Tema poeziei ”Plumb” este moartea iminentă, obsesia poetului față de moarte.

”Atmosfera poeziei bacoviene iese din limitarea senzațiilor, a imaginilor, a expresiei poetice și din repetiția lor monotonă” (E. Lovinescu)
Poezia ”Plumb” a apărut in 1918 in fruntea volumului cu același nume. Poezia ”Lacustră” face parte din același volum. ”Plumb” este considerată o
capodoperă a creației bacoveniene și o culme a simbolismului românesc, iar ”Lacustră” reprezintă o emblemă a viziunii artistice bacoveniene, exprimînd o
stare de spirit, intr-o atmosferă specifică unei realități poetic.
Discursul poetic al poeziei ”Plumb” este conceput sub forma unui monolog tragic in care poetul exprimă o stare sufletească disperată, lipsită de orice
speranță. Poezia este alcătuită din două catrene, care corespund celor două planuri ale realității: realitatea exterioară, alcătuită din cuvintele ”cimitir”,
”cavoul” – simboluri ale unui univers rece, ostil, care îl împinge pe poet la izolare și disperare și realitatea interioară, sufletească, deprimantă care nici
iubirea invocată cu disperare nu este o șansă de salvare. ”Lacustră” este alcătuită din patru catrene care la fel corespund celor două planuri ale realității:
realitatea exterioară specificată prin cuvintele ”locuințele lacustre”, ”scînduri ude”, ”podul”, ”piloții grei” și realitatea interioară in care predomină: ”sînt
singur”, ”tresar prin somn”, ”și parcă dorm”, ”simt”, ”tresărind”, ”așteptînd”.
In poezia ”Plumb” există un motiv esențial: moartea, redat prin ”sicriu”, ”mort”, ”somn”, ”dormea adînc”, ”cavou”, ”coroane”, ”era frig”, ”era vint”.
Celelalte motive – amorul, tristeațea singurătatea – sunt secundare, dar ajută la reliefarea ideii esențiale de alunecaare inevitabilă spre moarte, neant.
Cuvîntul-cheie al poeziei este ”plumb”, care are valoare de simbol, repetiție și epitet. In exprimarea ”sicriele de plumb” sugerează căderea, imposibilitatea
zborului și a salvării.
Prima strofă definește un univers rece, străin, in care poetul trăiește sentimetnul singurătății tragice: ”Dormeau adînc sicriile de plumb,/ Și flori de plumb și
funerar veșmînt – / Stau singur in cavou… și era vint…/ Și scîrțîiau coroanele de plumb”.
Strofa a doua definește realitatea interioară. Poetul invocă amorul, dar acesta doarme întors cu fața spre moarte. ”Aripile de plumb” sugerează căderea
surdă și grea, din care poetul nu se mai poate înălța, căderea in moarte este inevitabilă, și nici măcar iubirea invocată cu disperare nu reprezintă o șansă de
salvare: ”Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb, și-am inceput să-l strig – / Stam singur lingă mort… și era frig…/ Și-i atîrnau aripile de
plumb.”
La nivelul lexical, fonetic, morfosintactic, poetul exteriorizează ideea de alunecare spre neant. Verble la imperfect (dormeau, dormea, stam) sugereaz
persistența atmosferei deprimate. Repetiția conjuncției ”și” amplifică această atmosferă: ”Și flori de plumb și funerar veștmînt – /… și era vint… / Și
scîrțîiau coroanele/… și-am inceput să-l strig/… și era frig…/ Și-i atîrnau aripile de plumb.”. epitetele ”adînc”, ”întors”, ”funerar”, ”singur” contribuie la
realizarea unei neliniști metavizice. Frecvența consoanelor ”m, b, v, l”, a diftongului ”au” și a triftongului ”eau” sugerează plînsetul ca ecou al atmosferei
insuportabile. Versul este iambic in exclusivitate, iar tonul este elegiac. Structura poeziei este armonioasă, prima strofă se repetă in afară de versul al
doilea, astfel încît primul vers este in realție cu versul 5, 3 cu 7, și 4 cu 8. Din mijloace artistice de realizare pe lingă simbol intilnim metafore și
personificări: ”Dormeau adînc sicriile de plumb”.
Sentimentul dominant este de oboseală, de trecere inevitabilă spre moarte. In numai cele două catrene ale ei, poezia exprimă o stare sufletească de o
copleșitoare singurătate, iar atmosfera este de o dezolare totală in tremurătoarea apăsare materială fiind sugerată de greutatea metalului întunecat.
”Lacustră” este o poezie destul de actuală deoarece noi trăim intr-o alertă permanentă și intr-o societate plină de probleme in care banul e la putere.
