Sunteți pe pagina 1din 7

Lucian Blaga- Geneza metaforei si sensul culturii- GENEZA METAFOREI

• spre deosebire de substanţa lucrurilor reale din lumea sensibilă, substanţa creaţiilor nu posedă o
semnificaţie şi un rost prin ea însăşi: aici substanţa ţine parcă totdeauna loc de altceva; aici substanţa este
un precipitat, ce implică un transfer si o conjugare de termeni, ce aparţin unor regiuni sau domenii
diferite. Substanţa dobîndeşte prin aceasta aşa-zicînd un aspect „metaforic".

1. Metafore plasticizante.
2. Metafore revelatorii.

• Metaforele plasticizante se produc în cadrul limbajului prin apropierea unui fapt de altul, mai mult sau
mai puţin asemănător, ambele fapte fiind de domeniul lumii, date închipuite, trăite sau gîndite. Apropierea
între fapte sau transferul de termeni de la unul asupra celuilalt se face exclusiv în vederea plasticizării
unuia din ele. metaforele plasticizante nu îmbogăţesc cu nimic conţinutul ca atare al faptului, la care ele se
referă. In realitate nu plasticizăm un fapt prin alt fapt, ci expresia incompletă a unui fapt prin expresia
altui fapt. E de remarcat că metaforele plasticizante nu îmbogăţesc cu nimic conţinutul ca atare al
faptului, la care ele se referă. Metaforele acestea sunt destinate să redea cît mai mult carnaţia concretă a
unui fapt, pe care cuvintele pur descriptive, totdeauna mai mult sau mai puţin abstracte, nu-l pot cuprinde
în întregime. Metafora plasticizantă vrea să ne comunice ceea ce nu e în stare noţiunea abstractă, generică,
a faptului. Metaforele plasticizante nasc din incongruenţa fatală dintre lumea concretă si lumea
noţiunilor abstracte Metafora plasticizantă ţine aşadar loc de concret în ordinea abstracţiunilor.

• Omul, silit, prin propria sa constituţie spirituală, să exprime lumea concretă exclusiv prin abstracţiuni,
ceea ce solicită un proces infinit, îşi creează un organ de redare indirectă, instantanee, a concretului:
metafora.

• Metafora plasticizantă reprezintă o reacţi-une finalistă a unei constituţii împotriva propriilor sale
neajunsuri structurale.

• Geneza metaforei plasticizante e un moment nonistoric, care ţine de geneza constituţiei spirituale „om" ca
atare. Metafora plasticizantă n-are un aspect dictat de necesităţi temporale, de exigenţe, care pot să se
declare şi pe urmă să dispară. Metafora tine definitiv de ordinea structurală a spiritului uman.

• s-a afirmat bunăoară ca metafora, în semnificaţia ei de expresie indirectă, ar fi condiţionată de apariţia


conştiinţei magice, care pune sub interdicţie anume obiecte (tabu).

• Metafora posedă anume darul de a arăta obiectul, fără a face parte din aura şi substanţa lui magică. Omul
stăpînit de mentalitatea magică recurge la metafore, din instinct de autoconservare, din interesul securităţii
personale şi colective.

• Socotim deci modul metaforic o condiţie prealabilă pentru ca mentalitatea magică a tabuizării obiectelor
să poată în genere să ia fiinţă, iar tabuizarea unor obiecte poate cel mult să altereze modul metaforic deja
existent.

• Metaforele revelatorii sunt destinate să scoată la iveală ceva ascuns, chiar despre faptele pe care le
vizează. Metaforele revelatorii încearcă într-un fel revelarea unui „mister", prin mijloace pe care ni le
pune la îndemînă lumea concretă, experienţa sensibilă şi lumea imaginară. Cind de pildă ciobanul din
Mioriţa numeşte moartea „a lumii mireasă" si pieirea sa „ o nuntă", el relevează, punînd în imaginar relief,
o lăture ascunsă a faptului „moarte".

