Paginarea ziarelodSUBSTANTIAL

 
Acasă > Literatură > Mihai Eminescu: comentariu pentru BAC, poemul „Luceafărul”

Mihai Eminescu: comentariu pentru BAC,

poemul „Luceafărul”
Search

Search

 Prima pagină

Luceafărul, de Mihai Eminescu (comentariu

literar, rezumat literar)
Literatură

Dragostea lui Mihai Eminescu pentru folclorul naţional a fost profundă şi constantă,
poetul simţindu-şi rădăcinile spirituale adânc înfipte în sufletul neamului românesc, după
cum mărturisea el însuşi într-o însemnare făcută pe marginea unui manuscris:
„Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour de aur din marea
de amar”.

Eminescu a fost fascinat de creaţiile populare, culegând doine, legende şi basme care l-
au inspirat şi i-au influenţat întreaga creaţie. Basmele culese au fost prelucrate şi
 versificate, uneori modificate atât în conţinut, cât şi în semnificaţii, adaptându-le
universului său poetic. Din cartea folcloristului german Richard Kunisch, cuprinzând şi
basme populare româneşti, culese de acesta din Muntenia, Eminescu a fost impresionat
de Fata în grădina de aur şi de Fecioara fără corp, pe care le-a versificat şi le-a înnobilat
cu idei filozofice în două poeme de referinţă: Luceafărul şi Miron şi frumoasa fără corp.
Geneza poemului
Izvoare folclorice
Poemul Luceafărul are ca sursă principală de inspiraţie basmul popular românesc Fata
în grădina de aur, cules de germanul Richard Kunisch într-o peregrinare a sa prin
Oltenia. Eminescu ia cunoştinţă de acest basm din cartea de călătorie a folcloristului
german, încă din timpul studenţiei sale la Berlin, îl versifică între anii 1870-1872,
păstrându-l în manuscris. Mai târziu, poetul creează cinci variante succesive ale
basmului, între 1880 şi 1883, mai întâi versificându-l şi schimbându-i finalul, apoi,
îmbogăţindu-l cu idei filozofice reflectând condiţia geniului în lumea superficială şi
meschină, transformându-l într-un poem filozofic de unică valoare ideatică şi artistică.
Îndrăgostit de o pământeană, fată de împărat, Zmeul merge la Creator să fie dezlegat de
nemurire şi să capete statut de om pentru a-şi putea împlini iubirea. În acest răstimp, fata
se îndrăgosteşte de un pământean, Florin. Întorcându-se, Zmeul îi vede împreună şi, ca
să se răzbune, prăvăleşte o stâncă peste fata necredincioasă, lăsându-i iubitul să
trăiască mai departe, chinuit şi neconsolat. De durere, Florin moare şi el lângă stânca
sub care zăcea iubita lui. În prima variantă versificată, Eminescu modifică răzbunarea
Zmeului, acesta căpătând detaşarea superioară specifică geniului, transformând-o într-
un blestem: „Fiţi fericiţi - cu glasu-i stins a spus - / Atât de fericiţi, cât viaţa toată / Un chin
s-aveţi: de-a nu muri deodată”.

Mihai Eminescu
Mitul „Zburătorului” este valorificat în primul tablou al poemului Luceafărul, prin visul
erotic al fetei de împărat-care, ajunsă la vârsta dragostei, îşi imaginează întruparea
tânărului în ipostază angelică şi în ipostază demonică, pentru a putea dialoga cu acesta
după legile pământene.
Izvoare filozofice
Atras de concepţia filozofică a lui Arthur Schopenhauer, Mihai Eminescu preia din
lucrarea intitulată Lumea ca voinţă şi reprezentare viziunea antitetică dintre omul obişnuit
şi omul de geniu, fiecare dintre cei doi fiind particularizat prin trăsături definitorii:
 omul obişnuit, muritorul de rând se caracterizează prin mediocritate, atitudine
subiectivă în perceperea realităţii, neputinţa de a-şi depăşi sfera limitată de acţiune,
dorinţa oarbă de a trăi şi a fi fericit în sensul pragmatic, imediat al îndeplinirii scopurilor
omeneşti şi excesul de socializare;
 geniul se particularizează prin inteligenţă profundă şi meditativă, sete de
cunoaştere cu aspiraţie spre absolut, atitudine obiectivă asupra realităţii, puterea de
sacrificiu de sine pentru împlinirea idealurilor, solitudine şi capacitatea de a-şi depăşi
 limitele condiţiei umane prin cugetare asupra gravelor probleme şi legi care
guvernează universul.
Motive mitologice preluate din sistemul de gândire al filozofilor greci Platon şi Aristotel,
din Poemele Vedelor aparţinând filozofiei indiene şi din mitologia creştină, mai ales
noţiunea de „păcat originar” şi viziunea cosmogoniei creştine şi a apocalipsei.
Apariţia poemului şi interpretări
A cincea variantă versificată a basmului popular românesc Fata în grădina de aur este
definitivă, constituind cea mai frumoasă stilizare şi cea mai bogată în simboluri reflectate
de Eminescu în poemul Luceafărul: „În cadrul de basm se înalţă expresia cea mai
desăvârşită a lirismului erotic şi filozofic al lui Eminescu”, spunea Tudor Vianu.
Lectura poemului Luceafărul s-a făcut la „Junimea”, înainte de apariţia lui în Almanahul
Societăţii Academice Social-Literare „România Jună” din Viena, în aprilie 1883. În luna
august a aceluiaşi an, poemul a fost reprodus în revista „Convorbiri literare” şi în revista
„Familia”, iar la sfârşitul anului a apărut în prima şi singura ediţie antumă
de Poezii eminesciene, îngrijită de Titu Maiorescu.
Luceafărul este un poem filozofic, în care tema romantică a condiţiei omului de geniu
capătă strălucire desăvârşită. Eminescu însuşi consemna pe marginea unui manuscris
sursa de inspiraţie a „Luceafărului” şi definirea geniului în lume: „în descrierea unui voiaj
în ţările române, germanul Kunisch povesteşte legenda «Luceafărului». Aceasta este
povestea [...], iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici
moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici, pe pământ nici e
capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici
noroc.”
Problema geniului este ilustrată de poet prin prisma filozofiei lui Schopenhauer, potrivit
căreia cunoaşterea lumii este accesibilă numai omului superior, singurul capabil să
depăşească sfera subiectivităţii, să se depăşească pe sine, înălţându-se în sfera
obiectivului. Spre deosebire de el, omul obişnuit nu se poate înălţa deasupra concreteţii
vieţii, nu-şi poate depăşi condiţia subiectivă.

O altă interpretare a poemului Luceafărul aparţine lui Tudor Vianu, care consideră că

toate personajele sunt „măşti lirice” ale poetului, adică eul liric s-a imaginat pe sine în
mai multe ipostaze: aceea de geniu - întruchipat de Luceafăr şi Hyperion -, de bărbat
îndrăgostit - simbolizat de Cătălin -, de forţă universală - în ipostaza impersonală a
Demiurgului.
Dragostea lui Mihai Eminescu pentru folclorul naţional a fost profundă şi constantă,
poetul simţindu-şi rădăcinile spirituale adânc înfipte în sufletul neamului românesc, fiind
fascinat de creaţiile populare, culegând doine, legende şi basme care l-au inspirat şi i-au
influenţat întreaga creaţie. Basmele culese au fost prelucrate şi versificate, uneori
modificate atât în conţinut, cât şi în semnificaţii, adaptându-le crezului său artistic. Din
cartea folcloristului german Richard Kunisch, cuprinzând şi basme populare româneşti,
culese de acesta din Muntenia, Eminescu a fost impresionat de Fata în grădina de aur şi
de Fecioara fără corp, pe care le-a versificat şi le-a înnobilat cu idei filozofice în două
poeme de referinţă: Luceafărul şi Miron şi frumoasa fără corp.
Structura compoziţională
Poemul Luceafărul are 392 de versuri, structurate în 98 de catrene, fiind dominat de
existenţa a două planuri: unul universal-cosmic şi altul uman-terestru, care converg unul
către celălalt şi se interferează uneori în cele patru tablouri, gândite ca entităţi distincte.
Pe parcursul întregului poem sunt evidenţiate ipostazele omului de geniu în raport cu
ipostazele ideii de femeie.
Compoziţia poemului este simetrică, în cele patru tablouri manifestându-se armonios
planul terestru şi cel cosmic, astfel: tablourile întâi şi patru îmbină planul universal-
cosmic şi cel uman-terestru, tabloul al doilea este dominat de planul uman-terestru, iar al
treilea de planul universal-cosmic.

În ceea ce priveşte ipostazele („măştile”) geniului, în tabloul întâi omul superior este
simbolizat de Luceafăr, ca astru aparţinând planului cosmic, în al doilea este numai
aspiraţie spirituală pentru Cătălina, în al treilea este întruchipat de Hyperion, iar în ultimul
este omul superior simbolizat de Luceafăr, ca simbol al lumii superioare, detaşat de
pragmatismul şi efemeritatea oamenilor obişnuiţi, muritori. Ipostazele feminine sunt
ilustrate de unicitatea fetei de împărat, în tabloul întâi, de Cătălina, femeia pământeană,
care are identitate şi nume, în cel de al doilea, în tabloul al treilea ideea de femeie este
simbolizată de aspiraţia geniului către iubirea ideală, iar în ultimul ea devine o muritoare
oarecare, o anonimă, un „chip de lut”.

Primul tablou
Tabloul întâi este o poveste fantastică de dragoste, deoarece se manifestă între două
fiinţe aparţinând unor lumi diferite, cea terestră şi cea cosmică şi tocmai de aceea este şi
o iubire imposibilă. Aşadar, planul universal-cosmic se întrepătrunde armonios cu cel
uman-terestru, geniul este astrul ceresc în ipostaza Luceafărului, fata de împărat este
unică, iar în raport cu luceafărul, aproape o egală. Poate tocmai de aceea a ales
Eminescu o fiinţă fantastică, de basm, singura care ar putea transcede în lumea înaltă a
spiritualităţii geniului.

Planul universal-cosmic se întrepătrunde cu cel uman-terestru, Luceafărul este astru,

fata este unică. Poemul începe ca în basmele populare româneşti, cu formula specifică
acestora: „A fost odată ca-n poveşti, / A fost ca niciodată, / Din rude mari împărăteşti / O
prea frumoasă fată”.

Incipitul
Incipitul este o formulă iniţială de basm, atestând astfel filonul folcloric al poemului: „A
fost odată ca-n poveşti, / A fost ca niciodată, / Din rude mari împărăteşti / O prea
frumoasă fată.”
Epitetul care defineşte frumuseţea neasemuită a fetei, ce provenea „din rude mari
împărăteşti”, este un superlativ popular, „prea frumoasă”, fiind cunoscut faptul că
Eminescu avea o grijă deosebită în alegerea cuvintelor cu mare forţă de expresie, de
aceea, până să se hotărască asupra acestuia, el a încercat mai multe metafore: ghiocel,
vlăstărel, grangure, pasăre, giuvaer, cănăraş, dalie... de fată.

Strofa următoare ilustrează unicitatea fetei de împărat, prin comparaţii sugestive pentru a
accentua trăsăturile care o fac cu totul aparte în lume, aproape incluzând-o în
spiritualitatea superioara a geniului: „Şi era una la părinţi / Şi mândră-n toate cele, / Cum
e Fecioara între sfinţi / Şi luna între stele”.

Legătura între cele două planuri se realizează prin intermediul ferestrei, singurul spaţiu
de comunicare între cele două lumi, terestră şi cosmică, metaforă întâlnită atât în poemul
filozofic Scrisoarea I, cât şi în alte poezii eminesciene: „Din umbra falnicelor bolţi / Ea
pasul şi-l îndreaptă / Lângă fereastră, unde-n colţ / Luceafărul aşteaptă”.
Privindu-l fascinată în fiecare noapte - „îl vede azi, îl vede mâni” -, tânăra se
îndrăgosteşte de astru, „El iar, privind de săptămâni”, / Îi cade dragă fata”, întâlnirea
celor doi îndrăgostiţi are loc în oglindă, ca spaţiu de reflexie şi prin intermediul visului:
„Ea îl privea cu un surâs, / El tremura-n oglindă, / Căci o urma adânc în vis / De suflet să
se prindă”.

Chemarea Luceafărului de către fată este patetică, încărcată de dorinţă şi de forţă

magică, strofa fiind construită ca o formulă cu puteri supranaturale: „Cobori în jos,
luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n casă şi în gând / Şi viaţa-mi
luminează!”

Luceafărul se întrupează mai întâi sub înfăţişarea angelică a „unui tânăr voievod”, ca fiu
al cerului şi al mării - „Iar cerul este tatăl meu / Şi mumă-mea e marea”. Luceafărul o
cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i statutul de stăpână a întinderilor de ape: „O, vin’!
odorul meu nespus, / Şi lumea ta o lasă! / Eu sunt luceafărul de sus,

/ Iar tu să-mi fii mireasă”.

Fata însă îl refuză, simţindu-l „străin la vorbă şi la port”, ca făcând parte dintr-o lume
necunoscută ei şi de care se teme: „Ochiul tău mă-ngheaţă”. Antitezele prezente aici
demonstrează ideea că cei doi îndrăgostiţi aparţin unor lumi diametral opuse,
simbolizând viaţa veşnică şi iminenţa morţii: „Căci eu sunt vie, tu eşti mort”. Totodată
este şi o primă sugerare a ideii de neputinţă a fetei pentru a accede spre cunoaştere:
„Dară pe calea ce-ai deschis / N-oi merge niciodată”.

Ca în basmele populare, după trei zile şi trei nopţi, fata îşi aminteşte de Luceafăr în
somn şi îi adresează din nou aceeaşi chemare încărcată de dorinţe. Luceafărul se
întrupează de această dată sub înfăţişare demonică, un „mândru chip”, născut din soare
şi din noapte şi vine în odaia fetei cu un efort mai mare decât prima-oară: „- Din sfera
mea venii cu greu / Ca să te-ascult ş-acuma, / Şi soarele e tatăl meu, / Iar noaptea-mi
este muma.”