Cele patru catrene ale poezieie sunt structurate și ele intr-o simetrie perfectă și concentrează motive specifice viziunii simboliste: motivul ploii (apa), al
lacustrei, nopții, al nevrozei care lipsesc din poezia ”Plumb”, și motivul morții și al singurătății care sunt prezente și in poezia ”Plumb”. Motivul ploii este
sugerat prin cuvintele ”plouînd”, ”ude”, ”lacustre”, ”val”, ”mal”, ”ploaie”, cel al lacustrei prin ”locuințe”, ”scînduri”, ”piloții”, iar cel al nopții prin ”nopți”,
”dorm”, ”somn”, ”singur”. Prin motivul morții observăm că poetul se află la limita puterilor: ”singur”, ”gol istoric”, ”prăbușesc”. Prin motivul nevrozei
poetul arată că se află intr-o stare de incertitudine și alertă: ”tresar”, ”izbește”, ”mi se pare”, ”tresărind”, ”așteptind”. Pe fundalul adînc și larg dimensionat
al timpului și spațiului, este proiectat motivul însingurării totale a poetului și al terorii de ”umed”, ca simbol al dezagregării universului, și al morții
iminente.
Din perspectiva categoriilor de spațiu și timp, se poate observa in poezie, conjugarea planului existențial cu planul evocativ, al realității cu visul (prima și
ultimă strofă). Cele două calități se contopesc, sugerind dimensiunea infinitului, in spațiu și timp, și a monotonieie, la nivelul stării sufletești. Ideea este
susținută din punct de vedere artistic, prin senzația auditivă, creată in prima strofă de obsesia ploii prin repetiția verbului ”a auzi” și de metafora, cu o
exctraordinară forță sugestibă ”aud materia plîngînd”. Sentimetnul de monotonie exasperantă, sugerat și prin muzicalitatea interioară a verbelor la gerunziu
(plouînd, plîngînd), de teroare sub amenințarea descompunerii universale, se adîncește treptat, atingînd momentul culminant, al crizei singurătății și al
neantului. In acest sens, se revine in finalul poeziei la prima strofă, care se repetă, modificîndu-se doar versul al doilea, și convertind astfel realitatea
materială in viața sufletească. Prin structurile gramaticale și lexicale ingenios construite (elemente care dezvăluie motivul ploii: plîngînd, lacustre, unde,
val; simboluri ale însingurării: folosirea in exclusivitate a persoanei întiî, evidența la nivel verbal și pronominal, precum și al timpului prezent al verbului)
sunt potențate trăirile afective. Metaforele : ”Un gol istoric se întinde/ (…) / Și simt cum de atita ploaie/ Piloții grei se prăbușesc” susținute prin sintagme-
cheie, sugerează teama de neant, apăsarea sufletească, suferința și înfrîngerea poetului, damnat prin condiția socială.
Spre deosebire de poezie ”Plumb”, în ”Lacustră” atmosfera este apocaliptică unde predomină apa (plouînd, plîngînd, ude, val, ploaie).
”Nicăieri nu se pune mai tulburător problema poeziei de atmosferă ca la Bacovia… E o atmosferă de toamnă, cu ploi putrede, cu arbori cangrenați, limitată
intr-un peisaj de mahala de oraș provincial, itnre cimitir și abator… și in această atmosferă o stare sufletească identică: o deplină dezorganizare
sufletească.” (E. Lovinescu)

222

George Bacovia a fost un scriitor roman, format la scoala simbolismului literar francez. Acesta este autorul unor volume de versuri si de proza scrise in
baza unei tehnici unice in literatura romana, cu vadite influente din marii lirici moderni francezi pe care acesta ii admira.
Opera lui Bacovia se incadreaza in curentul literar numit simbolism. Acesta a aparut in Franta, in secolul XIX, ca o reactie impotriva naturalismului,
parnasianismului si romantismului.
Parintele simbolismului este considerat a fi Jean Moreas care publica in revista “Le figaro” un articol numit “Le Symbolism” in care defineste acest
curent literar.
Cateva caracteristici ale simbolismului sunt utilizarea simbolurilor, corespondentele, sinesteziile, cromatica si instrumentele muzicale.
Printre caracteristicile de arta poetica a operei “Plumb”, putem aminti asezarea in fruntea volumului de debut si conceptia autorului despre poezie.
Tema poeziei o reprezinta conditia poetului intr-o lume meschina, incapabila de a intelege si a promova valorile.
Dupa cum putem observa, opera este organizata in strofe, doua la numar, pline de semnificatii.
In prima strofa ne este dezvaluit universul existential, impietrit, funebru, sugerat de sintagmele: “funerar vestmant”, “flori de plumb” si imaginea auditiva
“scartaiau coroanele de plumb” care amplifica alaturi de punctele de suspensie atmosfera macabra, sinistra, sugerand defapt frica de moarte.
