,, Proustianismul în opera lui Camil Petrescu ”

Nicolae Manolescu afirma că ,,la aparitie, in 1930, romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război, a surprins critica prin caracterul lui aparent neunitar. O poveste clasica
de dragoste si un jurnal de război, greu de legat între ele. Persoana întâi a narațiunii nu părea suficientă
pentru a fi citite împreună. Și mai era ceva, impresia, nu chiar ușor de formulat, că nici gelozia, nici
războiul nu aveau înfățișarea cunoscută din alte romane ale vremii. Ceea ce critica n-avea cum să știe încă
era că, sub ochii ei, se petrecea o reformă a romanului pe cât de profundă, pe atât de radicală, și că, în
pofida inerției unui gen devenit foarte popular, romanul nu va mai fi niciodata același după Ultima noapte
de dragoste, întâia noapte de război." 
Într-adevar, unul dintre cele mai ample romane moderne în literatura română este opera "Ultima
noapte de dragoste, întaia noapte de război", de Camil Petrescu care se remarcă prin unicitatea
perspectivei narative ,narațiunea la persoana întâi, luciditatea autoanalizei și timpul subiectiv prin
rememorarea afectivă a vieții. Este un roman subiectiv, naratorul fiind protagonistul operei, psihologic
prin analiza conștiinței și prin accentul pus pe conflictul interior și roman al experienței , prezentând o
trăire esențială de viată și anume războiul.
Camil Petrescu este un febril căutător al noului, un reformator în toate genurile literare pe care le-a
abordat. Piesele sale, drame și comedii (Jocul ielelor, Suflete tari, Danton, Act venețian , Iată femeia pe
care o iubesc etc.) impun formula ”teatrului de idei” și pe autorul lui drept cel mai important, după
Caragiale, într-o istorie a dramaturgiei românești. Activitatea scriitorului se întregește prin latura de eseist
(vol. Teze și antiteze), prin cea, redutabilă, de pamfletar (Eugen Lovinescu sub zodia seninătății
imperturbabile), precum și prin cea de poet (Ideea. Ciclul morții), nuvelist sau gazetar. Succesul adevărat
îl cunoaște, însă, ca romancier, în 1930, prin Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, urmat,
în 1933, de Patul lui Procust  și de romanul istoric (neterminat) Un om între oameni (1953-1957).
Conferința-eseu Noua structură și opera lui Marcel Proust exprimă, de pe poziții polemice, ideile lui
Camil Petrescu despre roman. Conceptul de ”nouă structură” din titlul acestui text doctrinar este sinonim
cu ceea ce Eugen Lovinescu numește ”saeculum”, ”spiritul veacului”, dar și cu ceea ce se numește
”epistemă”, ”paradigmă științific-culturală” a unei epoci. O astfel de rezultantă se alimentează din
descoperirile revoluționare ale științelor de la începutul secoluli XX (medicină, psihologie, matematici
post-euclidiene, fizică einsteiniană și cuantică) și se exprimă, ca sinteză, prin gândirea filosofică a
timpului (Bergson, Husserl). ”Noua structură” este tiparul general ce configurează viața, mentalitatea,
atmosfera unui timp istoric și ei trebuie, în viziunea lui Camil Petrescu, să i se adapteze romanul.
Titlul romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război anunță cele două teme care îi vor
alcătui substanța epică: iubirea și războiul/moartea, două experiențe fundamentale, ”pretexte ale revelării
eului” (Irina Petraș). Departe de a fi simple ”pățanii”,  banale întâmplări lipsite de semnificație, cele două
sunt situații-limită care obligă ființa la exercițiul lucidității și la asumarea sinceră, nefalsificată, chiar dacă
dureroasă, a trăirii și înțelegerii lor. Mai mult, susține autorul, „doar în dragoste și în fața morții, eul apare
în autenticitatea lui structurală”. Prin substantivul ”noapte”, asociat ambelor experiențe, se deschide
sugestia traversării lor cu ochii închiși, căci adâncimea misterioasă a iubirii, ca și aceea a confruntării  cu
moartea, se refuză deplinei înțelegeri.