Din nou o cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i de data aceasta cosmosul, pe cerurile
căruia ea va fi cea mai strălucitoare stea. Fata îl refuză şi de această dată, deşi
frumuseţea lui o impresionează puternic: „- O, eşti frumos, cum numa-n vis / Un demon
se arată, / Dară pe calea ce-ai deschis / N-oi merge niciodată!”

Metamorfozele Luceafărului în cele două întrupări, de înger şi demon, ilustrează mitul

„Zburătorului”, preluat de Eminescu din mitologia populară autohtonă.

Ideea apartenenţei geniului la nemurire ca şi statutul de muritoare al fetei sunt exprimate

sugestiv, cu claritate în strofa următoare: „- Dar cum ai vrea să mă cobor? / Au nu-nţelegi
tu oare, / Cum că eu sunt nemuritor, / Şi tu eşti muritoare?”.

Fata însă nu poate accede la lumea lui şi nici nu-l poate înţelege - „Deşi vorbeşti pe-
nţeles / Eu nu te pot pricepe” -, de aceea îi cere să devină el muritor, să coboare el în
lumea ei: „Dar dacă vrei cu crezământ / Să te-ndrăgesc pe tine, / Tu te coboară pe
pământ, / Fii muritor ca mine.”

Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele împlinirii idealului absolut este proprie
numai geniului, fiind exprimată prin intensitatea sentimentului de iubire, care duce la
renunţarea la nemurire: „- Tu-mi ceri chiar nemurirea mea / În schimb pe-o sărutare, /
Dar voi să ştii asemenea / Cât te iubesc de tare; // Da, mă voi naşte din păcat / Primind o
altă lege; / Cu vecinicia sunt legat, / Ci voi să mă dezlege.”

Superlativul popular absolut folosit în versul „Cât te iubesc de tare” sugerează

transpunerea fetei în condiţia obiectului unic al pasiunii erotice simţite de Luceafăr şi
dorinţa acestuia de cunoaştere a lumii pământene. El acceptă ideea „păcatului originar”
din mitologia creştină şi, implicit, dezlegarea de legile veşniciei. Luceafărul pleacă spre
Demiurg pentru a-i cere acestuia dezlegarea de nemurire, „S-a rupt din locul lui de sus /
Pierind mai multe zile.”

Al doilea tablou
Tabloul al doilea este o idilă pastorală între două fiinţe aparţinând aceleiaşi lumi. Cadrul
naturii este dominat de spaţial uman-terestru, celălalt plan, universal-cosmic, fiind puţin
reprezentat. Fata se individualizează prin nume, Cătălina, şi prin înfăţişare, iar
Luceafărul este doar aspiraţie spirituală, ideal.

Tabloul începe prin prezentarea lui Cătălin, „viclean copil de casă”, căruia Eminescu îi
face un scurt portret, în care tonul ironic este evident: „îndrăzneţ cu ochii”, cu „obrăjei ca
doi bujori” şi care o urmăreşte „pânditor” pe Cătălina. Numele celor doi, Cătălin şi
Cătălina nu este întâmplător acelaşi, deoarece ei sunt exponenţii individuali ai aceleiaşi
speţe omeneşti. Întâlnirea celor doi pământeni seamănă cu dragostea dintre un flăcău şi
o fată de la ţară, o idilă pastorală ilustrată şi prin limbaj şi prin gesturi: „- Dar ce vrei,
mări, Cătălin / Ia dut’ de-ţi vezi de treabă”.

Prezenţa Luceafărului este în acest tablou doar sugerată, ca aspiraţie spirituală, ca

dorinţă erotică ideală: „O, de luceafărul din cer / M-a prins un dor de moarte.”

Jocul dragostei ca ritual ce se manifestă în toate poeziile erotice eminesciene este

ilustrat de gesturile tandre, mângâietoare pentru învăţarea iubirii: „- Dacă nu ştii, ţi-aş
arăta / Din bob în bob amorul [....] Şi ochii tăi nemişcători / Sub ochii mei rămâie... / [...],
Când faţa mea se pleacă-m jos, / În sus rămâi cu faţa, / [...] Când sărutându-te mă-
nclin, / Tu iarăşi mă sărută”.

Ideea compatibilităţii celor două lumi este ilustrată foarte sugestiv, într-un limbaj popular,
cât se poate de obişnuit: „Şi guraliv şi de nimic / Te-ai potrivi cu mine...”. Superioritatea
Luceafărului este conştientizată de Cătălina, prin exprimarea propriei neputinţe de a
pătrunde în lumea ideilor înalte: „În veci îl voi iubi şi-n veci / Va rămânea departe...”.

Al treilea tablou
Tabloul al treilea, numit şi „drumul cunoaşterii”, este dominat de planul universal-cosmic,
Luceafărul este Hyperion (hyper eon - pe deasupra mergătorul), iar fata este motivaţia
călătoriei, simbolul iubirii ideale.

Acest fragment liric începe cu un pastel cosmic, în care natura este fascinantă,
Eminescu făcând scurte referiri la ideea filozofică a timpului şi a spaţiului universal,
trimiţând totodată şi la geneza Universului: „Porni luceafărul. Creşteau / În cer a lui aripe,
/ Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe. // Şi din a chaosului văi, / Jur-împrejur
de sine, / Vedea ca-n ziua ce dentâi / Cum izvorau lumine; / Un cer de stele dedesubt, /
Deasupra-i cer de stele - / Părea un fulger ne-ntrerupt / Rătăcitor prin ele”.

Călătoria lui Hyperion spre Demiurg în spaţiul intergalactic simbolizează un drum al

cunoaşterii şi totodată motivaţia meditaţiei pe care Eminescu o face asupra condiţiei
omului de geniu în raport cu oamenii obişnuiţi, dar şi cu idealul spre care aspiră acesta.
Setea de cunoaştere a omului de geniu - „o sete care-l soarbe” - face ca Hyperion să
meargă la Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire în scopul de a descifra taina fericirii,
prin împlinirea iubirii absolute, în numele căreia este gata de sacrificiul suprem: „Reia-mi
al nemuririi nimb / Şi focul din privire, / Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de
iubire...”.

Demiurgul îi refuză lui Hyperion dorinţa, prin exprimarea ideii că omul este muritor, nu-şi
poate determina propriul destin şi se bazează numai pe noroc, în antiteză cu omul de
geniu, capabil de a împlini idealuri înalte, care-l fac nemuritor, dar şi neînţeles de
societate: „Ei doar au stele cu noroc / Şi prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp, nici
loc, / Şi nu cunoaştem moarte.”
Ideea dualităţii existenţiale ciclice, aceea că existenţa umană este alcătuită din viaţă şi
moarte, este unul dintre argumentele Demiurgului în a-l convinge pe Hyperion să renunţe
la ideea de a deveni muritor: „Căci toţi se nasc spre a muri - / Şi mor spre a se naşte”.
Demiurgul respinge cu fermitate dorinţa lui Hyperion, „moartea nu se poate...”,
exprimându-şi profundul dispreţ pentru această lume superficială, meschină, care nu
merită sacrificiul omului de geniu: „Şi pentru cine vrei să mori? Întoarce-te, te-ndreaptă /
Spre-acel pământ rătăcitor / Şi vezi ce te aşteaptă.”

Al patrulea tablou
Tabloul al IV-lea îmbină, ca şi primul, planul universal-cosmic cu cel uman-terestru, dând
poemului o simetrie perfectă. Luceafărul redevine astru, iar fata îşi pierde unicitatea,
numele, frumuseţea, înfăţişarea, fiind doar o muritoare oarecare, o anonimă, „un chip de
lut”. Întorcându-se „în locul lui menit pe cer”, Luceafărul priveşte pe pământ şi-i vede pe
cei doi tineri îndrăgostiţi într-un dezlănţuit joc al dragostei: „- O, lasă-mi capul meu pe
sân, / Iubito, să se culce, / Sub raza ochiului senin / Şi negrăit de dulce”.

Chemarea fetei adresată Luceafărului exprimă vechile dorinţe, formula modificată în

acest ultim tablou nu mai este magică şi accentuează ideea că omul obişnuit este supus
sorţii, întâmplării, norocului, fiind incapabil de a se înălţa la iubirea absolută, ideal care
nu-i este accesibil: „- Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n
codru şi în gând, / Norocu-mi luminează!”.

Eliberat de patima iubirii, Hyperion se detaşează de lumea strâmtă, meschină,

superficială şi „nu mai cade ca-n trecut / în mări din tot înaltul”, exprimându-şi profundul
dispreţ faţă de incapacitatea acestei lumi de a-şi depăşi limitele, de a se ridica spre o
viziune a ideilor superioare: „- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut / Dac-oi fi eu sau altul?”.
Finalul
Finalul poemului este o sentinţă în sens justiţiar, în care antiteza dintre pronumele
personal de persoana I singular, „eu” şi a II-a plural, „vostru” semnifică esenţa conflictului
dintre etern şi efemer, subliniind menirea creatoare a geniului eliberat de patima iubirii,
de amăgitoarele chemări ale fericirii pământeşti, care este trecătoare şi lipsită de
profunzimea sentimentului: „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, - / Ci eu
în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece”.

Atitudinea detaşată a Luceafărului din finalul poemului nu exprimă o resemnare, ci este o

atitudine specifică geniului, rece, raţională, distantă, care nu mai permite un dialog între
cei doi, deoarece ei aparţin a două lumi incompatibile ce nu pot comunica, având
concepte diferite despre iubire, ilustrând valoarea supremă a idealului spre care poate
aspira doar omul superior.
 Genuri literare
Se întâlnesc în acest poem toate cele trei genuri literare, împletite într-o armonie
perfectă:

 Genul liric se defineşte prin exprimarea directă a gândurilor şi sentimentelor eului

liric privind idealul de iubire absolută şi condiţia geniului ca simbol al eternităţii: „Tu-mi
ceri chiar nemurirea mea / În schimb pe-o sărutare, / Dar voi să ştii asemenea / Cât te
iubesc de tare”.
 Genul epic este ilustrat de epica poemului care respectă subiectul narativ al
basmului popular, pe care Eminescu o îmbogăţeşte cu valenţe filozofice profunde.
 Genul dramatic este motivat de existenţa „măştilor” (Cătălin, Cătălina, Luceafărul,
Demiurgul, fata de împărat), de dialogul dintre ele, precum şi de drama neputinţei
omului obişnuit de a accede spre valori superioare şi drama omului de geniu neînţeles
de societate, în aspiraţia sa spre absolut.
Limbajul artistic
Limbajul artistic poate fi definit prin câteva particularităţi:

 limpezimea clasică este dată de absenţa podoabelor stilistice, epitetele alese de

poet dovedind preocuparea acestuia pentru claritatea descrierii, Eminescu folosind
cele mai potrivite cuvinte pentru conturarea ideilor: epitetul popular „o prea frumoasă
fată” a fost ales după un lung şir de încercări: „un ghiocel de fată”, „un vlăstărel de
fată”, „o dalie de fată”, „un grangure de fată”, „o pasăre de fată”, „un cănăraş de fată”,
„un giuvaer de fată” etc.; folosirea puţinelor adjective (89 în tot poemul) este
particularizată prin frecvenţa aceloraşi câteva: mândru, frumos, mare, blând, dulce, viu
sau prin formarea unora noi, cu prefixul ne; nemărginit, nemuritor, nespus, negrăit,
nemişcător etc.
 exprimarea gnomică, aforistică este dată de folosirea în poem a unor maxime,
sentinţe, precepte morale: „Dar piară oamenii cu toţi / S-ar naşte iarăşi oameni”; „Căci
toţi se nasc spre a muri / Şi mor spre a se naşte”;
 puritatea limbajului este semnificativă prin multitudinea cuvintelor de origine latină
(din 1908 cuvinte ale poemului, 1688 sunt de origine latină) şi prin folosirea restrânsă
de neologisme: demon; himeric, haos, ideal, sferă;
 cuvintele şi expresiile populare dau un farmec aparte limbajului artistic
eminescian, prin firescul exprimării: „De dorul lui şi inima / Şi sufletu-i se împle”, „În
orişicare sară”, „Ei, Cătălin, acu-i acu / Ca să-ţi încerci norocul”, „Ea, îmbătată de
amor” etc.
 muzicalitatea poeziei este realizată prin efectele eufonice ale cuvintelor (aliteraţia)
şi prin prozodia inedită: catrene cu versuri de câte 7-8 silabe, ritmul iambic împletit cu
cel amfibrahic şi alternanţa dintre rima masculină şi cea feminină.
 Poemul Luceafărul este cea mai înaltă expresie a poeziei româneşti, deoarece ea
reuneşte „aproape toate motivele, toate ideile fundamentale, toate categoriile lirice şi
toate mijloacele lui Eminescu, poemul fiind într-un fel şi testamentul lui poetic, acela care
lămureşte posterităţii chipul în care şi-a conceput propriul destin”. (Tudor Vianu)
Share
  Facebook
  Google +
Tags COMENTARII LITERARE LUCEAFĂRUL DE MIHAI EMINESCU MIHAI EMINESCU MIHAI EMINESCU -
OPERA LITERARĂ OPERE LITERARE POEZII REZUMATE LITERARE
PreviousBătălia de la Kosovopolje (Câmpia Mierlei) (17-19 octombrie 1448)

NextMoromeţii, de Marin Preda (comentariu literar, rezumat literar)