• M.R.: au un caracter revelator., deoarece ele anulează înţelesul obişnuit al faptelor, substituindu-îe o
nouă viziune. Ele suspendă înţelesuri şi proclamă altele. Metaforele revelatorii sunt cu totul de altă natură
decît cele plasticizante pur şi simplu, şi au cu totul altă origine. Metaforele revelatorii rezultă din
modul specific uman de a exista, din existenţa Metafora revelatorie începe în momentul cînd omul
devine in adevăr „om", adică în momentul cînd el se aşază în orizontul şi în dimensiunile misterului.
(existenta intru mister)

• Felul metaforic de a vorbi despre lucruri nu este un fenomen periferial al psihologiei omului sau un ce
întîmplător; felul metaforic rezultă inevitabil ca un corolar necesar din constituţia şi existenţa specific
umană.

• Geneza metaforei coincide cu geneza omului, şi face parte dintre simptomele permanente ale
fenomenului om. Geneza metaforei nu este în consecinţă o problemă spre a fi soluţionată cu „datări", sau
prin condiţii speciale în dimensiunea timpului. Surprindem metafora într-o geneză permanentă ca să
zicem aşa.

• „omul este animalul metaforizant", nu “animalul politic”

• în geneza metaforei trebuie să vedem o izbucnire a specificului uman în toată amploarea sa.

• MR:
1. e chemată sau să compenseze insuficienţele expresiei directe pentru un obiect, sau
2. să reveleze laturi şi semnificaţii ascunse, reale sau imaginare, ale unui obiect.
• Cînd nu face nici una nici alta, metafora poate fi un joc agreabil, sau vremelnic impus prin
termenii unei situaţii date, dar e despoiată de o justificare mai adîncă si nu e necesară.

• Metaforele, rezultînd dintr-o tabuizare, fie magică, fie estetică, fie intelectuală, a obiectului,
iau o înfăţişare excesivă sau catacre-zică, cum ziceau grecii. Tabuizarea obiectului alterează deci funcţia şi
caracterul revelator al metaforei. Catacreza circumscrie, dar si întunecă obiectul. Cu ea se iveşte un fel de
mister artificial sau mai bine zis un surogat de mister, în poezie bunăoară un Paul Valery nu e totdeauna
străin de aceste mistere de laborator. Trădat de sensul firesc al misterelor cosmice, Valery şi le
confecţionează de multe ori „metodic".

• Tabuizarea obiectului, fie magică, fie estetică, fie simplu intelectuală, conduce deci la
ipertrofia şi alterarea metaforismului. Metafora în acest caz, ca o imagine alambicată, suplineşte un obiect,
dar nu adaugă nimic faptelor în sine, nu încearcă să le descopere misterul de la spate, şi nu e nici imperios
solicitată de un neajuns constituţional al spiritului uman.

• Metafora desprinsă din tabui-zarea obiectului are totdeauna ceva steril, întrucît ea n-are alt
rost decît de a fi un duplicat al obiectului, un duplicat destinat să prefacă un obiect, oricum concret şi de o
claritate sensibilă, într-un fel de falsă taină, prin mijlocul unei algebre de imagini.

• Un obiect dat însemnează prin aspectul său „dat" deja o revelaţie. Metafora e chemată să
sporească volumul revelaţiei, adică să încerce o dezvelire a laturei de la sine ascunsă a obiectului dat.

• metaforicul si stilul sunt de fapt componentele polar-solidare ale unui act revelator, în orice
caz ele sunt aspecte diferite ale creaţiei.

• Metafora îşi schimbă stilul, nu mult mai altfel decît orice creaţie spirituală, de la epocă la
epocă, în timpuri clasice metafora poartă faldurile altui stil, decît în timpuri baroce.

• Metaforicul se produce prin însuşi actul transferului sau conjugării termenilor, în vederea
plasticizării sau a revelării; „stilul" metaforei naşte din categoriile abisale, ce se imprimă oricărei
plăsmuiri a spiritului uman, oricărei creaţii de cultură, din adincurile inconştientului.
Lucian Blaga- Cunoasterea luciferica- Cunoasterea paradisiaca si cunoasterea
luciferica

• Cun. Luciferica = “ a doua cunoastere”; nu poate fi redusa nicicum la “intaia


cunoastere”(cun.paradiziaca)

