duce din
nou la haos. De asemenea pune în antiteză lumea nemuritorilor şi aceea a muritorilor, oferindu-i lui
Hyperion în compensaţie diferite ipostaze ale geniului: filosoful, poetul (ipostaza orfică),
geniul militar / cezarul, ca şi argumentul infidelității fetei.
În ultima parte, a patra, imaginarul poetic se nuanţează printr-un peisaj
umanizat, tipic eminescian, în care scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile
de tei înflorite, în singurătate şi linişte, în pacea codrului, sub lu
ina blândă a lunii.
Declaraţia de dragoste a lui Cătălin, pătimaşa lui sete de iubire exprimată prin
metaforele: ,,noaptea mea de patimi", „durerea mea", „iubirea mea de-ntâi", „visul meu
din urmă“, ca şi constituirea cuplului adamic îl proiectează pe acesta într-o altă lumină
decât aceea din partea a doua a poemului, producând ambiguitate asupra identității vocii
lirice.
În final, poemul se clasicizează, versurile având un pronunțat caracter gnomic: „Ce-ți
pasă ție, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? /Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă
petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece". Geniul se izolează îndurerat de lumea
comună, a norocului trecător, de nivel terestru, asumându-şi destinul de esenţă nepieritoare.
Ironia şi disprețul său se îndreaptă spre omul comun, făptura de lut, prin replici fără răspuns
cuprinse în interogațiile retorice finale. Omul comun, incapabil să-şi depăşească limitele,
rămâne ancorat în ,,cercul strâmt“, simbol al vremelniciei, iar geniul atinge ataraxia stoică,
starea de perfectă linişte sufletească obținută prin detaşarea de frământările lumii.
- Farmecul limbajului poetic eminescian este în consonanță cu mişcarea ideilor şi tumultul
sentimentelor.

5.2. Comentarea figurilor de stil în textul poetic dat

La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei, dar şi a antitezei între
omul de geniu şi oamenii comuni, antiteză care apare şi în discursul Demiurgului: ,,Ei doar au
stele cu noroc / Şi prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp, nici loc, /Şi nu cunoaştem moarte".
Prezența metaforelor, mai ales în primul tablou, în cadrul dialogului dintre Luceafăr şi
fata de împărat, accentuează ideea iubirii absolute ce se cere eternizată într-un cadru pe
măsură: „palate de mărgean“, „cununi de stele”. În portretizarea Luceafărului sunt utilizate
imagini hiperbolice: ,,Venea plutind în adevăr / Scăldat în foc de soare".
5.3. Precizarea particularităților prozodice ale textului
Antiteza dintre planul terestru şi cel cosmic este sugerată, la nivel fonetic, de
alternarea tonului minor cu cel major, realizată prin distribuția consoanelor şi a vocalelor.
Muzicalitatea elegiacă, meditativă a celor 98 de strofe ale poemului, este dată şi de
particularitățile prozodice: măsura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic, rima încrucişată; sunt
„durerea mea", „iubirea mea de-ntâi", „visul meu din urmă“, ca şi constituirea cuplului
adamic îl proiectează pe acesta într-o altă lumină decât aceea din partea a doua a
poemului, producând ambiguitate asupra identității vocii lirice.
În final, poemul se clasicizează, versurile având un pronunțat caracter gnomic: „Ce-ți
pasă ție, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? /Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă
petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece". Geniul se izolează îndurerat de lumea
comună, a norocului trecător, de nivel terestru, asumându-şi destinul de esenţă nepieritoare.
Ironia şi disprețul său se îndreaptă spre omul comun, făptura de lut, prin replici fără răspuns
cuprinse în interogațiile retorice finale. Omul comun, incapabil să-şi depăşească limitele,
rămâne ancorat în ,,cercul strâmt“, simbol al vremelniciei, iar geniul atinge ataraxia stoică,
starea de perfectă linişte sufletească obținută prin detaşarea de frământările lumii.
- Farmecul limbajului poetic eminescian este în consonanță cu mişcarea ideilor şi tumultul
sentimentelor.

