Eseu “Lacustră”

Perioada interbelică este în literatura română una dintre cele mai

valoroase etape, sub raport artistic, dar și înnoitor. Societatea română ajunsese
la o dezvoltare și un rafinament care se vor reflecta la nivelul culturii și al
literaturii. Poezia este expresia vie a acestui rafinament.
Simbolismul este un curent literar care a apărut în Franța la sfârșitul
secolului al XIX-lea, ca o reacție împotriva romantismului, a parnasianismului
și a naturalismului. Chiar dacă mișcarea simbolistă a fost efemeră, estetica
simbolistă va continua să influențeze poezia secolului al XX-lea, fiind
considerată prima mișcare modernistă.
Poezia “Lacustră” face parte din volumul de debut al lui George Bacovia,
“Plumb”, publicat în 1916 și este emblematică pentru atmosfera dezolantă,
specifică liricii bacoviene, conturând, prin simboluri și sugestii, trăirile și stările
sufletești ale poetului.
Două trăsături care fac posibilă încadrarea textului în simbolism, sunt
principiile pe care le regăsim în operă.
Un principiu ar fi acela al simbolului. Lacustra, prezentă și în titlu, are
drept corespondent în natură o locuință temporară și nesigură, construită pe apă
și susținută de patru piloni, sugerând faptul că eul poetic este supus pericolelor,
de aceea se autoizolează, devenind un însingurat în societatea de care fuge, iar
apa semnifică dezintegrarea materiei și moartea lentă.
Un alt principiu este cel al muzicalității. Aceasta este dată de numeroasele
verbe din poezie: verbele la prezent sugerează eternizarea stării de degradare,
moartea lentă, sfârșitul implacabil, iar verbele la gerunziu ilustrează tristețea
profundă, disperarea, nevroza, claustrarea eului liric în această lume sufocantă.
Prozodia este un element de compoziție și limbaj care redă muzicalitatea
poeziei prin rima imperfectă, ritmul iambic și măsura versurilor 8-9 silabe.
Tema poeziei ilustrează condiţia nefericită a poetului într-o lume ostilă,
meschină, incapabilă să înţeleagă arta adevărată, prin folosirea motivelor
specific bacoviene ca motivul singurătăţii, al nevrozei, al golului sufletesc,
motivul ploii, al terorii de apă, iar muzicalitatea versurilor, dată de verbele la
gerunziu, exprimă sentimentul de claustrare a eului liric în această lume
sufocantă, apăsătoare.
Textul poetic este alcătuit din patru catrene, așezate într-o simetrie
perfectă: prima strofă este reluată în final, schimbându-se doar versul al doilea,
pentru a accentua scurgerea implacabilă a timpului. Se pot identifica două
planuri suprapuse, care se află în concordanță: exterior-al lumii materiale și al
naturii- și interior – al vieții psihologice, al trăirilor dezolante resimțite în
profunzimea sufletului unui artist care nu se poate adapta realității ostile. Un
element de compoziție și limbaj sunt secvențele lirice.
 O imagine poetică relevantă pentru ilustrarea temei este prima secvență
care sugerează ideea de atemporalitate existențială ca stare de permanență
sâcâitoare a eului liric („De-atâtea nopți”). Poetul percepe direct ploaia, care are
o sete atât de distrugătoare de materie, încât efectele sunt apocaliptice. Întreg
universul trăiește un dramatism sfâșietor („Aud materia plângând”). Apare
motivul literar al solitudinii, starea de singurătate e dorită de eul poetic,
sintagma „sunt singur” sugerând existența solitară asemănătoare cu imaginea
locuințelor lacustre.
O altă imagine poetică relevantă pentru ilustrarea temei este secvența a
doua. Aceasta este dominată de simboluri psihologice, exprimate prin
verbe/adverbe (dubitative: „parcă” , „mi se pare”) ce arată incertitudinea,
spaima de dezagregare a materiei sub influența apei. Scândurile ude sugerează
nevroza eului ca efect al pericolului de prăbușire spirituală iminentă. Valurile
care lovesc brusc și brutal sunt simbol pentru spaima, amplificată până la
disperare din pricina solitudinii ce se simte amenințată de un eventual pericol.
Secvența a treia amplifică starea de neliniște, angoasa. Totul se destramă,
singura certitudine fiind prăbușirea, dezagregarea iminentă a Universului sub
acțiunea dezintegratoare a apei.
Ultima secvență este reluarea primei strofe, fiind schimbat doar versul al
doilea, pentru a sugera atemporalitatea, veșnicia, eternizarea stării copleșitoare
de dezolare, de disperare apoteotică a eului poetic din cauza permanentelor
pericole ce pândesc continuu existența spirituală a lumii.
În concluzie, poezia interbelică “Lacustră” scrisă de George Bacovia este
simbolistă prin sugestii, simboluri și stări sufletești specifice liricii bacoviene
precum dezolarea, spleenul, spaima, făcând ca această creație să fie o
confesiune lirică.