• Cun. intelegatoare:
• siesi suficienta, revarsata complet asupra obiectului
• Nu cunoaste problematicul in sens acut si integral
• Poate avea indoieli si nedumeriri, dar indoielile ei sunt oarecum de scurta respiratie si
nedumeririle fara orizont, putandu-si gasi grabnic solutia.
• In acest tip de cun. nu intervine idea de “necunoscut”, decat in chipul necunoscutului ca
“lipsa”
• Cauta sa inlature “intervalul”, “hiatul” in seria necunoscutelor prin scoaterea la iveala a
obiectului-lipsa.
• Se caract. printr-o integrala atasare plina de incredere la obiect, asa cum obiectul se
prezinta pe planul intuitiei, al abstractiunii sau al imaginatiei.
• E capabila de largire de spor, de progres, dar inaintarea ei se face tot in contact cu
obiectul.
->Nume simbolic: cun. paradiziaca
• Fixare asupra obiectului (socotit in intregime dat sau cu posibilitati de a fi dat, fie in
intuitie, fie in abstractiune, fie in imaginatie)
• Siesi suficienta
• Alipire familiara la ob.sau
• Prin CP. se statornicesc pozitiile linistitoare, momentele de stabilitate, permanenta
vegetative, orizonturile ce nu indeamna dincolo de ele insesi ale spiritului cunoscator.

Opusul c.p..= cun. luciferica


• Detasare fata de obiect, fara de a parasi insa obiectul
• Prin actul sau initial considera obiectul ca despicat in doua: o parte se arata, alta se
ascunde.
• Obiectul c.l.: misterul
• Implica in anume masura c. paradiziaca
• Provoaca o criza in obiect, in sensul unei despicari ce rapeste obiectului echilibrul
launtric
• Distantare plina de tulburatoare initiative fata de ob. sau pe care il priveste in perspectiva
crizei pe care ea insasi o provoaca
• “problematicul”, tatonarea teoretica, constructia, riscul si esecul, nelinistea si aventura

• Fenomenul central al c. paradiziace: determinarea obiectului, nedespicat, sau


acumularea de concepte adecvate.
• Fenom. Central al c. luciferice: criza obiectului si diversele acte consecutive.

• Cun. luciferica nu mai socoteste obiectul dat al cunoasterii drept “obiect”, ci simptom al
“obiectului”
• “punerea problemei” => complexul de fenomene (conceptual sau mai putin determinat)
devine “complex de semne ale unui mister”
• Aducerea unui obiect al CP. in perspective noua a CL., a iscodi de pe pragul partii ce se
arata a unui mister = a deschide un “mister”= “a pune o problema”
• Orice obiect al CP poate deveni obiect al CL. (=poate trece in starea de “criza”), fara a isi
pierde constitutia. El devine mister latent.

• Cadrul in care se iveste CL nu e acel universal mister dechis, general si omogen, de


extrema limita, ci acela circumscris de nenumaratele mistere latente eterogene ce formeaza tot atatea
obiecte ale CP.

• Problemele pe care le pune CL nu se deseneaza pe fondul unui mister deschis, unic si


universal, conceput de la inceput drept inaccesibil. Ele sunt puse in cadrul unei immense eterogenitati de
mistere latente, dintre care fiecare in special e susceptibil de a fi deschis ca mister.

• “Deschiderea unui mister”=act prin care CL intra in posesia obiectului caruia i s-a
promis. CL nu deschide un mister spre a-l lasa deschis, ci pt a-i imprima apoi variatiile de care
misterul e susceptibil.

• Misterul deschis suporta variatii. Prin aceasta variere se substituie “misterului deschis”
un nou continut cognitiv= “ascunsul”. Acesta poate fi la randul sau deschis ca mister si sa fie iar subsituit
unui alt continut cognitiv. Procesul se poate repeta indefinit.
• “hiatul” se adauga “prezentei”.

• Progresul CP in domeniul necunoscutului: liniar, extensiv, de intregire, de adaugire, de


juxtapunere
• Progresul CL: in adancime, intensive

• Misterelor deschise li se substituie altele. Ascunsul revelat ia in anume masura locul


aratatului initial.

• In CP: necunoscutul=suma tuturor “hiaturilor”


• In CL: necunosctulul e un permanent si inevitabil postulat, care cere vesnic inlocuirea
“aratatului” prin “ascuns” si a acestuia prin “si mai ascuns”
• “Ascunsul”: accent essential, poate fi substituit cunoscutului sau complementar
(aratatului)
• “hiatul” se adauga cunoscutului sau complementar (prezentei), neavand fata de acesta
niciun privilegiu.