Related Articles
Pe culmile disperării, de Emil Cioran (comentariu literar, rezumat literar)
Zorba Grecul, de Nikos Kazantzakis (comentariu literar, rezumat literar)
Ziua trifidelor, de John Wyndham (comentariu literar, rezumat literar)
Ziua morţilor, de Cees Nooteboom (comentariu literar, rezumat literar)
Ziua delfinului, de Robert Merle (comentariu literar, rezumat literar)
Zgomotul alb, de Don DeLillo (comentariu literar, rezumat literar)
Zborul corlelor, de Maarten’t Hart (comentariu literar, rezumat literar)
Zbor deasupra unui cuib de cuci, de Ken Kesey (comentariu literar, rezumat literar)
Z, de Vassilis Vassilikos (comentariu literar, rezumat literar)
Willard şi trofeele sale de la popice, de Richard Brautigan (comentariu literar, rezumat literar)
Walden, de Henry David Thoreau (comentariu literar, rezumat literar)
W, sau memoria copilăriei, de Georges Perec (comentariu literar, rezumat literar)
Voss, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)
Voci ancestrale, de Etienne van Heerden (comentariu literar, rezumat literar)
Visul din pavilionul roşu, de Cao Xueqin (comentariu literar, rezumat literar)
Check Also
Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick
(comentariu literar, rezumat literar)
Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982,
Santa …
Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau
(comentariu literar, rezumat literar)
Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville,
Franţa) – scriitor. …
Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat
literar)
A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield,
Marea Britanie – …
 Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat
literar)
Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30
septembrie 1990, …
Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat
literar)
Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata
quemada Prima ediţie: …

Articole recente
 Zuni
 Zuluşi
 Znâga
 Zhuang
 Zeneţi
 Zaramo
 Zapoteci
 Zande
 Zafimaniry
 Yurok
 Yukuna
 Yuko-yukpa
 Yoruba
 Yoruba ijebu, egba şi egbado
 Yoruba ife şi ijesha
 Yoruba ekiti şi ondo
 Yoruba din Oyo
 Yombe
 Yineru
 Yi
Categorii
 Arhitectură
 Artă
 Biologie
 Cultură
 Drept
 Economie
 Filozofie
 Finanţe
 Fizică
 Geografie
 Gramatică
 Istorie
 Literatură
 Matematică
 Muzică
 Personalităţi
 Politică
 Religie
 Sociologie
 Ştiinţă
 Tehnologie
Arhive
 mai 2018
 aprilie 2018
 martie 2018
 februarie 2018
 ianuarie 2018
 mai 2017
 aprilie 2017
 martie 2017
 februarie 2017
 ianuarie 2017
 decembrie 2016
 noiembrie 2016
 octombrie 2016
 iulie 2016
Tags
Biografii Bătălii Bătălii din istoria lumii Bătălii din istoria României Caracterizări de
personaje Caracterizări de personaje din opera lui I.L. Caragiale  Comentarii
literare Critici literari Dramaturgi Eseişti  Invenţii Ion Agârbiceanu Ion Agârbiceanu - opera

literară Istoria României Istorici literari  Literatura universală Mihai

Eminescu Mihai Eminescu - opera literară Mircea Sântimbreanu Mircea Sântimbreanu -
opera literară Moldova  Opere literare  Personaje din opera lui I.L. Caragiale  Personaje
literare Personalităţi din Bucureşti Poezii Poeţi Popoarele

lumii Povestiri Prozatori Publicistică Publicişti Rezumate
literare Romane România Schiţe Scriitori  Scriitori din Basarabia Scriitori din

Bucureşti  Scriitori români Traducători Transilvania Vasile

Alecsandri Vasile Alecsandri - opera literară Ţara Românească

metrolinks.ro

Portofoliu

Termeni şi condiţii de ultilizare

Contact

Acest site foloseşte cookies. Prin continuarea navigării vă exprimaţi acordul asupra modului de
utilizare a acestora.Accept Read More

NecesareÎntotdeauna activate

Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele împlinirii idealului absolut

este ilustrată de intensitatea sentimentului de iubire. Iubirea duce la
renunțarea la nemurire. Luceafărul pleacă spre Demiurg pentru a-i cere
acestuia o viață de muritor.
Publicat: luni, 18 mai 2020, 09:43
Actualizat: luni, 18 mai 2020, 09:44
 Scris de: Gabriela Nitu

Mihai Eminescu
Mihai Eminescu s-a dedicat scrierii unor opere de adâncime filosofică în care a
meditat asupra condiției omului. Printre operele de factură filosofică pot fi amintite:
„Odă (în metru antic)”, „M

 Log in
 Teste Bacalaureat online Gratis!

Cauta

 HOME
 TESTE ONLINE
 ARTICOLE
 MATERII
  REZULTATE

Eseu Luceafarul de Mihai Eminescu



Prima Pagina


 
 


Romana


 
 


Eseu Luceafarul de Mihai Eminescu

Subiecte bac romana (58)

Rezolvări (55)

Lectii (379)

Programa (11)