5.2. Comentarea figurilor de stil în textul poetic dat

La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei, dar şi a antitezei între
omul de geniu şi oamenii comuni, antiteză care apare şi în discursul Demiurgului: ,,Ei doar au
stele cu noroc / Şi prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp, nici loc, /Şi nu cunoaştem moarte".
Prezența metaforelor, mai ales în primul tablou, în cadrul dialogului dintre Luceafăr şi
fata de împărat, accentuează ideea iubirii absolute ce se cere eternizată într-un cadru pe
măsură: „palate de mărgean“, „cununi de stele”. În portretizarea Luceafărului sunt utilizate
imagini hiperbolice: ,,Venea plutind în adevăr / Scăldat în foc de soare".
5.3. Precizarea particularităților prozodice ale textului
Antiteza dintre planul terestru şi cel cosmic este sugerată, la nivel fonetic, de
alternarea tonului minor cu cel major, realizată prin distribuția consoanelor şi a vocalelor.
Muzicalitatea elegiacă, meditativă a celor 98 de strofe ale poemului, este dată şi de
particularitățile prozodice: măsura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic, rima încrucişată; sunt
prezente asonanţele şi rima interioară (una - luna, zare - ră sare, plec – împle).

5.4. Limbaj și expresivitate (nivelul lexico-semantic,

morfo-sintactic)
Formele arhaice ale unor verbe accentuează atmosfera fabuloasă specifică basmului: „Şi
apa unde-au fost căzut". Verbele la imperfect, în episodul călătoriei Luceafărului în
spaţiul cosmic, denotă mişcarea eternă şi continuă: ,,creş teau“, „treceau", „părea",
„vedea".
Interjecțiile, în dialogul Cătălin - Cătălina: „mări", „ia" şi abundenţa verbelor la
imperativ în strofele ce constituie chemările fetei, marchează adresarea directă: ,,cobori",
„pă trunde“, „luminează“. Verbele la perfect simplu şi la conjunctiv din tabloul al doilea susțin
oralitatea stilului, vorbirea populară: „se făcu", „să râzi“, „să-mi dai“. Dativul etic şi dativul
posesiv susţin tonul de intimitate.

ÎNCHEIERE

Pentru ilustrarea condiției geniului, poemul Luceafărul - e o sinteză a operei poetice

eminesciene - armonizează teme şi motive romantice, atitudini romantice, elemente de imaginar
poetic şi procedee artistice cultivate de scriitor, simboluri ale eternității / morţii şi ale
temporalității / vieţii.

7. MAI MULT….
Exprimă-ți o opinie Exprimarea unor opinii argumentate despre modul în care tema și
viziunea despre lume sunt reflectate în textul poetic ales
În opinia mea, Luceafărul poate fi considerat o alegorie pe tema romantică a locului
geniului în lume, ceea ce înseamnă că povestea, personajele, relaţiile dintre ele sunt
transpuse într-o suită de metafore, personificări şi simboluri. Poemul reprezintă o meditație
asupra destinului geniului în lume, văzut ca o fiinţă solitară şi nefericită, opusă omului
comun. În acest sens, menționez o interpretare a poetului, care nota pe marginea unui
manuscris: „In des crierea unui voiaj în Țările române, germanul K. (Kunisch) po vesteşte
legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă
geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pă mânt
nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc“.

7.2. Exprimarea unei opinii argumentate despre raportul autor-eu liric

în textul poetic
Raportul autor - eu liric este redat în interpretarea pe care Tudor Vianu o dă
poemului. Criticul socoteşte „personajele" poemului drept ,,voci" sau măşti ale
poetului, în sensul că eul poetic se proiectează în diverse ipostaze lirice,
corespunzătoare propriilor contradicţii. Privind astfel lucrurile, se poate spune că
poetul s-a proiectat nu numai sub chipul lui Hyperion - geniul, ci şi sub chipul lui
Cătălin, reprezentând aspectul teluric al bărbatului, sau al Demiurgului,
exprimând aspiraţia spre impersonalitatea universală, şi chiar sub chipul
Cătălinei, muritoarea care tânjeşte spre absolut. Aceste proiecții poetice sunt
considerate de Tudor Vianu forme ale liricii de măşti / ale lirismului de roluri.

7.3. Sursele poemului

 Poemul este inspirat din basmul românesc Fata în grădina de aur, cules de austriacul
Richard Kunisch. Basmul cuprindea povestea unei frumoase fete
de împărat izolată de tatăl ei într-un castel, de care se îndrăgosteşte un zmeu.
Fata însă se sperie de nemurirea zmeului şi-l respinge. Zmeul merge la
Demiurg, doreşte să fie dezlegat de nemurire, dar este refuzat. Întors pe
pământ, zmeul o vede pe fată, care între timp se îndrăgostise de un
pământean, un fecior de împărat, alături de care fugise în lume. Furios, zmeul
se răzbună pe ei şi îi desparte prin vicleşug. Peste fată el prăvăleşte o stâncă,
iar pe feciorul de împărat îl lasă să moară în Valea Amintirii. Alături de sursele
folclorice ale poemului (basmele prelucrate: Fata-n grădina de aur, Miron
şi frumoasa fără corp şi mitul Zburătorului), poetul valorifică surse mitologice şi
izvoare filozofice (antinomiile dintre geniu şi omul comun, din filozofia
lui Arthur Schopenhauer).
Poemul romantic Luceafărul de Mihai Eminescu este o alegorie pe tema geniului, dar
şi o meditație asupra condiției umane duale (omul supus unui destin pe care tinde să îl
depăşească).
Celelalte şapte mituri identificate de Eugen Simion în poezia eminesciană sunt: mitul naşterii
şi morţii universului, mitul istoriei, mitul dascălului (înțeleptul, magul), mitul erotic, mitul oniric,
mitul întoarcerii la elemente, bazat pe ideea <<recosmicizării>> omului şi mitul creatorului (,,poziţia
şi rostul creatorului în raport cu celelalte experienţe ale sufletului").

IPOTEZĂ
După cum afirmă criticul Eugen Simion în fragmentul citat, diversitatea temelor şi a motivelor
abordate, profunzimea inflexiunilor lirice eminesciene au condus la ideea că poetul nu doar a
valorificat mituri, ci a şi creat mituri noi, originale, cum este şi acela al poeziei.
Poemul Luceafărul poate fi considerat şi un mit al poeziei şi al poetului, în măsura în
care poezia sa nu este o imitaţie a naturii, ci o transfigurare lirică a semnificațiilor realităţii, iar simbolurile cu
care operează autorul sunt forme încifrate ale unor idei filozofico-poetice. Textul însumează, după
cum observa Tudor Vianu, toate categoriile lirice din poezia anterioară a lui Eminescu. Mişcările
personajului, între real şi ideal, corespund aspiraţiilor poetului însuşi, dacă avem în vedere
interpretarea oferită de Eminescu: „În descrierea unui voiaj în Țările române, germanul K. (Kunisch)
povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar înțelesul alegoric

CONCLUZIE
Aşadar, poemul Luceafărul de Mihai Eminescu poate fi considerat un mit al poe ziei
alături de celelalte şapte mituri identificate de Eugen Simion în poezia eminesciană: mitul naşterii şi morții
universului, mitul istoriei, mitul dascălului (înţeleptul, magul), mitul erotic, mitul oniric, mitul
întoarcerii la elemente, bazat pe ideea <<recosmicizării>> omului şi mitul creatorului
(„poziţia şi rostul creatorului în raport cu celelalte experienţe ale sufletului“).