• CP progreseaza extensiv in necunoscut prin scoaterea la iveala de noi obiecte


• CL reduce numeric misterele latente ale lumii prin determinarea lor conceptuala.
Lucian Blaga- Spaţiul Mioritic- Spaţiul mioritic

• Purtăm în inconştientul nostru anume orizonturi ce tind aşa de mult să se exprimă, încât se
exprimă şi cu mijloace ce par cu totul improprii scopului.
• Orizontul spaţial propriu
• Şi în dosul doinei se ascunde un orizont cu totul particular: plaiul
• Nu e vorba atât despre un peisaj privit global, cât mai ales de un orizont în care esenţialul e
sructura spaţială ca atare, fără de altceva şi fără de umplutura pitorescului, adică despre un
orizont spaţial şi despre accente sufleteşti pe care orizontul le dobândeşte din partea unui destin
uman, al unui destin alcătuit din anume duh şi din anume sânge, din anume drumuri, din anume
suferinţi. Relaţia despre care vorbim, şi care iniţial pare o simplă corespondenţă între cântec şi
peisaj, e mai mult de atât, ea fiind revelatoare pt însăşi fiinţa omenească şi într-un chip pt modul
creator al omului.

• Răsună într-un cântec nu atât peisajul , plin şi concret, al humei şi al stâncilor, al apei şi al
ierburilor, ci înainte de toate un spaţiu sumar articulat din linii şi accente, oarecum schematic
structurat, scos în orice caz din contingenţele naturii imediate, un spaţiu cu încheieturi, şi
vertebrat doar în statica şi dinamica sa esenţială.
• Factorul pe care morfologia culturii sau istoria artelor îl interpretează ca sentiment al
spaţiului nu e propriu-zis un sentiment, cu atât mai puţin unul conştient. Factorul nu ţine de
sensibilitatea noastră crescută într-un anume peisaj, ci e un factor mult mai profund.
• Inconştientul nu e văzut (la Blaga) ca un simplu „diferenţiat de conştiinţă”, ci ca o realitate ce
ţine oarecum de ordinea magmelor.
• Ceea ce morfologii interpretează ca sentiment spaţial în funcţie de un anume peisaj e în teoria
blagiană „orizont spaţial”, autentic, nediluat, al „inconştientului”. Inconştientul nu trebuie privit
doar în înţeles de conştiinţă infinit scăzută, ci în sensul unei realităţi psiho-spirituale simplu
structurate şi relativ sieşi suficiente. „Orizontul spaţial” al inconştientului, scos şi rupt din
înlănţuirea condiţiilor ext.şi cristalizat ca atare, persistă în identitatea sa indiferent de varierea
peisajelor dinafară. O.S. al inconştientului, înzestrat cu o structura fundamentală şi orchestrat din
accente sufleteşti, trebuie socotit ca un fel de cadru necesar şi neschimbător al spiritului nostru
inconştient. Inconştientul se simte organic şi inseparabil unit cu O.S.în care s-a fixat ca într-o
cochilie. El nu se găseşte numai în legătură laxă şi labilă, de la subiect la obiect, cu acest spaţiu,
cum se găseşte conştiinţa faţă de peisaj. Supusă contingenţelor celor mai capricioase, conştiinţa e
dispusă să-şi trădeze în orice moment peisajul. Inconştienul nu trădează.
• Pt a ne putea explica unitatea stilistică a unei culturi nu se poate recurge doar la peisaj, nici la
sentimente în legătură făţişă cu peisajul. Explicaţia se face prin nişte realităţi mai ascunse: O.S. al
inconştientului = factor determinant pt structura stilistică a unei culturi sau a unei spiritualităţi,
individuale sau colective.
• O.S. al I.- funcţie determinantă şi plastică; O.S.=”spaţiu-matrice”
• Poate uneori exista o contradicţie între structura O.S. al I. şi structura configurativă a
peisajului în care trăim şi în care se desf.sensibilitatea conştientă.
• În unul şi acelaşi peisaj pot coexista culturi sau duhuri cu O.S. fundamental diferite.