Realizeaza un eseu în care să demonstrezi caracterul romantic al unui

poem de Mihai Eminescu.
Poemul Luceafărul a apărut în 1883, în Almanahul Societăţii Academice
Social-Literare România Jună din Viena, fiind apoi reprodus în
revista Convorbiri literare.
Poemul este inspirat din basmul românesc Fata în grădina de aur, cules
de austriacul Richard Kunisch. Basmul cuprindea povestea unei frumoase
fete de împărat izolată de tatăl ei într-un castel, de care se îndrăgosteşte un
zmeu. Fata însă se sperie de nemurirea zmeului şi-1 respinge. Zmeul
merge la Demiurg, doreşte să fie dezlegat de nemurire, dar este refuzat,
întors pe pământ, zmeul o vede pe fată, care între timp se îndrăgostise de
un pământean, un fecior de împărat, cu care fugise în lume. Furios, zmeul
se răzbună pe ei şi îi desparte prin vicleşug. Peste fată el prăvăleşte o
stâncă, iar pe feciorul de împărat îl lasă să moară în Valea Amintirii.
Eminescu valorifică iniţial acest basm în perioada studiilor berlineze, într-un
poem intitulat tot Fata în grădina de aur, dar modifică finalul. Răzbunarea
nu i se pare potrivită cu superioritatea fiinţei nemuritoare, aşa că zmeul din
poemul lui Eminescu rosteşte cu amărăciune către cei doi pământeni; „Fiţi
fericiţi— cu glasu-i stins a spus -/ Atât de fericiţi, cât viaţa toată/ Un chin s-
aveţi— de-a nu muri deodată.1".
între 1880 şi 1883, poemul este prelucrat în cinci variante succesive,
schema epică devenind pretextul alegoric al meditaţiei romantice.
Alături de sursele folclorice ale poemului (basmele prelucrate; Fata-n
grădina grădina de aur, Miron şi frumoasa fără corp şi mitul
zburătorului), poetul valorifică surse mitologice şi izvoare filozofice
(antinomiile dintre geniu şi omul comun, din filozofia lui Arthur
Schopenhauer).
IPOTEZA
Poemul romantic Luceafărul de Mihai Eminescu este o alegorie pe tema
geniului, dar şi o meditat asupra condiţiei umane duale (omul supus unui
destir pe care tinde să îl depăşească).
ARGUMENTARE
Cea mai veche interpretare a poemului îi apar- f ţine lui Eminescu însuşi,
care nota pe marginea unui manuscris: „în descrierea unui voiaj în Ţările
romane, germanul K. (Kunisch) povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta
este povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat | este că, dacă geniul nu
cunoaşte nici moarte şi numele J lui scapă de noaptea uitării, pe de altă
parte aia pe] pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi.
fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc".
Din acest punct de vedere, Luceafărul poate fi i considerat o alegorie pe
tema romantică a locuk geniului în lume, ceea ce înseamnă că povestea,!
personajele, relaţiile dintre ele sunt transpuse într-o suită de metafore,
personificări şi simboluri. Poemul reprezintă o meditaţie asupra destinului
geniului în J lume, văzut ca o fiinţă solitară şi nefericită, opusă] omului
comun.
O altă interpretare (Tudor Vianu) socoteşte „per-! sonajele" poemului drept
„voci" ale poetului, măştile lui, în sensul că eul poetic se proiectează în
diverse ipostaze lirice, corespunzătoare propriilor contradicţii, Privind astfel
lucrurile, se poate spune că poetul s-a proiectat nu numai sub chipul lui
Hyperion - geniul, ci şi sub chipul lui Cătălin, reprezentând aspectul teluric
al bărbatului, sau al Demiurgului, exprimând aspiraţia spre impersonalitatea
universală, şi chiar1 sub chipul Cătălinei, muritoarea care tânjeşte spre
absolut.
Poemul e de substanţă lirică cu schemă epică, ţesute în structura
dramatică, ce accentuează lirismul.
Schema epică a poemului este reprezentată de elementul narativ preluat
din basm şi care e pretext! pentru reflecţia filosofică.
Caracterul dramatic este conferit de succesiunea de scene ale structurii,
unde dialogul predomină. Intensitatea trăirilor sufleteşti ţine tot de caracterul
dramatic al poemului.
Substanţa lirică provine din faptul ca poemul proiectează problematica
geniului în raport cu societatea, iubirea şi cunoaşterea.
în esenţă, poemul este un monolog liric, dialogul accentuând înălţimea
ideilor care-i conferă caracterul filozofic.
Viziunea romantică e dată de structură, de temă, de relaţia geniu-
societate, de cosmogonii, de alternarea planului terestru cu planul cosmic,
de motivul luceafărului, de amestecul speciilor (elegie, meditaţie, idilă,
pastel), de metamorfozele lui Hyperion.
Elementele clasice sunt: echilibrul compoziţional, simetria, armonia şi
caracterul gnomic.
Tema poemului este romantică: problematica geniului în raport cu lumea,
iubirea şi cunoaşterea.
Compoziţional, Luceafărul este structurat în patru părţi. în prima şi în
ultima parte, cele două planuri, terestru şi cosmic, interferează, pe când în
părţile a doua şi a treia, ele se separă net, partea a doua fiind consacrată
planului terestru, Cătălinei ce acceptă iubirea lui Cătălin, iar partea a treia
planului cosmic, unde Demiurgul îi dezvăluie lui Hyperion motivele pentru
care nu poate da curs rugăminţii de a-1 transforma în muritor.
începutul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este anistoric,
mitic (illo tempore): „A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată". Cadrul
abstract este umanizat. Portretul fetei de împărat, realizat prin superlativul
absolut de factură populară „o prea frumoasă fată, scoate în evidenţă o
autentică unicitate terestră. Fata de împărat reprezintă pământul însuşi, iar
comparaţiile: „Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele" propun o
posibilă dualitate: puritate şi predispoziţie spre înălţimile astrale.
Primele şapte strofe constituie uvertura poemului, partea întâi fiind o
splendidă poveste de iubire, unde atmosfera este în concordanţă cu
mitologia română, iar imaginarul poetic e de factură romantică. Fata de
împărat e văzută în mişcare abia perceptibilă, pentru că totul se petrece în
planul visului. Fata contemplă Luceafărul de la fereastra dinspre mare a
castelului. La rându-i, Luceafărul, privind spre „umbra negrului casteV, o
îndrăgeşte pe fată şi se lasă copleşit de dor.
Semnificaţia alegoriei este că fata pământeană aspiră spre absolut, iar
spiritul superior simte nevoia com- j pensatorie a materialităţii. Pe de altă
parte, iubirea fetei are un accent de cotidian, conferit de construcţia
simetrică „îl vede azi, îl vede mâni/ Astfel dorinţa-i gata". în antiteză, iubirea
Luceafărului are nevoie de un lung proces de „cristalizare", cum ar spune
Stendhai: „El iar privind de săptămâni/ îi cade dragă fatd. Cadrul este
întunecat, nocturn, specific romantic, favorabil visului. Motivul serii şi al
castelului accentuează romantismul conferit de prezenţa Luceafărului: „Şi
căi de viu s-aprinde el/ în orişicare sară,/ Spre umbra negrului castel/ Când
ea o să-i apară". Mişcările sunt de mare fineţe şi au loc în plan oniric,
dezvăluind suavitatea sentimentului de iubire exprimat prin motivul
zburătorului: „Şi pas cu pas în urma ei/ Alunecă-n odaie". Planul terestru
alternează cu cel cosmic: „Şi când în pat se-ntinde drept/ Copila să se
culce,/ l-atinge mâinile pe piept,/ I-nchide geana dulce". Motivul zburătorului
apare alături de simbolul oglinzii.
Ca şi în Floare albastră sau în Dorinţa, atracţia îndrăgostiţilor unul pentru
celălalt este sugerată mai întâi de o chemare, menită să scoată în evidenţă
dorul şi puterea sentimentului. La chemarea fetei: „O, dulce-al nopţii mele
domn,/ De ce nu vii tu? Vină!", Luceafărul se smulge din sfera sa, spre a se
întrupa prima oară din cer şi mare, asemenea lui Neptun (în concepţia lui
Platon), ca un „tânăr voievod, totodată „un mort frumos cu ochii vi?. în
aceasta ipostază angelică, Luceafărul are o frumuseţe construită după
canoanele romantice: „păr de aur moale", „umerele goale", „umbra feţei
străvezii. în contrast cu paloarea feţei sunt ochii, care ilustrează prin
scânteiere viaţa interioară. Strălucirea lor este interpretată de fată ca semn
al morţii: „Luceşti fără de viaţă [...]/ Şi ochiul tău mă-ngheaţă". Ea înţelege
incandescenţa din ochii Luceafărului ca semn al glacialitătii şi refuză să-1
urmeze. Luceafărul, în schimb, vrea să-i eternizeze iubirea: „Colo-n palate
de mărgean/ Te-oi duce veacuri multe,/ Şi toată lumea-n ocean/ De tine o
s-asculte."
Urmând repetatei chemări-descântec: „Cobori in jos, luceafăr blând,/
Alunecând pe-o rază", cea de-a doua întrupare va fi din soare şi noapte.
Cosmogonia este redată în tonalitate majoră: „Iar ceru-ncepe a roti/ în locul
unde piere". în antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări, aceasta
este circumscrisă demonicului, după cum o percepe fata: „O, eşti frumos,
cum numa-n vis/ Un demon se arată". Imaginea se înscrie tot în canoanele
romantismului: părul negru, „marmoreele braţe", „ochii mari şi
minunaţi. Pentru a doua oară, paloarea feţei şi lucirea ochilor, semne ale
dorinţei de absolut, sunt înţelese de fată ca atribute ale morţii: „Privirea ta
mă arde". Deşi unică între pământeni, fata refuză din nou să-1
urmeze: „Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată!", recunoscând
că nu poate răspunde cu aceeaşi intensitate pasiunii lui: „Privirea ta mă
arde" şi că nu-1 poate înţelege: „Deşi vorbeşti pe înţeles/ Eu nu te pot
pricepe". Dragostea lor semnifică atracţia contrariilor. Luceafărul
formulează sintetizator diferenţa care-i separă: „eu sunt nemuritor,/ Şi tu
eşti muritoare", dar, din iubire, acceptă supremul sacrificiu cerut de fată,
prin aceasta afirmându-şi superioritatea faţă de ea. Dacă fata/ omul comun
nu se poate înălţa la condiţia nemuritoare, Luceafărul/ geniul este capabil,
din iubire şi din dorinţa de cunoaştere absolută, să coboare la condiţia de
muritor: „Da, mă voi naşte din păcat/ Primind o altă lege;/ Cu vecinicia sunt
legat,/ Ci voi să mă dezlege".
Partea a doua, idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina şi pajul
Cătălin, simbolizează repeziciunea cu care se stabileşte legătura
sentimentală între exponenţii lumii terestre. Este o altă ipostază a iubirii,
opusă celei ideale. Asemănarea numelor sugerează apartenenţa la aceeaşi
categorie: a omului comun. Cătălina recunoaşte asemănarea, dincolo de
statutul social: „încă de mic/ Te cunoşteam pe tine,/ Şi guraliv şi de nimic,/
Te-aipotrivi cu mine...".
Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteză cu
portretul Luceafărului, pentru care motivele şi simbolurile romantice erau
desprinse din mit, abstracte, exprimând nemărginirea, infinitul, eternitatea.
Aşadar Cătălin devine întruchiparea teluricului, a mediocrităţii
pământene: „viclean copil de casă", „Băiat din flori şi de pripas,/ Dar
îndrăzneţ cu ochii, „cu obrăjei ca doi bujori. Ca mod de expunere
predominant este dialogul. Idila se desfăşoară sub forma unui joc. Pentru a
o seduce pe Cătălina, Cătălin urmează o tehnică asemănătoare cu aceea a
vânării păsărilor în evul mediu, timpul predilect al romanticilor.
Cei doi formează un cuplu norocos şi fericit, supus legilor pământene,
deosebite de legea după care trăieşte Luceafărul.
Chiar dacă acceptă iubirea pământeană, Cătălina aspiră încă la iubirea
ideală pentru Luceafăr: „O, de luceafărul din cer/ M-a prins un dor de
moarte". Acest „dor de moarte" ilustrează dualitatea fiinţei pământene,
aspiraţia specific umană spre absolut, dar şi atracţia către fiinţa
inaccesibilă. Pasiunea ei este generată şi de obstacolul impus de
apartenenţa la condiţii diferite, de dorinţa specific romantică de a
transforma imposibilul în posibil: „Dar se înalţă tot mai sus,/ Ca să nu-l pot
ajunge.// Pătrunde trist cu raze reci/ Din lumea ce-l desparte.../ In veci îl voi
iubi şi-n veci/ Va rămânea departe...".
Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele împlinirii idealului absolut
este ilustrată de intensitatea sentimentului de iubire, care duce la renun-
ţarea la nemurire.
Partea a treia ilustrează planul cosmic şi constituie cheia de boltă a
poemului. Această parte poate fi divizată la rândul ei în trei secvenţe
poetice: zborul cosmic, rugăciunea, convorbirea cu Demiurgul şi liberarea.
Spaţiul parcurs de Luceafăr este o călătorie regresivă temporal, în cursul
căreia el trăieşte în sens invers istoria creatiunii: „Şi din a chaosului văi,/
Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,/ Cum izvorau
lumine". Zborul cosmic potenţează intensitatea sentimentelor, lirismul,
setea de iubire ca act al cunoaşterii absolute. Amplificarea acestui zbor cul-
minează cu imaginea Luceafărului ca fulger („Părea un fulger ne-ntrerupt/
Rătăcitor prin ele"), amintind dinamismul luminii, pură energie surprinsă în
curgerea ei prin timp şi spaţiu. Punctul în care el ajunge este spaţiul
demiurgic, atemporal, momentul dinaintea naşterii lumilor: „Căci unde-
ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaşte,/ Şi vremea-ncearcă în zadar/
Din goluri a se naşte".
în dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de repaos: „Şi din repaos m-
am născut,/ Mi-e sete de repaos", adică de viaţă finită, de stingere, este
numit Hyperion (nume de sugestie mitologică, gr. cel care merge
pe^easupra). După Hesiod, Hyperion, divinitate simbolică, era fiul Cerului,
tatăl Soarelui şi al Lunii, un titan ucis din invidie de alţi titani. După Homer,
Hyperion este Soarele însuşi. De remarcat că Demiurgul este cel care
rosteşte pentru întâia oară numele lui Hyperion; Demiurgul este cel care
afirmă şi cunoaşte cu adevărat identitatea Luceafărului, idee ce accen-
tuează subordonarea acestuia din urmă faţă de Demiurg.
Hyperion îi cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire pentru a descifra
taina iubirii absolute, în numele căreia este gata de sacrificiu: „Reia-mi al
nemuririi nimb/ Şi focul din privire,/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră
de iubire...". Demiurgul refuză cererea lui Hyperion. Constantin Noica
observă că Hyperion cere să devină altceva, dar ca să fie altceva trebuie
să se nască din nou. Luceafărul însă se născuse o dată cu lumea. Aspiraţia
lui este imposibilă, căci el face parte din ordinea primordială a cosmosului,
iar ruperea sa ar duce din nou la haos. Demiurgul nu-i poate oferi moartea
pentru că astfel ar produce moartea lumii, ceea ce ar coincide cu negarea
de sine. Demiurgul îi explică Luceafărului absurditatea dorinţei lui, prilej cu
care este pusă în antiteză lumea nemuritorilor şi aceea a muritorilor. Astfel,
muritorii nu-şi pot determina propriul destin, se bazează numai pe noroc şi
sunt supuşi voinţei oarbe de a trăi (influenţa filozofiei lui Schopenhauer).
Omul de geniu, în schimb, este capabil de a împlini idealuri înalte, se află
dincolo de timp şi de spaţiu, dincolo de ordinea firescă a lumii: „Ei doar au
stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu
cunoaştem moarte".Omul se află sub puterea unui destin implacabil căruia
nu i se poate sustrage, ceea ce-i dă imposibilitatea de a trece din lumea
materială în cea spirituală: „Părând pe veci a răsări,/ Din urmă moartea-l
paşte,/ Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte".
în schimb, Demiurgul îi propune lui Hyperion diferite ipostaze ale geniului: a
verbului, a cuvântului creator: „Cere-mi - cuvântul meu de-ntâi,/ Să-ţi dau
înţelepciune?, ipostaza orfică: „Vrei să dau glas acelei guri,/ Ca dup-a ei
cântare/ Să se ia munţii cu păduri/ Şi insulele-n mare?, ipostaza
împăratului: „Ţi-aş da pământul în bucăţi/ Să-l faci împărăţie", a geniului
militar/ a cezarului: „Iţi dau catarg lăngă catarg,/ Oştiri spre a străbate/
Pămăntu-n lung şi marea-n larg".
Demiurgul păstrează pentru final argumentul zdrobitor, dovedindu-i încă o
dată Luceafărului superioritatea sa, chiar şi în iubire, faţă de muritoarea
Cătălina: „Şi pentru cine vrei să mori?/ întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel
pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te aşteaptă".
Partea a patra este construită simetric faţă de prima, prin interferenţa celor
două planuri: terestru şi cosmic.
Idila Cătălin — Cătălina are loc într-un cadru romantic, creat prin prezenţa
simbolurilor specifice, Peisajul este umanizat, specific eminescian, scenele
de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei înflorite, în
singurătate şi linişte, în pacea codrului, sub lumina blândă a lunii.
Declaraţia de dragoste a lui Cătălin, pătimaşa lui sete de iubire exprimată
prin metaforele: „noaptea mea de patimi, „durerea med, „iubirea mea de-
ntâf, „visul meu din urmă", îl proiectează pe acesta într-o altă lumină decât
aceea din partea a doua a poemului. Profunzimea pasiunii şi unicitatea
iubirii, constituirea cuplului adamic, îl scot pe Cătălin din ipostaza
terestră: „Miroase florile-argintii/ Şi cad, o dulce ploaie,/ Pe creştetele-a doi
copii/ Cuplete lungi, bălaie".
„îmbătată de amor", Cătălina are încă nostalgia astrului iubirii şi-i
adresează pentru a treia oară chemarea, de data aceasta modificată,
Luceafărul semnificând acum steaua norocului: „Cobori în jos, luceafăr
blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n codru şi în gând,/ Norocu-mi
luminează!".
Luceafărul exprimă dramatismul propriei condiţii, care se naşte din
constatarea că relaţia om-geniu este incompatibilă. Atitudinea geniului este
una de interiorizare a sinelui, de asumare a eternităţii şi o dată cu ea a
indiferenţei, a ataraxiei stoice. Omul comun este incapabil să-şi
depăşească limitele, iar geniul manifestă un profund dispreţ faţa de această
incapacitate: „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?". Geniul
constată cu durere că viaţa cotidiană a omului urmează o mişcare circulară,
orientată spre accidental şi întâmplător: „Trăind în cercul vostru strâmt/
Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece".
Nivelul fonetic şi prozodic:
conservarea unui ă etimologic, prezent în graiurile moldoveneşti şi
ardeleneşti: „Cum ea pe coate-şi râzimd; vocala finală neaccentuată e este
redată prin ă după consoane dure: „marmoreele braţă"; î etimologic,
conservat în graiul moldovenesc: „Şi tainic genele le plec/ Căci mi
le împle plânsul"; utilizarea unor fonetisme conservate în graiul moldo-
venesc şi ardelenesc conferă blândeţea sonorităţii; antiteza dintre planul
terestru şi cel cosmic este sugerată de alternarea tonului minor cu cel
major, realizată prin distribuţia consoanelor şi a vocalelor; muzicalitatea
elegiacă, meditativă, este dată şi de particularităţile prozodice: ritmul
iambic, rima încrucişată, măsura versurilor de 7-8 silabe; sunt prezente
asonantele şi rima interioară [una ~ luna, zare - răsare, plec - împle).
Nivelul morfologic:
dativul etic şi dativul posesiv susţin tonul de intimitate;
interjecţii, în dialogul Cătălin - Cătălina: „măr?, „ia";
abundenţa verbelor la imperativ în strofele ce constituie
chemările fetei, forme verbale ce dau tonul de îndrăgire
şi ardoare: „coborî, „pătrunde", „luminează;
formele arhaice ale unor verbe accentuează atmosfera
fabuloasă specifică basmului: „Şi apa unde-aw fost
căzut;
verbele la imperfect, în episodul călătoriei Luceafărului
în spaţiul cosmic, denotă mişcarea eternă şi continuă:
„creşteau", „treceau", „părea", „vedea";
verbele la perfect simplu şi la conjunctiv din tabloul
al doilea susţin oralitatea stilului, vorbirea populară
specifică oamenilor de aceeaşi condiţie: „se făcu", „să
razi, „să-mi dai.
Nivelul stilistic:
antiteza structurală;
alegoria pe baza căreia este construit poemul; epitete ornante: „Uşor
el trece ca pe prag"; prezenţa metaforelor, mai ales în primul tablou, în
cadrul dialogului dintre Luceafăr şi fata de împărat, accentuează ideea
iubirii absolute ce se cere eternizată într-un cadru pe măsură: „palate de
mărgean", „cununi de stele";
metafore sinestezice în cadrul primului tablou: „Şi ochii mari şi grei mă dor,/
Privirea ta mă arde";
-  imagini hiperbolice în portretizarea Luceafărului: „Veneaplutind în adevăr/
Scăldat înfoe de soare";
- metonimii utilizate în pasaje cu sens aforistic, în discursul Demiurgului: „îţi
dau catarg lângă catarg/ Oştiri spre a străbate";
-  comparaţii construite prin asocierea unor termeni abstracţi, în
prezentarea călătoriei Luceafărului în spaţiul cosmic: „E un adânc
asemenea/ Uitării celei oarbe";
- antiteza între omul de geniu şi oamenii comuni, antiteză pe baza căreia îşi
construieşte discursul Demiurgul: „Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de
soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu cunoaştem moarte";
- oximoronul ce ia un aspect apropiat de antiteză: „Ţesând cu recile-i
scântei/ O mreajă de văpaie".
CONCLUZIA
Pentru ilustrarea condiţiei geniului, poemul Luceafărul - sinteză a operei
poetice eminesciene -armonizează atât teme, motive, elemente de imaginar
poetic, atitudini romantice, procedee artistice cultivate de scriitor, cât şi
simbolurile eternităţii/ morţii şi ale temporalităţii/ vieţii.
Eseul
FacebookMessengerTwitterEmailWhatsApp

ALTE LECTII DIN ROMANA

 Subiecte pentru proba orala -George Calinescu, Enigma
Otiliei
 Elemente teoretice pentru rezolvarea Subiectului 1
Limba si Literatura Romana pentru examenul de
bacalaureat
 Romanul in perioada interbelica. Romanul doric. Romanul
ionic. Romanul corintic
  Povestirea Fantana dintre plopi de Mihail Sadoveanu
 Ilie Moromete
 Poezie traditionalista / Imaginarul poetic traditionalist
 Maitreyi de Mircea Eliade
 Enigma Otiliei de George Calinescu -comentariu
 Marin Preda, Morometii
 NUVELA ISTORICA ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL

BAC 2020

 ORDIN PRIVIND ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA

EXAMENULUI DE BACALAUREAT 2020 

 Programa de Bacalaureat 2020 la toate disciplinele

 Modele de subiecte (teste de antrenament) Bacalaureat 2020 la
toate materiile
 Calendarul examenului de Bacalaureat 2020
 Lista disciplinelor la care se sustine examenul de bacalaureat
 Continuturi Bacalaureat Limba si Literatura Romana
 SUBIECTE EXTRASE SESIUNEA IUNIE IULIE BAC 2019 la
toate materiile
 TESTE ONLINE PENTRU PREGATIREA EXAMENULUI DE
BACALAUREAT
 75 exemple de Bilete Limba Romana Oral Proba A
 Lectii Limba Romana pentru examenul de Bacalaureat
 Lectii pregatitoare BIOLOGIE 
 GHID BACALAUREAT ISTORIE
 Teorie Logică, argumentare și comunicare pentru Bac
  Teorie Fizica pentru Bac
 100 de Variante Rezolvate la Matematica
 eBacalaureat pe Facebook
 eBacalaureat pe DISCORD 

NOUTATI

 Lectii Istorie Bacalaureat 2020 (Istorie)

 Bacalaureat 2020: Programa Istorie (Istorie)

 Subiecte Limba Materna Bacalaureat 2020 (Limba materna)
 Subiecte extrase limba romana bacalaureat 2020 Varianta 05 (Romana)
 Psihologie Pregătire pentru examenul de bacalaureat 2020: teorie,
programa, subiecte, teste (Psihologie)

TESTE ONLINE GRATIS BACALAUREAT

ARTICOLE

 Rezultate Bacalaureat 2020. Cum afli nota de la bacalaureat

 24 iunie 2020: Proba obligatorie a profilului – proba E.c) – proba scrisa la
Istorie si Matematica
 23 iunie 2020: Limba si literatura materna – proba E.b) – proba scrisa
 Varianta extrasa Limba romana, bacalaureat 2020, Propuneri de Rezolvari

22 iunie 2020 Limba si literatura rThis website uses cookies to ensure you get
the best experience on our website. Learn more

Got it!
Username / Parola inexistente

email ******
   

Login Am uitat parola x Creaza cont nou

Upload
  Home Exploreaza

Administratie

Arta cultura

Biologie

Casa gradina

Diverse

Economie

Geografie

Gradinita

Istorie

Jurnalism

Limba

Literatura romanaCartiFabule
ghicitoriGramaticaPoezii

Management
Medicina

Personalitati

Profesor scoala

Sociologie

Stiinta

Tehnica mecanica

Timp liber

loading...
 ALTE DOCUMENTE
Iapa lui Voda

Ipostaze ale naturii in poezia lui Eminescu

si imagini paradisiace si toposuri edenice

Luceafarul de Mihai Eminescu Procitania- povestire

COMENTARIU LITERAR Exemplifica trasaturile nuvelei
literatura romana psihologice, prin referire la o opera literara
studiata

ROMANA BAC 2006 Romana

HORIA GARBEA - Baudelaire, Rimbaud,

proza si amintirea
Luceafarul de Mihai Eminescu
COMENTARIU LITERAR VOINICUL-SARPE SI FATA DE
IMPARAT
    Idei ale filozofiei lui Schopenhauer in
opera eminesciana
 Poemul LUCEAFARUL are ca
EMINESCU SI APOCALIPSA
punct de plecare un basm
românesc, "Fata în gradina de Fisa de autoevaluare
aur", cules de calatorul german
Richard Kunisch, pe care
Eminescu l-a versificat într-o
prima versiune, chiar sub acest
titlu. Apoi, trecându-l printr-o
serie de alte variante, marele
poet l-a filtrat, restructurându-l
mereu si dându-i sensuri noi,
pâna ce a devenit Luceafarul".

În prima varianta versificata, Eminescu a pastrat basmul ca

atare, evitând doar finalul brutal si punându-l pe zmeu sa
rosteasca numai un blestem: "Un chin s-aveti: de-a nu muri
deodata!"
. în basm. Zmeul, care ceruse Creatorului sa fie dezlegat de
nemurire, pentru dragostea pe care i-o purta fetei de împarat,,
 dar aceasta se îndragosteste de un pamântean. Florin.
întorcându-se, Zmeul îi vede împreuna si, ca sa se razbune,
pravaleste o stânca peste cei doi îndragostiti. în varianta
versificata, Eminescu modifica razbunarea Zmeului, acesta
capatând detasarea superioara specifica geniului, transformând-o
într-un blestem: "Fiti fericiti - cu glasu-i stins a spus -/ Atât de
fericiti, cât viata toata/ Un chin s-aveti: de-a nu muri deodata".

Cea de a cincea varianta este cea definitiva 17417m1211r , cea

mai frumoasa stilizare si cea mai bogata în simboluri: "în cadrul
de basm se înalta expresia cea mai desavârsita a lirismului erotic
si' filozofic al lui Eminescu", spunea Tudor Vianu.

Lectura poemului "Luceafarul" s-a facut la "Junimea" înainte de

aparitia lui în "Almanahul Societatii Academice Social-Literare
"România Juna" din Viena, în 1883. în acelasi an, poemul a fost
reprodus în revista "Convorbiri literare" si în revista "Familia", iar
la sfârsitul anului a aparut în prima editie de "Poezii", îngrijita de
Titu Maiorescu.
"Luceafarul" este un poem filozofic, în care tema romantica a
conditiei omului de geniu capata stralucire desavârsita. Eminescu
însusi consemna pe marginea unui manuscris sursa de inspiratie a
"Luceafarului" si definirea geniului în lume: " Aceasta este
povestea. Iar inelesul alegoric ce i-am dat este ca, daca geniul nu
cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de
alta parte, aici, pe pamânt nici e capabil de a ferici pe cineva, nici
capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc."
Problema geniului este ilustrata de poet prin prisma filozofiei lui
Schopenhauer, potrivit careia cunoasterea lumii este accesibila
numai omului superior, singurul capabil sa depaseasca sfera
subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, înaltându-se în sfera
obiectivului. Spre deosebire de el, omul obisnuit nu se poate
înalta deasupra concretetii vietii, nu-si poate depasi conditia
subiectiva. în poem, se fac simtite si alte surse filozofice, cât si
mituri autohtone si universale: la originea lumii se afla cerul si
pamântul (Platon); la originea universului sta Noaptea, fiica
Haosului, care este zeita tenebrelor si mama tuturor zeilor
 (Hesiod); Hyperion este
Fiul Cerului, care este tatal Soarelui si al Lunii; relatia dintre
Demiurg si Hyperion, care îi cere sa-i dezlege taina mortii
(filozofia indiana); mitul Zburatorului.

 STRUCTURA POEMULUI:
Poemul "Luceafarul" este alcatuit din 392 de versuri, dispuse în 98
de catrene, fiind dominat de existenta a doua planuri: unul
universal-cosmic si altul uman-terestru. Alcatuind patru tablouri,
gândite ca entitati distincte. Trebuie sa evidentiem, de asemenea,
pe parcursul întregului poem si ipostazele
omului de geniuîn raport cu ipostazele ideii de femeie. 

 Primul tablou din structura poeziei este o poveste fantastica de

iubire intre Luceafar (geniu, fiinta superioara) si fata de imparat
(aflata la varsta cand poate fi tulburata de Zburator; dar si simbol
al omului comun). Dragostea lor poate fi vazuta ca o atractie a
contrariilor, caci Catalina aspira spre absolut in timp ce Luceafarul
doreste sa cunoasca concretul. Visul tinerei fete trebuie
interpretat drept criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste
ce este rezolvata mitologic prin motivul Zburatorului. Cadrul
desfasurarii acestei idile este atat cosmic cat si teluric, in timp ce
atmosfera este grava, solemna. Gesturile celor doi sunt
protocolare pentru ca ei apartin unor lumi total diferite.
Tabloul ne prezinta o fantastica poveste de iubire intre doua fiinte
apartinind unor lumi diferite. Contemplind de la fereastra dinspre
mare a castelului Luceafarul de seara se indragosteste de o
preafrumoasa fata de imparat. Fata la rindul ei este cuprinsa de
acelasi sentiment. In conceptia fetei Luceafarul este un spirit,
pentru chemarea caruia trebuie o formula magica de descintec.
Descifrind alegoria, putem spune ca sensul ei este ca paminteanul
aspira catre absolut.In timp ce spiritul aspira simte nevoia
concretului. Pentru a-l putea chema linga ea fata foloseste
descintecul: "Cobori in jos Luceafar blind ..." .
Fiintele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. Intocmai
ca in basm, Luceafarul, la chemarea fetei se arunca in mare si
preschimbat intr-un tinar palid, cu parul de aur si ochi scinteietori,
purtind un gulgiu vinat, incununat cu trestii apare in fata fetei ca
un inger, ca un zeu. O invita pe fata in palatele lui de pe fundul
oceanului unde toata lumea s-o asculte pe ea. Metamorfoza
Luceafarului pune la contributie mituri cosmogonice, asfel la prima
intrupare Luceafarul are parintii cerul si marea:"- Din sfera mea
 venii cu greu
Ca sa te-ascult s-acuma.
si soarele e tatal meu.
Iar noaptea-mi este muma."
Din nou o cheama pe fata în lumea lui, oferindu-i de data aceasta
cosmosul, pe cerurile caruia ea va fi cea mai stralucitoare stea.
Fata îl refuza si de aceasta data, desi frumusetea lui o
impresioneaza puternic:
"- O, esti frumos, cum numa-n vis
Un demon se arata.
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata"
Ideea apartenentei geniului la nemurire este exprimata sugestiv,
cu claritate în strofa urmatoare:
"- Dar cum ai vrea sa ma cobor? Au nu-ntelegi, tu oare. Cum ca
eu sunt nemuritor. si tu esti muritoare?"
Fata însa nu poate accede la lumea lui si nici nu-l poate întelege
("Desi vorbesti pe înteles/ Eu nu te pot pricepe", asa ca îi cere sa
devina el muritor, sa vina el în lumea ei:
"Dar daca vrei cu crezamânt Sa te-ndragesc pe tine, Tu te
coboara pe pamânt, Fii muritor ca mine."
Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele împlinirii
idealului absolut este ilustrata de intensitatea sentimentului de
iubire, care duce la renuntarea la nemurire
Luceafarul pleaca spre Demiurg pentru a-i cere acestuia
dezlegarea de nemurire, "S-a rupt din locul lui de sus/ Pierind mai
multe zile."

  Tabloul al II-lea Acest tablou se desfasoara in plan terestru, in

plan uman, este idila dintre Catalin si Catalina, idila care
simbolizeaza repeziciunea cu care se stabileste legatura
sentimentala intre reprezentantii lumii inferioare. Avem aici o
atmosfera intima, familiara. Acum eroina nu mai este
preafrumoasa fata de imparat, ea devine Catalina, ceea ce
simbolizeaza faptul ca acum este o fata ca oricare alta cu un
nume comun, care se poate indragosti rapid de un baiat oarecare.
Catalin este viclean copil de casa, un paj din prejma imparatesei,
baiat din flori dar indraznet cu ochii. Urmarind-o pa Catalina
socoteste ca e momentul sa-si incerce norocul si prinzind-o intr-
 un ungher ii serveste Catalinei o adevarata lectie de dragoste
: "-Daca nu stii, ti-as arata/ Din bob în bob amorul (...) si ochii tai
nemiscatori/ Sub ochii mei râmâie (...), Când fata mea se pleaca-
n jos,/ în sus ramâi cu fata (...) Când sarutându-te ma-nclin./ Tu
iarasi ma saruta".
Ideea compatibilitatii celor doua lumi este ilustrata foarte
sugestiv, într-un limbaj popular, cai se poate de obisnuit: "si
guraliv si de nimic/ Te-ai potrivi cu mine...". Superioritatea
Luceafarului este constientizata de Catalina, prin exprimarea
propriei neputinte de a patrunde în lumea ideilor înalte a astrului:
"în veci îl voi iubi si-n veci/ Va ramânea departe...".

 Tabloul al III-lea este dominat de planul universal-cosmic,

Luceafarul esle Hyperion (hyper eon- pe deasupra mergatorul),
iar fata este motivatia calatoriei, simbolul iubirii ideale.
Acest fragment liric începe cu un pastel cosmic, în care natura
este fascinanta, Emineseu lasând scurte referiri la ideea filozofica
a timpului si a spatiului universal, trimitând totodata si la geneza
Universului:
"Porni luceafarul. Cresteau
In cer a lui aripe.
si cai de mii de ani treceau
In tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de slele Parca un fulger
ne-ntrerupt Ratacitor prin ele
si din a duiosului vai,
Jur-împrejur de sine. Vedea ca-n ziua ce dintâi Cum izvorau
lumine;"
Calatoria lui Hyperion spre Demiurg simbolizeaza drumul
cunoasterii si totodata motivatia meditatiei pe care Eminescu o
face asupra conditiei omului de geniu în raport cu oamenii
obisnuiti, dar si cu idealul
spre care aspira acesta. Setea de cunoastere a omului de geniu
("o sete care-l soarbe") face ca Hyperion sa mearga la Demiurg
pentru a fi dezlegat de nemurire pentru a descifra taina iubirii
absolute, în numele careia este gata de orice sacrificiu:
"Reia-mi al nemuririi nimb
si focul din privire.
si pentru toate da-mi în schimb
O ora de iubire..."
Demiurgul îi refuza lui Hyperion dorinta, prin exprimarea ideii ca
omul este muritor, nu-si poate determina propriul destin si se
bazeaza numai pe noroc, în antiteza cu omul de geniu, capabil de
a împlini idealuri înalte, care-l fac nemuritor, dar si neînteles de
societate:
"Ei doar au stele cu noroc
si prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
si nu cunoastem moarte."
Ideea dualitatii existentiale, aceea ca existenta umana este
alcatuita din viata si moarte, este unul din argumentele
Demiurgului în a-1 convinge pe Hyperion sa renunte la ideea de a
deveni muritor:
"Caci toti se nasc spre a muri
si mor spre a se naste."
Demiurgul respinge cu fermitate dorinta lui Hyperion, " moartea
nu se poate...", exprimându-si profundul dispret pentru aceasta
lume ' superficiala, meschina, care nu merita sacrificiul omului de
geniu: , "si pentru cine vrei sa mori?
întoarce-te, te-ndreapta
Spre-acel pamânt ratacitor
si vezi ce te asteapta."
In cadrul acestei parti demiurgul reprezinta absolutul. Ideea de
materie universala, superior organizata. Hyperion este forma
individualizata a absolutului. Dorinta lui de a obtine dezlegarea de
nemurire reprezinta dorinta de a obtine alta structura. Refuzul
demiurgului este imposibilitatea obiectiva de a mai cobora
treptele de organizare a materiei universal

 Tabloul al IV-lea Ne duce din nou în planul terestru dar si în cel

universal cosmic.Hyperion devenit din nou Luceafar se întoarce pe
cer si îsi revarsa din nou razele asupra Pamîntului.În acest tablou
avem un foarte frumos pastel terestru care contrasteaza cu
pastelul cosmic din partea a 3-a. Luceafarul descopera pe cararile
din crînguri sub siruri lungi de tei doi tineri îndragostiti care
sedeau singuri. Fata îl vede si îl cheama sa-i lumineze norocul.
Oamenii sînt fiinte trecatoare. Ei au doar stele cu noroc în timp ce
Luceafarul nu cunoaste moarte. Mîhnit de cele ce vede, Luceafarul
nu mai cade din înalt la chemarea fetei ci se retrage în
singuratatea lui constatînd cu amaraciune:"Ce-ti pasa tie chip de
lut /Daco-i fi eu sau altul?/Traind în cercul vostru strîmt/ Norocul
 va petrece/Ci eu în lumea mea ma simtNemuritor si rece".
Resemnarea în "lumea lui", nemuritor si rece, este resemnarea
ideala la care tinde orice om superior cu constiinta ridicarii lui din
conditia umanului. Raspunsul final al Luceafarului este
constatarea rece, obiectiva, a diferentelor fundamentale între
doua lumi antonimice: una traind starea pura a contemplatiei,
cealalta starea instinctualitatii oarbe în cercul strâmt al norocului,
al sansei de a se împlini sau a nesansei.
În structura poemului exista elemente care apartin celor trei
genuri litarare: liric, epic si dramatic.

 Lirismul provine din muzicalitatea formei, din trairile

personajelor, dar si din prezenta unor specii apartinând genului
liric: pastelul terestru si cosmic, meditatia si elegia.În ceea ce
priveste genul dramatic, trebuie sa distingem între aspectul tehnic
al termenului si cel al continutului; ca tehnica dramatica, poemul
este alcatuit din mai multe scene în care modalitatea esentiala de
exprimare este dialogul - din punctul de vedere al continutului,
vorbim de framântarile dramatice ale personajelor între ceea ce
sunt ele-n realitate si ceea ce vor sa fie.De genul epic apartine
schema epica, caracterul narativ al poemului.Limbajul artistic
poate fi definit prin câteva particularitati:
* limpezimea clasicii este data de absenta podoabelor stilistice,
epitetele alese de poet dovedind preocuparea acestuia pentru
claritatea descrierii, Eminescu folosind cele mai potrivite cuvinte
pentru conturarea ideilor:
- epitetul popular "o prea frumoasa fata" a fost ales dupa un lung
sir de încercari: "un ghiocel de fata", "un vlastarel de fata", "o
dalie de fata", "un gangure de fata, o pasere de fata", un canaras
de fata", "un giuvaer de fata" etc;
- folosirea putinelor adjective (89 în tot poemul) este
particularizata prin frecventa acelorasi câteva: mândru, frumos,
mure, blând,, dulce, viu sau prin formarea unora noi, cu prefixul
etc. ne: nemarginit, nemuritor, nespus, negrait, nemiscator etc.

 'Luceafarul' este o capodopera nu numai prin profunzimea ideilor

ci si prin perfectiunea formei. Dintre particularitatile de stil ale
poeziei, se remarca, mai intai, limpezimea clasica. Aceasta a fost
obtinuta prin inlaturarea podoabelor stilistice. Pentru a ajunge la
superlativul 'o prea frumoasa fata', Eminescu a eliminat epitetul
'luminoasa', apoi o serie de metafore: 'un canacas de fata', 'o
dalie de fata', 'un ghiocel de fata', 'un giuvaer de fata' etc. In
 plus, poetul a utilizat doar 89 de adjective, in majoritate de
origine latina.

Ideile filozofice care strabat poemul sunt exprimate prin

maxime, sentinte, precepte morale (in rostirea Demiurgului), ceea
ce confera versurilor valoare gnomica. Apoi puritatea stilului este
obtinuta prin preponderenta termenilor de origine latina.
Eminescu valorifica mai ales fondul romanesc de cuvinte, si
integreaza in text expresii populare, acceptand un numar mic de
neologisme ('haos', 'ideal', 'palat', etc). Ca efect, limbajul e curat
romanesc, inteligibil pentru toti, natural
Poezia "Luceafarul" este cea mai înalta expresie a poeziei
românesti, deoarece ea reuneste "aproape toate motivele, toate
ideile fundamentale, toate categoriile lirice si toate mijloacele lui
Eminescu, poemul fiind într-un fel si testamentul lui poetic, acela
care lamureste posteritatii chipul în care si-a conceput propriul
destin" (Tudor Vianu)

Morala Luceafarului Eminescian nu este alta decat cea desprinsa din inegalabilul
basm romanesc Tinerete fara batranete si viata fara de moarte adica faptul ca
omul asa cum este el creat este in incapabilitatea de a-si depasi conditia de
muritor .

loading...

Document Info

Accesari: 160026
Apreciat: 
Comenteaza documentul:
Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta

Creaza cont nou

A fost util?
Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )

 omana: Recapitulare, Lectii, Subiecte rezolvate

eBacalaureat.ro - Contact - Termeni si conditii © Copyright 2007 - 2020

ortua est”, „Glossă”, „Scrisoarea I”, nu în ultimul rând, poate cea mai importantă
creație poetică eminesciană, trebuie amintit poemul filosofic „Luceafărul”. Publicat
pentru prima dată în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare „România
Jună”, este un poem epico-lirico-dramatic, un amplu poem filozofic, în care întâlnim
un pastel terestru și cosmic, acestea fiind contopite într-o creație lirică a devenirii și a
aspirației sublime.
Elementele romantice, poemul Luceafărul
Alături de sursele folclorice ale poemului (basmele prelucrate; Fata-n grădina
grădina de aur, Miron şi frumoasa fără corp şi mitul zburătorului), poetul valorifică
surse mitologice şi izvoare filozofice (antitezele dintre geniu şi omul comun, din
filosofia lui Arthur Schopenhauer).
Imaginarul poetic este creat prin utilizarea elementelor specifice romantismului.
Iubirea se naște lent din starea de contemplație și de visare. În cadrul nocturn, realizat
prin motive romantice: luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul. Tema
poemului este romantică, problematica geniului în raport cu lumea, iubirea și
cunoașterea.
Compoziția romantică se realizează prin opoziția planurilor cosmic și terestru și a două
ipostaze ale cunoașterii: geniul și omul comun. Pentru ilustrarea temei iubirii, poemul,
sinteză a operei eminesciene. Armonizează împlinirea prin eros cu meditația filosofică
asupra condiției omului de geniu. Le îmbină cu aspecte fantastice ale naturii terestre și
cosmice.
Relația dintre Luceafăr și fata de împărat
Iubirea se prezintă sub două aspecte, primul este cel cosmic (fata de împărat și
Hyperion) și cel de-al doilea este terestru (Cătălin și Cătălina). Titlul poemului se
referă la motivul central al textului, „Luceafărul”, care susține alegoria pe tema
romantică a geniului în lume. Geniul văzut ca o ființă solitară și nefericită, opusă
omului comun. Titlul unește două mituri.  Mitul românesc al stelei călăuzitoare și
grecesc, al lui Hyperion („cel care merge pe deasupra”), sugerând prin aceasta natura
duală a personajului de tip romantic.
Începutul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este mitic (illo tempore): „A
fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată”. Portretul fetei de împărat, este realizat
prin superlativul absolut de factură populară „o prea frumoasă fată”. Poetul scoate în
evidenţă unicitatea terestră. Fata de împărat reprezintă pământul însuşi. De asemnea se
fac comparaţiile: „Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele”, care propun o
posibilă dualitate: puritate şi predispoziţie spre înălţimile astrale.
Tabloul I
Tabloul I, Povestea de dragoste dintre fata de împărat și Luceafărul este creată prin
uilizarea procedeului romantic antitetic: o fantastică poveste de iubire între două ființe
din lumi diferite. Prin caracterizarea celor doi, înțelegem care este viziunea asupra
celor două condiții antitetice. Relația pe care se creează întreaga structură a poemului.
Contemplând de la fereastra dinspre mare a castelului, Luceafărul de seară se
îndrăgostește de o prea frumoasă fată de împărat. În concepția fetei Luceafărul este un
spirit. Descifrând alegoria, putem spune că sensul ei este că fata este omul de rând care
aspiră la absolut.
Metamorfoza pune la contribuție mituri cosmogonice, astfel la prima întrupare,
Luceafărul ia o formă angelică, are părinții cerul și marea: „- Din sfera mea venii cu
greu/Ca să-ți urmez chemarea./Iar cerul este tatăl meu/ Și mumă-mea e marea.”O
cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i oceanul, fata îl refuză, deși frumusețea lui o
impresionează puternic:
„- O, ești frumos, cum numa-n vis/ Un înger se arată./ Dară pe calea ce-ai deschis/
N-oi merge niciodată”. La a doua venire, Luceafărul ia un chip demonic, noaptea și
soarele fiind părinții săi: „Din sfera mea venii cu greu/ Ca să te-ascult ș-acuma,/ Și
soarele e tatăl meu,/ Iar noaptea-mi este muma.” Ideea apartenenței geniului la
nemurire este exprimată sugestiv, cu claritate în strofa următoare:
„- Dar cum ai vrea să mă cobor? /Au nu-nțelegi, tu oare. /Cum că eu sunt
nemuritor./Și tu ești muritoare?” Fata însă nu poate accede la lumea lui și nici nu-l
poate înțelege : „Deși vorbești pe înțeles/ Eu nu te pot pricepe”. Așa că îi cere să
devină el muritor, să coboare în lumea ei. „Dar dacă vrei cu crezământ/ Să te-
ndrăgesc pe tine,/ Tu te coboară pe pământ,/ Fii muritor ca mine.”
Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele împlinirii idealului absolut este
ilustrată de intensitatea sentimentului de iubire. Iubirea duce la renunțarea la nemurire.
Luceafărul pleacă spre Demiurg pentru a-i cere acestuia dezlegarea de nemurire. „S-a
rupt din locul lui de sus/ Pierind mai multe zile.”
Tabloul al II-lea
Tabloul al II-lea se desfășoară în plan terestru, este idila dintre Cătălin și Cătălina,
simbolizează frivolitatea legăturii sentimentale dintre reprezentanții lumii inferioare.
Avem aici o atmosferă familiară. Acum eroina nu mai este prea frumoasa fată de
împărat. Devine Cătălina, o fată ca oricare alta, având un nume comun. Acum este
predispusă relației cu un băiat oarecare. Cătălin este viclean copil de casă, un paj din
prejma împărătesei, băiat din flori dar îndrăzneț cu ochii. Urmărind-o pe Cătălina
găsește momentul să-și încerce norocul, astfel este inițiată relația dintre cei doi. Ideea
compatibilității celor două lumi este ilustrată foarte sugestiv, într-un limbaj popular:
„Și guraliv și de nimic/ Te-ai potrivi cu mine…”. Superioritatea Luceafărului este
constientizată de Cătălina, prin exprimarea propriei neputințe de a pătrunde în
lumea ideilor înalte a astrului: „În veci îl voi iubi și-n veci / Va ramânea departe…”
Tabloul al III-lea
Tabloul al III-lea este dominat de planul universal-cosmic, întâlnim fascinația tipică
romantismului pentru cosmogonie, fiind o completare pentru antiteză cu tabloul în care
se prezintă condiția omului simplu. Luceafărul este Hyperion, iar fata este motivația
călătoriei, simbolul iubirii ideale. Acest fragment liric începe cu un pastel cosmic, în
care natura este fascinantă, Eminescu lăsând scurte referiri la ideea filosofică a
timpului și a spațiului universal, trimițând totodată și la geneza Universului.
 „Porni luceafărul. Creșteau/ În cer a lui aripe,/Și căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea
clipe. Călătoria lui Hyperion spre Demiurg reprezintă drumul cunoașterii, motivația
meditației pe care Eminescu o face asupra condiției omului de geniu în raport cu
oamenii simpli, dar și cu idealul spre care aspiră. Setea de cunoaștere a omului de
geniu face ca Hyperion să meargă la Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire pentru a
descifra taina iubirii absolute, în numele căreia este gata de orice sacrificiu: „Reia-mi
al nemuririi nimb/Și focul din privire,/Și pentru toate dă-mi în schimb/O oră de
iubire…”
Demiurgul îi refuză lui Hyperion dorința, prin exprimarea ideii că omul este muritor,
nu-si poate determina propriul destin și se bazează numai pe noroc, în antiteză cu omul
de geniu, capabil de a împlini idealuri înalte, care-l fac nemuritor, dar și neînțeles de
societate: „Ei doar au stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp,
nici loc,/Și nu cunoaștem moarte.” În cadrul acestei părți demiurgul reprezintă
absolutul. Refuzul demiurgului este imposibilitatea obiectiva de a mai cobora treptele
de organizare a materiei universal.
Tabloul al IV-lea
Tabloul al IV-lea Pune din nou față în față planul terestru și planul cosmic. Hyperion
devenit din nou Luceafăr se întoarce pe cer și își revarsă din nou razele asupra
Pământului. În acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrastează cu
pastelul cosmic din partea a treilea. Luceafărul descoperă pe cărările din crânguri sub
șiruri lungi de tei doi tineri îndrăgostiți care ședeau singuri. Moment în care se
sugerează că iubirea are puterea de a transfigura, cei doi fiind înnobilați, sunt
prezentați ca două ființe angelice: „Miroase florile-argintii/ Și cad, o dulce ploaie,/ Pe
creștetele-a doi copii/ Cu plete lungi, bălaie.”
Fata îl vede și îl cheamă să-i lumineze norocul. Oamenii sunt ființe trecătoare. Ei au
doar stele cu noroc în timp ce Luceafărul nu cunoaște moarte. Luceafărul nu mai cade
din înalt la chemarea fetei ci se retrage în singurătatea lui. Răspunsul final al
Luceafărului este constatarea obiectivă a diferențelor fundamentale între două lumi
antonimice: una trăind starea pură a contemplației, cealaltă starea instinctualității oarbe
în cercul strâmt al norocului, al șansei de a se împlini sau a neșansei.
Concluzie
În concluzie poemul „Luceafărul”, scris de Mihai Eminescu poate fi încadrat în
romantism. Poemul fiind scris prin utilizarea procedeului romantic antitetic, utilizând
teme specifice acestuia. Condiția omului de geniu, tema iubirii și a morții, tema
călătorie. Premisa de la care pornește poetul romantic este aceea că există două căi de
împlinire a omului. Astfel, prima este cea cunoașterii și ce-a de-a doua a iubirii.
Amândouă având puterea să investească omul cu trăiri nobile, făcându-i oameni mai
buni în final.
BAC LuceafărulMihai Eminescu