”Autenticitatea” romanului se construiește din ancorarea lui în realitate: atmosfera balcanică a unui
București frivol și amoral, asemănătoare cu cea din romanul lui Matei Caragiale, Craii de Curtea-Veche,
se conturează prin personaje, copii transparente ale unor oameni reali (identificați cu precizie de primii
cititori, contemporanii scriitorului), alcătuind fauna din jurul cabinetului liberal al lui Ion I. Brătianu. Nae
Gheorghidiu, unchiul eroului, este încarnarea lui Tancred Constantinescu, ministrul gheșeftar al
Comerțului și Industriei în respectivul guvern, iar ”Conu Alecu”, personaj figurant al romanului, este
ministrul de interne Alexandru Constantinescu, poreclit  în presa vremii ”Porcul”, amintit în  roman prin
faptul de a ordona golirea unui vagon plin de soldați răniți pentru a-și pune la adăpost propriile butoaie cu
vin, expediate în Moldova spre a fi salvate de la rechiziționare. Oratorul  al cărui discurs demagogic este
primit cu ”aclamații delirante” de cei prezenți în sala Parlamentului (din capitolul Asta-i rochia albastră)
este ministrul de război, Vintilă Brătianu.  În roman, ca și în realitate, acesta afirma că interpelarea
opoziției referitoare la dotarea cu armament a armatei române este o ”dovadă de vulgar materialism”, căci
”soldații noștri se vor lupta cu baioneta – și nu e tun care să reziste baionetei românești – împotriva
oricărui armament, iar când baioneta se va fi rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu dinții…”. La mărturisirea
scriitorului că toate personajele ”există”, ”trăiesc sau au trăit”(sunt, deci, ”reale”) se adaugă încorporarea
în roman a unor documente autentice (fragmente de articole din ziarele vremii, discursuri politice, ordine
de zi ale armatei române).
În viziunea lui Camil Petrescu, personajul vechii proze (tip realist sau caracter clasic) este rigid,
”previzibil”, exprimă “consecvența mecanică” a unui suflet unitar, cartezian/rațional, ”monadă”
leibniziană veșnic identică cu ea însăși. Naratorul omniscient este, și el, un impostor, iar vechea aspirație
a prozatorilor de a oferi copia fidelă,verosimilă, a realității este o înșelătorie ce dă naștere la ”falsuri”.
Inventarea întâmpărilor de fantezia scriitorului sau stilul frumos, calofil, sporesc și ele artificialitatea
convenției literaturii. Nici ”tricotajul” intrigii romanului, trecând ordonat, ca în confecționarea unui
”pulover”, prin ”expoziție”, ”moment culminant” și ”deznodământ” nu mai poate fi acceptat, căci el
generează un roman rigid ca structură și compoziție, calculat rațional, în locul unui ”dosar de existență”
digresiv, capabil să redea  ”unicitatea”, ”fluidul”, ”devenirea”.
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, primul roman al lui Camil Petrescu, impune
numele scriitorului după eșecurile suferite din postura de autor dramatic, instituindu-l ca veritabil înnoitor
al romanului nostru. ”Monolog nervos” (G. Călinescu) și, în egală măsură, îndurerat, romanul este
confesiunea unui personaj care caută adevărul despre cele două experiențe ale sale, iubirea și războiul,
după cum îl caută și pe acela despre propriul sine. Scris la persoana I, așa cum cere codul ”autenticității”,
romanul are la bază coincidența personaj- narator. Discursul subiectiv conturează proiecția realității
exterioare (familia, socialul, războiul) în oglinda celeilalte realități, interioare, a conștiinței eroului-
narator. Personajele: Ela, cei doi unchi,Tache și Nae Gheorghidiu, camarazii de luptă, căpitanul Dimiu,
maiorul Corabu, sublocotenentul Floroiu, sunt reflexii, oglindiri ale memoriei, conștiinței, interiorității
hipersensibile ale lui Ștefan Gheorghidiu. Tot ceea ce este comunicat prin confesiunea subiectivă
transcrie parcursul frisonant al gândirii și simțirii lui,  traseul cunoașterii lui”substanțiale”, singura care,
detașată lucid de sentimente și instincte, se distanțează orgolios de ”bestialltate”.
Camil Petrescu evidențiază proustianismul prin conturarea personajelor cu caractere definite, prin
observația personajului din toate părțile dintr-o dată. Fluxul amintirilor voluntare, abstracte, de asemenea
se evidențiază în opera lui C. Petrescu.