• Doina- plaiul, cântecul rusesc-stepa

• O.S. al I. e înzestrat cu accente sufleteşti ce lipsesc peisajului ca atare. Şi în doină găsim un


asemenea O.S. părtaş la accente sufleteşti: se exprimă în ea melancolia, nici prea grea, nici prea
uşoară, a unui suflet ce suie şi coboară, pe un plan ondulat indefinit, tot mai departe, iarăşi şi
iarăşi, sau dorul unui suflet ce vrea să treacă de dealul ca obstacol al sorţii, şi care mereu va mai
avea de trecut încă un deal, sau duioşia unui suflet ce circulă sub zodiile unui destin ce-şi are
suişul şi coborâşul, înălţările şi cufundările de nivel, în ritm repetat, monoton şi fără sfârşit.

• Acest spaţiu-matrice, înalt şi indefinit ondulat, înzestrat cu specifice accente ale unui anume
sentiment al destinului= spaţiu mioritic.
• Acest orizont se desprinde din linia interioară a doinei, din rezonanţele şi proiecţiunile ei în
afară, dar tot aşa şi din duhul baladelor noastre. Acest orizont se desprinde din sentimentul
destinului, din acel sent.ce are un fel de supremaţie asupra sufletului individual, etnic sau
supraetnic. Destinul aici nu e simţit nici ca o boltă apăsătoare până la disperare, nici ca un cerc
din care nu e scăpare, dar destinul nu e nici înfruntat cu acea încredere nemărginită în propriile
puteri şi posibilităţi de expansiune, care duce la tragicul hybris. Sufletul acesta se lasă în grija
tutelară a unui destin cu indefinite dealuri şi văi, a unui destin ce, simbolic vorbind, descinde din
plai, culminează pe plai şi sfârşeşte pe plai. Sent.destinului, încuibat subteran în sufletul
românesc, e parcă şi el structurat de O.S, înalt, indefinit ondulat. De fapt, O.S.al I. si sent
destinului sunt aspecte ale unui complex organic, sau elemente care, din momentul nunţii lor, fac
împreună un elastic, dar în fond inalterabil, cristal.

• Românul trăieşte inconştient pe plai/ spaţiu mioritic, chiar şi când de fapt şi pe planul
sensibilităţii conştiente trăieşte de sute de ani pe bărăgane.
• Cântecul ţine loc de plai
• Solidaritatea sufletului ro.cu spaţiul mioritic are un fel mulcom, inconştient, de foc îngropat,
nu de efervescenţă sentimentală sau de fascinaţie conştientă.
• Aderenţele acestea spaţiale, aparţinând etajelor subterane ale existenţei noastre psiho-
spirituale, ies la iveală în cântec şi vis.
• Spaţiul mioritic e parte integrantă a omului ro.

• Aşezarea caselor la ro. aminteşte de alternanţa deal-vale


• Stilul arhitectonic, metrica poeziei populare- la fel.

• Poezia pop. Ro: silabe accentuate şi neaccentuate, una câte una-> deal-vale, vale-deal; fobie
faţă de săltăreţul dactil; versuri relativ scurte
• Limba ro: un ritm interior; mai aptă pt metrica întemeiată pe troheu şi iamb, decât pt cea dezv
din celelalte unităţi ritmice. Ritmul interior= o pecete eternă

• O.S: alc din structuri esenţiale, din tensiuni, ritmuri, accente.


• În unul şi acelaşi peisaj pot coexista suflete fixate inconştient asupra unor spaţii-matrice cu
totul diferite
• Poporul românesc s-a născut în momentul când spaţiul-matrice a prins forme în sufletul său,
spaţiul-matrice sau O.S.I. specific, care, alături de alţi factori, a avut darul de a det.stilul interioral
vieţii sale sufleteşti.
• Una e peisajul, pct de plecare al unei serii de efecte sufleteşti; altceva e spaţiul-matrice ca O.
al I.; altceva e acelaşi peisaj iniţial asupra căruia se revarsă, ca un conţinut într-o formă, un
anume sentiment omenesc al fatumului
• Peisajul devine receptacolul unei plenitudini sufleteşti; se întrupează în el un sent al
destinului ca vântul în pânzele unei corăbii. Peisajul acesta e al doilea obraz al omului.