O SĂ ÎȚI PLACĂ ȘI:

Dezvoltare personală
Publicat acum 2 săptămâni
Ernest Hemingway, scriitorul adorat de femei
Ernest Hemingway se naște la data de 21 iulie 1899 la Oak Park, Illinois. Acesta fiind o o
suburbie a […]
Info
Publicat acum 4 săptămâni
Identitate și alteritate națională în contextul împlinirii socio-
economice
Identitate și alteritate națională în contextul împlinirii socio-economice Identitate și alteritate
națională în contextul împlinirii socio-economice. Factorii economico-comerciali sunt cei […]

Info
Publicat acum o lună
J.K. Rowling, creatoarea lui Harry Potter numită femeie ușoară
J.K. Rowling, creatoarea lui Harry Potter numită femeie ușoară. se pare că declarațiile
scriitoarei au fost supuse dezbaterilor activiștilor trans-sexuali. […]
 Istorie
Publicat acum o lună
Moartea suspectă a poetului Pablo Neruda. O enigmă încă
neelucidată
Moartea suspectă a poetului Pablo Neruda, unul dintre cei mai mari poeți ai lumii, câștigător
al Premiului Nobel pentru Literatură, […]
FLUX DE ȘTIRI


19:36

Claudia Pătrășcanu rămâne fără copii? Aproape de bătaie, la tribunal!


19:20
 Klaus Iohannis a promulgat legea! Anunț de ultimă oră pentru români


19:02

Gina Pistol, anunțul momentului despre Smiley: „Săracul Andrei…”


16:32

Lora a uitat de lenjerie? Imaginea care i-a aprins pe fani:


15:51

Anda Adam a recunoscut! Mesajul transmis public soțului ei spune totul:


15:18
 Bogdan Mocanu și Andra Voloș s-au împăcat! Primele imagini:


14:33

Alexia Eram, de urgență la spital! Ce se întâmplă cu fiica Andreei Esca


12:58

Ludovic Orban primește lovitura! Știrea momentului în România:


12:32

Împăcarea anului? Răzvan Simion și-a surprins fanii cu pozele cu Lidia:


11:02
 Veronica, dată afară de la Acces Direct? Adevărul despre lipsa Vulpiței


10:05

Pepe și Raluca Pastramă așteaptă al treilea copil? „E băiat…”


09:14

Bianca s-a transformat! Ce intervenție estetică și-a făcut bruneta:


08:51

Andreea Bănică s-a dat de gol! Unde s-a iubit cu soțul ei:


01:03
 Inchiziția spaniolă. Cum decurgea o anchetă și care era rolul Bisericii


23:52

S-a decis! Ce se întâmplă cu persoanele care contestă carantinarea sau izolarea


19:46

Mumificarea: arta pierdută de a îmbălsăma morții


18:34

Carmen de la Sălciua merge la Puterea Dragostei? Anunțul vedetei:


15:27
 Winona Ryder își apără fostul, pe Johnny Depp, contra lui Amber Heard!


22:23

Este ştirea serii! S-a decis chiar acum unde vor sta bolnavii de coronavirus


21:04

Inchiziția spaniolă, cum erau anchetate persoanele în acea vreme


17:07

O mai recunoști? Cum arată și cu ce a ajuns să se ocupe Cosmina Păsărin?


16:55
 Mădălina Manole – S-a găsit ultima imagine cu „Fata cu părul de foc”


16:36

Martor nou în cazul Caracal! Declarația care schimbă totul:


16:17

Andra Măruță, 100% naturală! Cum arată fără pic de machiaj:


15:57

Vulpița a vrut sa fie divă, dar s-a făcut de râs! Ce au observat toți:
TOP STIRI

#1
Cristina Ciobănașu și Vlad Gherman, anunțul așteptat de toți fanii:
Social Media
Publicat acum 2 zile

#2

Andra Măruță, 100% naturală! Cum arată fără pic de machiaj:

Social Media
Publicat acum 2 zile

#3

Este ştirea serii! S-a decis chiar acum unde vor sta bolnavii de coronavirus
Actualitate
Publicat acum 2 zile
 #4

Andreea Mantea, mesaj emoționant pentru Cristi Mitrea: „Tata…”:

Social Media
Publicat acum 2 zile

#5

Lidia Buble, lovitură pentru Răzvan! Filmată cu alt bărbat, în lenjerie!

Social Media
Publicat acum 2 zile
 Agricultură
 Black Friday
 Cinematografie
 Dezvoltare personală
 Horoscop
 Info
 Literatură
 Meteo
 Rețete culinare
 Sănătate
 Social Media
 Sport
 SUBSTANTIAL
© 2020 SUBSTANTIAL - Toate drepturile rezervate
 Substantial.ro vine în atenția dumneavoastră cu știri de actualitate din politică, mondene,
horoscop, meteo cât și cu o categorie importantă de dezvoltare personală.

  


o Acasă
o Horoscop
o Meteo
o Rețete culinare
o Viral
o Info
o T&C
o Sitemap
o Contact

r
14IUL.

Suportul material pe care îl foloseste o astfel de publicatie este hârtia.

În mod curent, hârtia de ziar are o densitate de 60mg/cm2, o culoare alb- galbuie (desi uneori poate fi
alb-roz). Densitatea hârtiei trebuie sa asigure doua conditii: exemplarul unui ziar sa fie destul de usor,
iar hârtia sa fie destul de rezistenta si opaca, pentru a nu permite transparenta textului sau a imaginilor
de pe verso. Ziarele sunt structurate pe pagini, întotdeauna în numar par, iar paginile pot forma
fascicule tematice în cuprinsul ziarului/tabloidului. Paginile ziarelor nu sunt brosate, nici chiar daca
formeaza fascicole. Uneori ziarul este însotit de unul sau mai multe suplimente de aceleasi dimensiuni
ca si pagina de baza sau de dimensiuni diferite, de regula mai mici. Suplimentele pot fi brosate, mai
ales daca au dimensiuni apropiate de A4 sau A5.
Dimensiunile standardului european în functie de care se stabilesc marimile paginilor sunt:

A0 = 841mm x 1189mm;

A1 = 594mm x 841mm;
A2 = 420mm x 594mm;

A3 = 297mm x 420mm;

A4 = 210mm x 297mm

A5 = 148mm x 210mm

Format ele clasice ale marimii paginii de ziar, impuse de practica jurnalistica si editoriala, sunt:
formatul mare;  formatul mediu;  formatul mic.  Ele folosesc pagini apropiate dimensiunilor A2. Nu
exista însa dimensiuni standard pentru marimea paginilor de ziar. Cum nu exista dimensiuni standard
pentru aceste formate, diferentele între ele fiind date de variatii în latimea paginii (de regula, de o
coloana) sau lungimea acesteia (de regula, egala cu latimea unei coloane), în diferite zone ele pot
purta nume specifice: în spatiul mass- media germane ele se numesc format nordic, format renan,
format berlinez. Ziarele au drept  trasatura comuna si distinctiva faptul ca pentru a ajunge la o
dimensiune apropiata de A4 trebuie sa fie împaturite în patru. Tabloidele sunt publicatii care folosesc
si ele trei formate: mare, mediu si mic, dar variind în jurul dimensiunii standard A3 a paginii. Trasatura
comuna si distinctiva a tabloidelor consta în faptul ca ele sunt îndoite o singura data, în doua, pentru a
ajunge la dimensiunea A4. Reducerea paginii ziarelor si tabloidelor la dimensiunea A4 exprima
obisnuinta cititorilor de a citi informatii tiparite pe aceasta suprafata, dar si faptul ca este suprafata
maxima care poate fi urmarita eficient si cu privirea. Motiv pentru care, o serie de reguli de asezare în
pagina vor tine cont de aceasta reductie dictata de practica lecturii.

Coloana paginii de ziar

Coloana reprezinta modul standard de structurare a informatiilor în paginile ziarelor sau a tabloidelor,
indiferent daca sunt prezentate în forma de text dau în forma grafica. Informatiile transpuse în pagina
publicatiilor nu sunt tiparite pe întreaga latime a oglinzii acesteia, deoarece rândul rezultat astfel ar fi
mult prea lung si ar crea dificultati la citire atât în ceea ce priveste urmarirea continuitatii dintre rânduri,
cât si în ce priveste miscarea capului pe care trebuie sa o faca cititorul pentru a urmari textul. Pentru
înlaturarea acestor neajunsuri, pagina este împartita în coloane, a caror latime permite citirea  unui
rând fara miscarea capului si urmarirea rapida a continuitatii textului. Ziarele si tabloidele îsi
structureaza oglinda paginii într-un numar standard de 6 sau de 7 coloane, dar latimea acestora este
diferita: între 5,5cm si 3,5cm.

Latimea coloanei determina în buna masura viteza de lectura a textului si stilistica acestuia. O coloana
lata (de exemplu, de 5,5cm) impune un ritm de lectura mai scazut, dar permite folosirea unei sintaxe
mai elaborate si a unui lexic mai bogat, cu unitati lexicale mai lungi. În cazul unei coloane înguste (de
exemplu, de 3cm) viteza de lectura creste foarte mult, dar aceasta reusita se face în detrimentul
stilului textului, deoarece latimea mica a coloanei impune folosirea unor unitati lexicale scurte si a unei
sintaxe relativ simple.

Numarul de 6 sau de 7 coloane reprezinta unitatea de suprafata cu care se opereaza în organizarea

oglinzii paginii. Pornind de la acest numar standard, în functie de tipul de punere în pagina, coloanele
pot fi unificate (de cele mai multe ori în coloana dubla) sau reîmpartite (trei coloane standard se
unifica, dupa care se împart în doua coloane mai late).  Distanta dintre coloane poate fi alba
(netiparita) sau poate fi marcata printr-o linie trasata la mijlocul acesteia. În cazul delimitarii prin linii a
coloanelor, latimea distantei standard dintre  coloane nu se modifica. Linia de despartire dintre
coloane functioneaza ca un element grafic asociat articolului tiparit în coloanele respective. Ea va
delimita toate coloanele pe care le ocupa textul respectiv. Textele din coloane pot fi încadrate prin linii
grafice. În acest caz, textul va fi distantat fata de linia de cadru la o distanta egala cu jumatate din
distanta dintre rânduri, iar cadrul textului va avea aceea latime pe care o are coloana paginii. Distanta
dintre o coloana încadrata si o coloana neîncadrata este egala cu distanta standard dintre colone.
Imaginile, pozele, graficele, caricaturile etc., ocupa, de regula, o suprafata a carei latime este data de
latimea coloanelor. În conditiile tehnoredactarii computerizate, suprafetele imaginilor nu mai sunt atât
de dependente de latimea coloanelor, deoarece acestea se pot adapta mai usor la dimensiunile
imaginii. În felul acesta imaginile nu mai pierd din informatiile pe care le transmit, dar se creeaza
discontinuitati suparatoare în lectura textului si în armonia paginii. Aceste reguli de distantare a
coloanelor sunt necesare pentru a permite o cât mai coerenta punere în pagina a informatiilor, în
principal sub raport tipografic.

Punerea în pagina
Punerea în pagina desemneaza modul de folosire a coloanelor de text si a imaginilor în aranjarea
grafica a informatiilor în oglinda paginii. Aceasta tehnica are rolul de a ordona, de a grupa si de a
clarifica informatiile furnizate cititorului. În acelasi timp, asigura si o reprezentare grafica placuta a
paginii si mentine viu interesul cititorului pentru articolele si materialele prezentate. Tinând cont de
faptul ca împartirea paginii în coloane ramâne unitatea de baza cu care se opereaza în aranjarea
informatiilor în pagina, pot fi identificate patru modalitati de paginare: în scara, în rama, în bloc, în
module.

Paginarea în scara
Reprezinta cea mai simpla modalitate de aranjare a textului în pagina. Îsi are originea în modalitatea
de aranjare pe doua coloane în pagina a textului în primele carti, care aveau un format apropiat de A4.
Si în prezent, unele carti, mai ales cele religioase, sunt tiparite înca în doua coloane. Dar si alte genuri
de lucrari, mai ales dictionarele, au pastrat aceasta modalitate de punere în pagina. Caracteristica
specifica acestei paginari consta în faptul ca textul umple coloanele paginii în ordinea fireasca a
lecturii. Informatiile sunt prezentate începând din prima coloana din stânga spre ultima de la dreapta si
din partea superioara a coloanei spre partea inferioara. Acestui mod de paginare nu îi sunt specifice
imaginile, deoarece ele ar trebui sa fie foarte mici, de latimea coloanei. Titlurile materialelor de presa
ocupa doar latimea coloanei. Avantajul metodei de paginare consta în simplitatea sa. Dezavantajele
sunt însa mai multe. În primul rând, ordinea în care sunt plasate materialele nu reflecta neaparat si
ordine importantei lor, ci doar pe aceea a asezarii în pagina. Fiind dificil de ilustrat cu imagini,
materialele de presa sunt prea putin atractive. Modalitatea de lectura devine totusi plictisitoare, chiar
daca este suficient de coerenta. Cu toate acestea, paginarea în scara este înca folosita. În cotidiene
adeseori o coloana de pe pagina este rezervata paginarii în scara, aici fiind grupate informatii pe
diferite criterii: stiri de ultima ora, informatii tematice, informatii suplimentare pentru o pagina tematica
etc. Pentru publicatiile publicitare sau pentru paginile de publicitate – în special pentru anunturile de
mica publicitate – din publicatiile informative, paginarea în scara reprezinta modalitatea  predilecta de
paginare, datorita tipului de informatii ce se publica aici si  datorita simplitatii si eficientei acestei
metode. Spatiul dintre coloane este de cele mai multe ori un spatiu alb.