In a doua strofa ne este dezvaluita o alta secventa lirica, in care iubirea ca mijloc de salvarea din acest univers macabru este refuzata. Acest fapt este
identificat in expresia “dormea intors amorul meu de plumb” care propune o viziune concreta si antropomorfa asupra iubrii, ca un mit ce moare si isi pierde
calitatea de absolut.
In text apar elemente de prozodie precum masura versurilor de zece silabe, rima imbratisata si ritmul trohaic care alterneaza cu amfibranhul.
Titlul poeziei este unul incifrat, plin de semnificatii. Plumbul semnifica greutate, se face astfel referire la greutatea sufleteasca. Prin culoarea gri se
exprima plictisul existential, prin consoanele “p”, ”l”, “m”, “b” se exprima caderea in neant, iar prin capacitatea rapida de oxidare exprima ca dupa bucurii
vin si suparari.
Toate cuvintele incipitului au un tipar sintactic clasic: predicat, complement, subiect, atribut sunt metafore simbol ale mortii, ale caderii in inertia
plumbului. Incipitul debuteaza cu “dormeau adanc, sicriele de plumb” scotand in evidenta atat somnul Bacovian, halucinatoriu cat si imaginea macabra a
sicrielor.
Opera este incheiata prin “si atarnau airipile de plumb” care in viziunea lui Lucian Blaga semnifica zborul intors spre apus.
In concluzie, datorita elementelor prezentate mai sus, putem afirma ca “Plumb” de George Bacovia intruneste toate notele definitorii curentului literar
numit simbolism.
Varianta 2:
Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa ca reacţie împotriva parnasianismului, a romantismului retoric şi a naturalismului, promovând conceptul
de poezie modernă, care este definită ca „arta de a simţi”. Simboliştii susţin ideea că fiecărui obiect din lumea înconjurătoare îi corespunde un sentiment, o
stare care poate fi exprimat şi explicat prin simboluri. Teoreticianul simbolismului este Jean Moreas, prin manifestul literar „Le symbolisme”, în care
vorbeşte despre o artă care va fi împotriva falsei sensibilităţi şi susţine că poezia trebuie să sugereze doar şi nu să descrie.
Apărut la sfârşitul sec. al XlX-lea, în poezii domină atmosfera sfârşitului, de aceea viziunile poetice ating domeniul suprarealităţii, al iraţionalului. Astfel,
poezia încearcă să găsească o cale între realitate şi suprarealitate prin simboluri, corespondenţe şi sugestii. Poeţii îşi manifestă preferinţa pentru imagini
imprecise, confuze prin care se transmit diverse senzaţii, impresii, stări ale spiritului. Starea poetică este caracterizată prin decadenţă, astfel sentimentele şi
stările sugerate sunt: tristeţea, suferinţa, deznădejdea, frica, delirul, nevroza, plictisul, splin-ul, apăsarea singurătăţii, spaima de moarte sau de neant,
izolarea, oboseala psihică, monotonia. Principalele teme şi motive simboliste reprezintă aceste stări şi atitudini poetice, de aceea se preferă teme ca condiţia
poetului nefericit, lumea oraşului sufocant, moartea văzută ca descompunere a lumii, natura dezolantă, apocaliptică, amorul defunct, singurătatea, evadarea
spre mari depărtări sau tărâmuri misterioase. Aceste teme sunt ilustrate prin câteva motive tipice, cum ar fi ploaia sau apa, materia aflată în descompunere,
iubita moartă, amurgul, frigul, vântul, metale preţioase sau instrumente muzicale. O trăsătură definitorie a poeziei simboliste este muzicalitatea, realizată
prin enumeraţii, repetiţii, refrene sau prezenţa unor instrumente muzicale. O mare inovaţie din punct de vedere prozodic este cultivarea versificaţiei libere,
ceea ce corespunde muzicalităţii interioare. Simbolistica culorilor este o altă trăsătură a creaţiilor simboliste, culorile redând stări profunde, emoţii
puternice.
Bacovia este cel mai mare reprezentant al simbolismului românesc, un poet vizionar, creând drama însingurării prin poeziile sale. Este un poet al
sensibilităţii, un spirit decadent, un poet al marilor tristeţi. Lirica lui evidenţiază stări depresive, de adâncă tristeţe, degradarea psihicului până la distrugere
sau dispariţie. Starea obişnuită e tristeţea, deznădejdea, frica, delirul, nevroza, ca rezultate ale singurătăţii, ale descompunerii lumii. Baeovia este parcă
poetul coborât în Infern pentru a aduce la suprafaţă vedenii stranii, strigăte de teroare. Prin aceste stări reprezintă refuzul lumii; poezia lui este sinceră, e un
semnal de alarmă, o autosalvare în faţa lumii nesigure. Baeovia îşi compune un stil din suferinţă şi izolare, creând poezii de o frumuseţe stranie, inimitabilă.
Poezia „Plumb” a apărut în fruntea volumului de debut, intitulat „Plumb” în anul 1916 şi este o poezie programatică, o ars poetica, sintetizând motive şi
mijloace de expresie, stări poetice şi viziuni caracteristice pentru creaţiile bacoviene. Poezia exprimă starea de melancolie, de tristeţe, de izolare a poetului,
care se simte însingurat în lume. Tema poeziei este moartea, sugerată în primul rând prin cuvântul „plumb”, repetat simetric şi obsesiv de şase ori, respectiv
singurătatea, sugerată prin reluarea simetrică a sintagmei „stăm singur”.
Titlul este un simbol, plumbul este un metal greu, de culoare cenuşie. Greutatea metalului sugerează o stare sufletească apăsătoare, grea, astfel destinul se
pare că este de plumb, adică greu, apăsător. Culoarea gri redă o existenţă monotonă şi astfel cadrul în care trăieşte poetul este un spaţiu al pierderii
speranţelor. Maleabilitatea metalului sugerează labilitatea psihică, starea de nevroză a poetului, astfel cadrul produce o stare de nelinişte, o stare depresivă.
Sonoritatea surdă a cuvântului face trimitere la izolare, la închidere definitivă, astfel eul liric se află într-un cadru care trimite la singurătate.
Poezia are două catrene, formând două planuri: cel exterior, material, redând imaginea unei lumi care determină izolarea şi cel interior, spiritual,
simbolizând starea sufletească deprimantă a eului liric.
Prima strofa conţine înfăţişarea unei lumi artificiale, este un spaţiu sufocant în care trăieşte poetul. Elementele acestui cadru sunt „sicriele”, „florile de
plumb”, „funerar veşmânt”, „cavou”, „coroanele” prin care acest spaţiu devine un spaţiu al morţii, al prăbuşirii sub apăsarea plumbului. Verbele la
imperfect „dormeau”, „stăm”, „scârţâiau” sugerează o stare de durată, totul este împietrit pe vecie. Starea de solitudine a poetului este exprimată prin
sintagma „stăm singur” – reluată şi în a două strofă – care alături de elementele funerare reprezintă pustietatea sufletească. Imaginile auditive „era vânt” şi
„scârţâiau” redau starea de nevroză şi frica poetului.
însingurarea este mai adâncă în a doua strofă, unde spiritul este pus sub semnul somnului apropiat morţii. „Dormea întors amorul meu de plumb”.
Perspectiva pe care o dă această strofă este una de răsturnarea normalului, este o realitate anormală, creând disperare în sufletul poetului. în aceste condiţii
tensiunea; însingurarea creşte până la strigăt disperat: „şi-am început să-l strig…”. Dar strigătul rămâne fără efect, eul liric rămâne tot singur. Ultimul vers
„şi-i atârnau aripile de plumb” reflectă pe de o parte imposibilitatea eliberării de singurătate prin zborul frânt pe care o dau aripile
de plumb, care sunt atârnate, pe de altă parte poate semnifica imposibilitatea refacerii lumii întoarse. Sentimentul înspăimântător al morţii şi al însingurării
devin o stare generală, cosmică.
Imaginile surprinzătoare dau o profundă semnificaţie stărilor sufleteşti: oximoronul „flori de plumb” reprezintă identitatea vieţii şi a morţii, „amorul de
plumb” aduce sugestia unei stări de dezamăgire, „aripile de plumb” redă imposibilitatea eliberării de aceste stări. Totul este trist, apăsător, monoton, fără
speranţă.
Alte simboluri sunt create prin verbele auditive, cu sonoritate enervantă: „să strig” redă starea de disperare, „scârţâiau” sugerează starea de nevroză, „era
vânt” şi „era frig” fac trimitere la frigul morţii. Rimele au tonalitate închisă (plumb, veşmânt, vânt, plumb / frig, strig) prin care se accentuează senzaţia de
închidere, de izolare, de apăsare sufletească. Monotonia nesfârşită şi oboseala sufletească este redată prin cromatică, totul fiind gri, prin elementele funerare
prezente în prima strofă, respectiv prin imaginile olfactive ale florilor şi ale coroanelor.
Poezia „Plumb”, prin atmosfera ei, prin muzicalitatea interioară, prin cromatică, prin simboluri şi sugestii aduce în lirica românească sentimentul tragic al
spaimei, al însingurării. Lumea bacoviană este închisă, Iară iluzia salvării; este o lume monotonă, artificială, dezolantă. „Cât priveşte despre mine, am fost
şi rămân un poet al decadenţei”.