Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
La nivel structural, se creeaza anumite relatii de opozitie: intre geniu si omul comun;
intre planul universal-cosmic si cel uman-terestru; intre lumina Luceafarului si „umbra
vechiului castel"; intre lumea vie si cea „moarta" {„Caci eu sunt vie, tu esti mort"); intre
oamenii aflati sub semnul timpului devorator si fiintele eterne.
Universul operei Partea I
Poemul intitulat „Luceafarul" constituie „geniul mitului romanesc" (E. Todoran).
Punctul de plecare al acestei creatii 1-a constituit unul dintre cele doua basme romanesti
culese din Muntenia, de catre calatorul german Richard Kunisch si incluse intr-un
memorial de calatorie („Bukarest and Stambul" - 1861). Eminescu a versificat cele doua
basme sub titlurile: „Miron si frumoasa fara corp" si „Fata in gradina de aur"; ultimul a
devenit, dupa un indelung travaliu poetic, cea mai frumoasa creatie a literaturii noastre:
poemul filozofic „Luceafarul".
Basmul si mitul Zburatorului constituie radacinile folclorice ale poemului; acestea se
impletesc cu izvoare mitologice si culturale, totul fiind trecut prin sensibilitatea autorului
—
Poemul se deschide cu o formula specifica basmului („A fost odata... ") care plaseaza
povestea de iubire dintre Luceafar si o frumoasa fata de imparat, intr-un timp indepartat,
poate la inceputul lumii.
Sub aceste lumini de Geneza, se incheaga imaginea tinerei pamantence prezentata in
urmatoarele versuri (2-8):
„A fost odata ca-n povesti,
A fost ca niciodata, Din rude mari imparatesti,
O prea frumoasa fata. Si era unu la parintiSi nandra-n toate cele, Cum e fecioara intre
sfinti
Si luna intre stele"
Dominantele acestei imagini sunt: frumusetea („ O prea frumoasa fata"), unicitatea
(„una la parinti", „mandra-n toate cele") si regimul temporal deosebit, care o alatura de
elementele eterne (Fecioara si luna).
Unica este si povestea ei de iubire, cezura din versul al II-lea („A fost/ ca niciodata")
echivaland cu: „A fost si nu va mai fi ".
Privita mai atent, fata se bucura de un dublu regim temporal:
prin descendenta („Din rude mari imparatesti"), este socotita a fi „fiica a cerului"
(fetele incoronate avand, in conceptia populara, origine divina); de asemenea, frumusetea
ei neobisnuita o apropie de zanele din basme, ori de Ileana Cosanzeana.
Prin aceste atribute, tanara se incadreaza in etern si capata dreptul de a aspira spre
Luceafar.
Pe de alta parte, castelul „negru" in care traieste constituie un simbol al destinului uman
limitat, iar perspectiva infinita a Cosmosului „are aici semnificatia ascunsa a taramului
mortii" (Marin Mincu).
Pusa fiind sub regim selenar, gingasa pamanteanca isi incheaga aspiratia erotica sub
semnul noptii si al visului:
„Privea in zare cum pe mari
Rasare si straluce, Pe miscatoarele carari
Corabii negre duce".
Inca de acum, imensitatea marii (deasupra careia Luceafarul isi raspandea lumina),
sugereaza ca iubirea dintre doua fiinte apartinand unor lumi diferite este imposibila.
in fiecare seara, nostalgica fata isi indreapta elanul erotic spre Luceafar; la randul lui,
astrul ii trimite efluvii misterioase, umplandu-i „sufletul" si „inima" de doruri nelamurite.
Si cum fiintele din alte lumi pot fi aduse pe Pamant doar prin descantec, domnita rosteste,
de doua ori, incantatia magica: