PESCARUL AMIN

de Vasile Voiculescu
povestire fantastica
proza contemporana
Povestirea "Pescarul Amin" a fost scrisa de Vasile Voiculescu (1884-1963) In anul 1958 si
publicata postum in volumul intituiat "Capul de zimbru"(1966), facand parte din proza
contemporana. "Pescarul Amin" este o povestire fantastica, deoarece evidentiaza mitul apei
ca motiv esential, ca substanta primordiala germinativa a vietii; povestirea simbolizeaza facerea
lumii, explicand geneza universului din mediul acvatic si nasterea fiintelor din pesti, ca mit
totemic.
Tema povestirii este ilustrata de statutul omului ce vine dintotdeauna in aceasta lume ca
pastrator al unei ancestrale familiaritati cu natura si lumea animala, in care-si simte infipte adanc
radacinile devenirii sale, precum si intoarcerea sa la stadiul genetic primar, reintegrandu-se astfel
in circuitul universal. Naratorul omniscient si naratiunea la persoana a IIIa definesc perspectiva narativa a povestirii. Timpul narativ este cronologic, iar spatiul
narativ imbina realul cu imaginarul. Modalitatea narativa se remarca prin absenta marcilor
formale ale naratorului, de unde reiese distantarea acestuia de evenimente. Incipitul este
reprezentat de imaginea artistica a revarsarii fluviului Dunarea.
Constructia subiectului
Fantasticul prozei lui Vasile Voiculescu are ca specific ilustrarea lumii reale, obisnuite, in
cadrul careia este posibila manifestarea fireasca a elementelor fabuloase, care fac parte din viata
oamenilor, creand, in acest fel, ineditul si senzationalul in banalul cotidian.
"Pescarul Amin" este o povestire fantastica, Vasile Voiculescu insinuand in lumea reala credinta
straveche, fabuloasa ca omul se trage
dintr-un animal sacru, considerat stramosul sau si recunoscut ca totem. Asadar, fantasticul in
povestirea "Pescarul Amin" este realizat prin imbinarea realului cu fabulosul.
Planul real este reprezentat de colectivitatea pescarilor din Delta Dunarii, care, la inceputui
primaverii, se lupta cu "puhoaiele nebune" pentru a apara pestii "buimaciti de mal" si tarati in
fluviu de "iuteala vijelioasa" a apelor.
Actiunea, caracterizata prin inlantuirea cronologica a faptelor, incepe cu o imagine
impresionanta a revarsarii Dunarii, intr-o primavara cand dezghetul provoaca naruirea fluviului
din matca, ale carui "ape furioase nu-l mai incapeau", imagine reluata a haosului originar,
fenomen ce constituie si incipitul povestirii. Din cauza revarsarii Dunarii, pescuitul devenise
impracticabil, deoarece pestii se ascundeau ametiti pe fundul apelor involburate si asteptau sa se
domoleasca "maniile dezlantuite" in Delta Dunarii.
La Pociovelistea, oamenii, impreuna cu un brigadier, instaleaza capcane pentru a prinde crapii si
"celelalte semintii dunarene". Amin, "un pescar aratos" si foarte priceput se straduieste sa
impiedice alunecarea pestilor spre Dunare si ramane sa vegheze capcanele saptamani in sir,
pentru ca este cel "mai iscusit, mai harnic si mai intelept" dintre toti pescarii, abil in gasirea
solutiilor de reparare a gardurilor, daca s-ar intampla ceva cu acestea.
Faptura lui Amin este fabuloasa, seamana cu o amfibie, este inalt, "sui, cu pieptul mare, [...] cu
brate lungi si palme late ca niste lopecioare, cu coapse si picioare asijderi desirate", se scurteaza
sau se lungeste cand se scufunda in apa, intocmai "ca broasca din arcurile incheieturilor de la
toate madularele". Pielea lui este fara nici un pic de par, lunecoasa, semanand cu stramosii lui,
neamul Aminilor, despre "care se zice ca s-ar fi tragand din pesti". Cand iese din ape, "se zvanta

intr-o clipa", iar pielea lui este acoperita"de niste solzisori". Aici se face simtita vocea auctoriala
care face o prima trimitere catre mitul totemic, sugerand ca vietuitoarea sacra din care se trage
omul este pestele.
Dupa aproape o saptamana de panda, Amin a zarit pentru o clipa spinarea "unei namestii" care se
afunda fulgerator in bulboana si presupune ca este "un somn urias" ce bantuia de cativa ani balta,
provocand "pradaciuni" si speriind copiii care se scaldau. Credinta populara autohtona a creat o
legenda legata de stima apelor, duhul rau care poate lua felurite infatisari pentru a produce
necazuri oamenilor, pentru a-i atrage in adancurile apelor si a-i ineca. Naratorul sugereaza ca
stima luase de data aceasta infatisarea unui "somn urias".
Pescar ambitios, Amin face planuri sa prinda somnul, incearca sa-l momeasca, intinzandu-i nade
cu pesti, apoi, intr-un acces de nebunie, isi baga un picior in apa, balabanindu-l drept momeala,
deoarece "dihania" era "dedulcita la carne de om".
Obsedat de pestele urias, Amin nici nu observase ca apele se retrasesera, ca pasarile deltei se
intorceau inapoi pe aceste meleaguri, ca intreaga natura renastea la viata. In aceeasi seara,
soseste echipa la Pociovelistea si toti sunt uimiti de "intamplarea cu somnul urias". Deodata, se
zareste la fata apei "o namila" care se zvarcoleste, rupe plasa si "intr-o clipa se duse cu ea la
fund", tarandu-i in bulboaca si pe cei patru pescari. Oricat de putin zarisera pestele, oamenii
putusera vedea ca nu este un somn, ci un morun enorm, "cu ratul de mistret, pe capatana mica sinfundata". Acum isi explica ei de ce pestele statea numai la fund, pentru ca rama in namol, "cum
ii era obiceiul". Mirarea oamenilor este justificata, intrucat morunii "nu stau niciodata in balti", ci
in mare, de unde intra in Dunare, numai pentru a-si lasa icrele intamplarea aceasta este
considerate "o minune" si Amin este cuprins de tristete pentru ca lasase acest miracol "in mainile
altora". Identificarea morunului i se parea lui Amin "ca o nenorocire", apasandu-i "din ce in ce
mai greu pe suflet", toata intamplarea amintindu-i o poveste "uitata", pe care i-o spusese bunicul
sau, scena construita in maniera flash-back. Asadar, naratorul introduce treptat elementul fabulos
in viata reala a oamenilor prin "minunea" care se petrecea sub ochii lor: prezenta nefireasca a
morunului in apa baltii Pociovelistea.
Ramas din nou singur, Amin era mahnit, ar fi vrut sa prinda somnul, cu care avea vechi rafuieli
pentru ca acesta "ii inhata regulat ratele, gastele de pe balta", ba o data ii apucase un miel si un
vitel care se adapau in balta. Morunul nu era agresiv, se hranea numai cu pesti mici, pe care ii
prindea atunci cand veneau "ca niste nerozi sa-l gadile la mustati".
Brigadierul si inginerul piscicol hotarasc sa se puna dinamita, rezolvand "dintr-o data toata
problema". Amin este revoltat de aceasta "nelegiuire", deoarece dinamitarea nu era permisa nici
de lege si s-ar distruge nu numai gardurile cu toata schelaria, ci si pestii si vadul se vor face praf.
Planul fabulos se accentueaza, manifestandu-se evolutiv, crescand in profunzime pana ocupa
total realul in finalul povestirii. Amin parcurge un drum spiritual dinspre viata spre moarte,
incheind astfel ciclul existential prin revenirea sa la totem, prin contopirea definitiva cu
stramosul sau, morunul, care este in aceasta povestire animalul sacru din care a aparut omul.

Povestirea Lostria de Vasile Voiculescu (1884 - 1963) face parte din volumul Iubire Magica,
aprut postum n 1970, aadar se ncadreaz n proza contemporan. Este o povestire fantastic,
deoarece mbin planul real cu cel fabulos i este o povestire n ram, ntruct toata aciune se
subordoneaz legendei despre tnrul Aliman i lostria fermecat, pe care pescarii de pe
malul Bistriei o povestesc de generaii, mbogind-o an de an cu noi adaosuri i scornituri,
dup nchipurile oamenilor ce erau mereu avizi de ntmplri de dincolo de fire. Naratorul
omniscient i naraiunea la persoana a III-a definesc perspectiva narativ a povestirii. Timpul
narativ este cronologic, situndu-se ntr-un plan al trecutului, iar spaiul narativ mbin realul cu

imaginarul. Modalitatea narativ se remarc, aadar, prin absena mrcilor formale ale
naratorului, de unde reiese distanarea acestuia de evenimente. LOSTRITA
de Vasile Voiculescu
povestire fantastica
povestire in rama
proza contemporana
Povestirea "Lostrita" de Vasile Voiculescu (1884-1963) face parte din volumul "Iubire
magica", aparut postum (1970), asadar se incadreaza in proza contemporana. Este o povestire
fantastica, deoarece imbina planul real cu cel fabulos si este o povestire in rama, intrucat intreaga
actiune se subordoneaza legendel despre tanarul Aliman si lostrita fermecata, pe care pescarii de
pe malul Bistritei o povestesc de generatii, inbogatind-o an de an cu noi "adausuri si scornituri",
dupa inchipuirile oamenilor ce erau mereu avizi de "intamplari de dincolo de fire". Naratorul
omniscient si naratiunea la persoana a III-a definesc perspectiva narativa a povestirii. Timpul
narativ este cronologic, situandu-se intr-un plan al trecutului, iar spatiul narativ imbina realul cu
imaginarul. Modalitatea narativa se remarca, asadar, prin absenta marcilor formale ale
naratorului, de unde reiese distantarea acestuia de evenimente.
Constructia subiectului
IncipituI povestirii il constituie superstitia populara (eres) ca diavolul ia diverse infatisari
pentru a atrage oamenii ca sa-i distruga. Actiunea, caracterizata prin inlantuirea intamplarilor,
debuteaza in plin fabulos, cu povestirea legendei populare despre "dracul din balta", intruchipat
de o lostrita uriasa care "a ademenit multa lume", de la pescari iscusiti la copii nestiutori si care,
furati de stralucirea ei, s-au inecat in apele Bistritei, Intrucat ea era mai ales "nesatula de carne de
om". Aceasta legenda poate fi considerata prologul naratiunii. Imbinat cu planul fabulos, se
manifesta inca de la inceput si planul real, reprezentat de satul de pescari de pe malul Bistritei.
Tanarul Aliman, fascinat de lostrita, nadajduia ca la un moment dat "o sa-i caza-n maini" si
reuseste s-o prinda o data in undita "numai o clipa". Alta data, Aliman a incoltit-o si a reusit sa o
prinda in brate, dar salbaticiunea "i-a scapat din maini ca o sageata licaritoare". Flacaul a
ramas .acolo "buimac, cu gura cascata si de atunci nu i-a mai iesit din carnea bratelor o
dezmierdare [...] ii simtea mereu povara si forma in mainile nedibace si in sufletul tulburat".
Realul se impleteste cu fabulosul, ambitia pescarului fiind dublata de curajul si vitejia flacaului.
Ca un Fat-Frumos din basme,
Aliman, care "era frumos si voinic" si "nu stia de frica nimanui", s-a jurat sa prinda lostrita vie si
nu si-a mai gasit odihna, "zi noapte cerceta scorburile ca un nebun, alerga, manca, traia numai pe
prunduri si in apa". Din cand in cand, lostrita se arata si flacaului ii mergea bine, "apele se
supuneau ascultatoare". Disparitia mai indelungata a lostritei il chinuia si "de atata zbucium si
alergatura se topea".
In plan real, primavara Bistrita si-a revarsat apele, numai lostrita nu se arata. La un moment dat,
ea se iveste "mai mandra, mai vicleana" ca oricand, iar tanarul isi recapata forta si increderea.
Aliman recurge la stratageme diferite pentru a prinde lostrita, impleteste din nuiele "cotete", dar
totul e in zadar si el se incredinteaza ca "nu e lucru curat".
Flacaul pleaca intr-un sat "salbatec de pe Neagra", la un vraci batran, "mare descantator de pesti,
un fel de stapan al apelor", care ii confectioneaza o lostrita din lemn "aidoma de suie si de
frumoasa ca cea din Bistrita". La ora intalnirii duhurilor, in miez de noapte, "cu luna in patrar",
Aliman intra in rau cu lostrita vrajita, spune descantecul invatat de la vrajitor, prin care se
leapada de lumea lui Dumnezeu si da drumul "papusii cu chip de lostrita" in Bistrita. Pactul
dintre flacau si diavol trimite la Faust si Mefisto (mitul faustian al lui Goethe), avand aceeasi

aspiratie a implinirii idealului in iubire si, in acelasi timp, setea de a iesi din limitele conditiei
umane.
Odata vraja facuta, flacaul adoarme adanc si linistit pentru prima oara dupa multa vreme, pana
cand l-au trezit oamenii, intrucat Bistrita "venise sodom din mai in mai, carand sfaramaturi de
sate la vale cu case, oameni si vite". Fabulosul se sugereaza cu subtilitate in firul epic al
povestirii. Aliman se pregateste sa se arunce in valuri ca sa salveze o faptura omeneasca ce "abia
se mai tinea cu amandoua mainile de o ramasita de carma". Era o fata lesinata, dar care isi venise
numaidecat in fire si nu inghitise deloc apa. Oamenii priveau cu uimire cum hainele i se zvantara
cu repeziciune, parul era ca niste "suvoaie plavite resfirate", ochii ei "erau mari, rotunzi, dar reci
ca de sticla", iar dintii "ascutiti ca la fiare".
Aliman a luat fata cu el acasa, intre ei nascandu-se, ca in basmele populare, "o dragoste cum nu
se mai pomenise pe meleagurile aceiea". Ei au petrecut cateva saptamani impreuna "pierduti de
fericire", starnind alte zvonuri, ca "fata ar suge sangele flacaului ca o strigoaica", dar Aliman era
"mai sanatos,. mai voinic, mai frumos si mai bun " ca niciodata "si nu le pasa de nimic". Lostrita
aparuse din nou si plutea "in vazul tuturor", dar Aliman nu se sinchisea, ii iesise din minte si era
bucuros ca "o Bistrita umflata de fericiri".
Fantasticul este realizat din elemente reale si fabuloase, care compun intamplarile ce devin
decisive pentru firul naratiunii. Flacaul vrea sa se insoare cu fata, careia el ii pusese numele de
Ileana, ca-n basmele populare, dar, cand ii spuse de nunta, ea "hohoti nebuneste" pentru ca "nu-i
ardea nici de popa, nici de biserica", spunand ironic ca "nu pentru asta venise ea pe lume". Intr-o
zi, mama fetei, "o femeie voinica, iute si sturlubatica" a venit sa-si ia fata acasa, "la izvoarele
Bistritei aurii, unde spunea ca-si are rosturile" si, pana ce Aliman sa se dezmeticeasca, femeia
"cu prada era departe".
Aliman a cautat-o multa vreme, dar in zadar; nici vraciul nu mai era de gasit, numai un mosneag,
trecut de suta de ani, isi amintea ca, atunci cand el era copil, satul le alungase cu pietre "pentru
multele blestematii si rautati ce savarseau cu ajutorul Satanei". Suparat peste masura, flacaul "s-a
inchis in el si in casa", devenind neputincios si "moale ca o carpa".
In plan real, o fata mai indrazneata din sat "l-a imbrobodit usor", s-a logodit cu el, fixandu-se si
nunta. In noaptea de dinaintea nuntii plouase, iar Aliman viseaza ca "se insura cu lostrita" si ca il
cununa "batranul vrajitor". A doua zi, in timpul ospatului, pe Aliman il anunta un copil ca a
aparut din nou lostrita miraculoasa, care e "mai mare si mai frumoasa ca pana acum". Buimac de
bautura, Aliman se trezeste brusc, ca dintr-un somn adanc si fuge spre Bistrita "ca scos din
minti", strigand: "Azi nu mai scapa! O mananc de nunta mea !".
Vazand lostrita, chipul lui Aliman s-a luminat "de o bucurie nefireasca". Raul era involburat, dar
flacaul striga ca sa inabuse vuietul apelor: "iata, vin!", intalnirea fiind ancorata in plin fabulos.
Intrand in apele vijelioase, Aiiman prinse lostrita in brate si "se caznea s-o apere, adapostind-o ca
pe un copil cu bratele", apoi se cufunda cu ea in valuri, care "s-au pecetluit deasupra lui pentru
totdeauna".
Finalul ilustreaza rama care incadreaza povestirea. Intamplarea este o poveste populara, o
legenda care a rarnas "vie si mereu mladioasa", imbogatita an de an cu noi "adausuri si
scornituri", dupa inchipuirile oamenilor ce erau mereu avizi de "intampiari de dincolo de fire".
Finalul este tragic si deschis interpretari cititorului, care poate percepe gestul flacaului in sens
totemic, ca pe intoarcerea omuiui la origini, ori sa considere ca omul este devorat de propriul sau
ideal, spre care aspira necontenit.