Paginarea în rama
Particularitatea acestei metode de paginare consta în faptul ca titlului articolelor li se confera nu numai
o functie informativa – prin titrare, ci si una tipografica – prin delimitarea pe care o fac între texte.
Titlurile ocupa întotdeauna un numar de coloane egal cu coloanele pe care este distribuit textul
articolului, care este prins astfel între titluri. În acest fel, articolele pot ocupa una, doua, trei sau chiar
patru coloane de lungimi diferite.

Avantajele acestui mod de paginare constau în aceea ca titlurile pot fi mai lungi, articolelor li se pot
atasa supra-titluri sau sub-titluri, chiar sapouri. Mai mult, prim marimea caracterului titlurilor date
materialelor este semnalata  importanta textului respectiv, având în vedere ca textul este tiparit cu
acelasi caracter. Principiul de baza al paginarii în rama pretinde ca pagina sa nu fie fracturata nici
longitudinal, nici transversal. Reiese astfel ca pe orice coloana trebuie sa existe un element de
întrerupere. Prin paginarea în rama se evita pozitionarea articolelor si titlurilor acestora la aceeasi
înaltime (chiar si pentru cele care începe pe partea de sus a paginii, deoarece se pot folosi caractere
de marimi diferite pentru titluri, precum si supra-titluri etc.). În acest fel articolele se îmbina si se
întrepatrund, creând o repartitie armonioasa a textului si mentinând treaza atentia cititorului. În
general, daca textele nu sunt însotite de imagini, delimitarea lor cu ajutorul titlurilor se face fara
dificultate. Dar o pagina de ziar fara nici o imagine este prea putin probabila. Plasarea imaginilor într-o
paginare în rama se face cu o oarecare dificultate si produce unele dezavantaje, deoarece nu se va
putea sesiza întotdeauna unde se termina textul ce o însoteste sau daca nu cumva imaginea apartine
unui material alaturat, fapt ce va îngreuna lectura pentru cititor. Iar daca imaginea nu este plasata
exclusiv sub titlul caruia îi apartine, confuzia este asigurata pe deplin. Pentru a elimina astfel de
neclaritati, se recomanda ca imaginile sa fie înconjurate din toate partile de textul pe care- l însotesc
sau sa fie plasate imediat dupa titlu. Având în vedere aceste dificultati, paginarea în rama reprezinta o
modalitate pe care conceptele editoriale o ocolesc.

Paginarea în bloc
Specificul paginarii în bloc consta în faptul ca textul articolelor este distribuit pe coloane de lungimi
egale, formând dreptunghiuri în oglinda paginii, iar imaginile care însotesc textul se gasesc lânga
acesta (stânga sau dreapta) deasupra lui sau dedesubt. Materialele nu se mai îmbina, ci sunt aliniate
unul dupa/lânga altul. Avantajul acestei metode este acela ca reuneste de o maniera foarte clara titlul
materialului cu textul. Dar dezavantajul major îl reprezinta imprecizia atribuirii imaginilor care însotesc
textul, la care se adauga faptul ca pot aparea fracturi longitudinale si transversale pe suprafata paginii
foarte des. Chiar daca se recurge la evid entierea titlurilor prin diferite metode, alaturarea a doua
evidentieri creeaza un efect pervers, de diminuare reciproca a importantei.

Paginarea în module
Acest tip de paginare cauta sa exploateze avantajele paginarii în rama, eliminând totodata neajunsul
creat de imprecizia plasarii imaginilor la paginarea în bloc. Conform acestui procedeu, imaginile sunt
integrate în interiorul masei de text, chiar daca fractureaza lectura continua a acestuia. Conforma
acestei tehnici de paginare, daca materialul tipografic ocupa mai multe coloane, cel putin una dintre
ele va avea lungime diferita. Prin urmare, pentru a nu crea dificultati la lectura, se recurge si la
modalitati de delimitare grafica a spatiilor de separare dintre diferite materiale jurnalistice. La cele trei
tipuri de paginari prezentate, delimitarea între articole este facuta doar de catre titluri, care joaca dublu
rol. Tinând cont de nevoia de organizare si claritate a plasarii articolelor pe pagina, de diversitatea
modurilor în care poate fi oferita informatia cititorilor (nu doar sub forma de text, ci si sub forma de
imagini), devine evident ca doar separarea materialelor prin intermediul titlurilor nu este suficienta.
Motiv pentru care s-a recurs la paginarea în module.

Particularitatea acestei modalitati de paginare consta în faptul ca materialele pot fi delimitate si cu

ajutorul unor linii, fie al liniilor de despartire dintre  coloane, fie al liniilor care sectioneaza transversal
coloanele pe care este plasat materialul informativ. Aceste linii au lungimi egale cu suprafata pe care o
ocupa materialele respective. În rest sunt respectare regulile impuse de paginarea în rama, dar
separarea între materiale este mult mai clara, orientarea cititorului pe pagina facându-se mult mai
usor. Cititorul recunoaste de la bun început toate elementele care tin de un material. Tehnicile
contemporane de redactare si paginare favorizeaza în mod predilect aceasta modalitate de paginare,
mai ales prin faptul ca ea permite recurgerea la accentuari diverse ale titlurilor, la plasarea unor texte
în casete, la accentuarea prin culoare etc.

Oricare ar fi modalitatea de punere în pagina, ea va tine întotdeauna cont de împartirea în coloane a

paginii, care reprezinta unitatea textuala de baza de la care se pleaca în elaborarea si realizarea unei
pagini.

Distributia pe verticala si distributia pe orizontala

Asezarea materialelor jurnalistice în pagina tine cont si de modul în care sunt distribuite elementele
acestora. Blocurile sau modulele pot fi distribuite pe verticala sau pe orizontala. La distributia pe
verticala se vor obtine suprafete jurnalistice care au întotdeauna dimensiunea bazei mai mica decât
dimensiunea înaltimii, ceea ce confera paginii impresia de suplete, dinamism, eleganta. Este o
modalitate de paginare mai dificila si pretentioasa, deoarece impune termini scurti în titrare si alegerea
unor ilustratii care sa respecte aceeasi distributie.

În cazul distributie pe orizontala a oglinzii paginii, dimensiunea bazei  modulelor sau a blocurilor este
mai mare decât dimens iunea înaltimii. Aceasta distributie permite folosirea unor titluri mai expresive,
cu termeni multi si/sau lungi, folosirea unor ilustratii distribuite si ele pe orizontala. Procedeul induce
impresia de fermitate, siguranta, chiar gravitate.
AUTOR: Ion Creanga

FISA DE LECTURA Povestea lui Harap-Alb

I. LOC: “intr o tara indepartata la o margine a pamantului” TIMP:”odata,

acum mult, mult timp”

II. CONTINUT:

“Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creanga este o opera epica inproza, un

basm cult care a aparut “Convorbiri literare” la 1 august1887.Subiectul este
simplu, specific basmelor populare, cu eroi
simotivepopulare,incaresupranaturalulesteimpletitculumeareala
apersonajelor taranesti din Humulesti al lui Creanga.Verde Imparat ii cere

fratelui sau, Craiul, sa-I trimita pe cel maiviteaz dintre cei trei fii, ca sa-I
urmeze la tron, deoarece el avea numaifete. Pentru a-I pune la incercare,
Craiul se imbraca intr-o piele de urssi ii sperie pe cei doi fii mari. Mezinul
insa reuseste sa invingaprobasiobtine incuviintarea de a pleca spre
imparatia

lui Verde Imparat.PovatiuitdeSfantaDuminica,pecareoajutase,mezinulisi

alege calul,armele si hainele, pe care le avuse tatal sau cand fusese mire si
pleacala drum dupa ce primeste sftaturile Craiului, intre care acela de a
seferi de omul span si de omul ros. Cu toate acestea, el este pacalit
deSpan, care, prin viclesug, il face sluga. Sub amenintarea mortii,
feciorulde crai jura ca nu va

spune nimanui cine este de fapt, pastrand taina“pana cand va muri si va

invia”. Spanul ii da numele de Harap-Alb,care-l sujeste cu

credi nta, resp ectan du- si jura mant ul facu t. Ajuns i lapalatal Imparatului
Verde, spanul se da drept nepotul acestuia si, dintr-un nemasurat orgoliu, il
supune pe Harap-Alb la incercari primejdioase,cu speranta ca va scapa de
el: sa-I aduca “salati din gradina ursului”;pielea unui cerb fabulos, batuta in
nestemate; sa-I aduca fataimparatuluiRos,casaseinsoarecu ea.Ajutat de
Sfanta Duminica, de furnici, si de albine si povatuitpermanent de calul sau,
Harap-Alb reuseste sa invinga toate probele.Cei cinci prieteni fabulosi:
Ochila, Setila, Gerila, Flamanzila si Pasari-Lati-Lungila il ajuta sa invinga
piedicile ivite in
incercarea de a oadduce pe fiica Imparatului Ros la curtea lui Verde-
Imparat. Aici suntintampinati cu toate onorurile, dar fata Imparatului Ros il

respinge peSpan si dezvaluie celor de fata taina ca Harap-Alb este

adevaratulnepot al lui Verde-Imparat. Dat in vileag, Spanul se repede si re
te az acapul lui Harap-Alb, dar fata il inconjoara “cu cele trei smicele de
mardulce”, il stropeste cu apa vie si il invie, acesta trezindu-se ca dupa
unsomn greu. Atunci, calul fermecat il apuca pe Span si “mi ti-l azvarle
ininaltul cerului”, de unde cade pe pamantsimoare.Verde-Imparat il
casatoreste pe Harap-Alb cu fata lui Rosu-Imparat, iar la nunta lor au fost
poftiti toti prietenii care l- au ajutat inperipetiile sale sa treaca probele si a
fost veselie mare, “chiar sisaracimea ospata si bea!”. Veselia a tinut ani

intregi si mai tine siacum, iar “cine se duce acolo, be si mananca, … iar
cine nu, se uita sirabda”.

http://slidepdf.com/reader/full/fisa-de-lectura-harap-alb-56206aec9bc0e 1/3
III. PERSONAJE:

 craiul: “tace molcum”, “posomorât”

 Harap-Alb: “roş cum îi gotca”, “boboc în felul său”

 fiul mare: “tu nu eşti de împărat, nici împărăţia pentru tine” 

 Sfanta Duminica: babă gârbovită de bătrâneţe, care umbla după

milostenie

 calul: “o răpciugă de cal, grebănos, dupuros şi slab, de-i numărai

coastele”, “Ghijoagă

urâcioasă”, “calul odată zboară cu dânsul până la nouri şi apoi se lasă în
jos ca o săgeată. După aceea mai zboară încă o dată până la lună şi iar se
lasă în jos mai iute decât fulgerul. Şi unde nu mai zboară şi a treia oară
până la soare”

 Spanul: “prefăcut în alte straie, şi zice cu glas subţiratic şi necunoscut”

 Imparatul Verde: “arde de bucurie că i-a venit nepotul”

 fetele imparatului: “li s-a făcut milă de dânsul şi au zis Spânului cu
binişorul”
 Gerila: “o dihanie de om, care se pârpâlea pe lângă un foc de douăzeci şi
patru de

stânjeni de lemne şi tot atunci striga, cât îi lua gura, că moare de frig. Şi
-apoi, afară de aceasta, omul acela era ceva de speriat; avea nişte urechi
clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălăzate. Şi când sufla cu dânsele,
cea deasupra se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea dedesubt
atârna în jos, de-i acoperea pântecele. Şi, ori pe ce se oprea suflarea lui, se
punea promoroaca mai groasă de-o palmă. Nu era chip să te apropii de
dânsul, că aşa tremura de tare, de parcă-l zghihuia dracul. Şi dac-ar fi
tremurat numai el, ce ţi-ar fi fost? Dar toată suflarea şi făptura de primprejur
îi ţineau hangul: vântul gemea ca un nebun, copacii din pădure se văicărau,
pietrele ţipau, vreascurile ţiuiau şi chiar lemnele de pe foc pocneau de ger.
Iară veveriţele, găvozdite una peste alta în scorburi de copaci, suflau în
unghii şi plângeau în pumni, blestemându-şi ceasul în care s-au născut. Mă
rog, foc de ger era: ce să vă spun mai mult!”

 Flamanzila: “altă drăcărie şi mai mare: o namilă de om mânca brazdele

de pe urma a 24 de pluguri şi tot atunci striga în gura mare că crapă de
foame.”

 Setila: “altă minunăţie şi mai mare: o arătare de om băuse apa de la 24

de iazuri şi o gârlă pe care umblau numai 500 de mori şi tot atunci striga în
gura mare că se usucă de sete.”

 Ochila: “altă minunăţie şi mai minunată: o schimonositură de om avea în

frunte numai un ochi, mare cât o sită şi, când îl deschidea, nu vedea
nimica; da chior peste ce apuca. Iară când îl ţinea închis, dar fie zi, dar fie
noapte, spunea că vede cu dânsul în măruntaiele pământului.”, “vestitul
Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă,
din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă”

 Imparatul Ros: “îngrozit”, “îi asculta cu dezgust şi numai înghiţea noduri”

 fata imparatului: “o farmazoana cumplita

IV. PARERI PERSONALE:

“Povestea lui Harap-Alb” de Ion creanga este un basm foarte interesant,

placut, care mi a oferit multa placere in timp ce l am citit. Episoadele
inlantuite armonios, au o compozitie clara si fireasca.
fiul mijlociu: “ruşinat”

Pasari-Lati-Lungila: “altă bâzdâganie şi mai şi: o pocitanie de om umbl