Istoria literaturii române: Perioada postbelică

Tofan Maria-Daniela
Română-Spaniolă, Anul III

Vasile Voiculescu: Povestiri

Pescarul Amin, Lostrița, Sakuntala, Chef la mănăstire,
Ultimul Berevoi, Diavolul alb

Ultima perioadă a activității literare a lui Vasile Voiculescu, deși desfășurată în condiții
extrem de dificile și neprielnice, se constituie ca partea cea mai fecundă și cea mai
rezistentă a creației sale, spiritul creator al scriitorului manifestându-se plenar și
efervescent în poezie, proză și dramaturgie, repurtând izbânzi incontestabile. În 1966, la
fosta Editură pentru Literatură, apare prima ediție, în două volume, din proza lui Vasile
Voiculescu, intitulate Capul de zimbru și Ultimul Berevoi, cu subtitlul Povestiri.
Povestirea Pescarul Amin a fost scrisa de Vasile Voiculescu în anul 1958 si publicată
postum în volumul Capul de zimbru, făcând parte din proza contemporana. Pescarul
Amin este o povestire fantastică, deoarece evidențiaza mitul apei ca motiv esențial, ca
substanță primordială dătătoare de viață. Povestirea simbolizeaza facerea lumii,
explicand geneza universului din mediul acvatic si nașterea ființelor din pești, ca mit
totemic.
Tema povestirii este ilustrată de statutul omului ce vine dintotdeauna în aceasta lume ca
păstrător al unei familiarități cu natura și lumea animală, în care-și simte înfipte adânc
rădăcinile devenirii sale, precum și întoarcerea sa la stadiul genetic primar,
reintegrându-se astfel în circuitul universal. Naratorul omniscient si narațiunea la
persoana a III-a definesc perspectiva narativă a povestirii. Timpul narativ este
cronologic, iar spațiul narativ îmbina realul cu imaginarul. Modalitatea narativă se
remarcă prin absența marcilor formale ale naratorului, de unde reiese distanțarea
acestuia de evenimente. Incipitul este reprezentat de imaginea artistică a revărsării
fluviului Dunărea.
Constructia subiectului. Fantasticul prozei lui Vasile Voiculescu are ca specific
ilustrarea lumii reale, obișnuite, în cadrul căreia este posibilă manifestarea firească a
elementelor fabuloase, care fac parte din viața oamenilor, creând, în acest fel, ineditul si
senzaționalul în banalul cotidian. Pescarul Amin este o povestire fantastică, Vasile
Voiculescu insinuând în lumea reală credința străveche, fabuloasa că omul se trage
dintr-un animal sacru, considerat strămoșul sau și recunoscut ca totem.
Așadar, fantasticul în povestirea Pescarul Amin este realizat prin îmbinarea realului cu
fabulosul. Planul real este reprezentat de colectivitatea pescarilor din Delta Dunării,
care, la începutul primăverii, se luptă cu "puhoaiele nebune" pentru a apăra peștii

1
"buimaciti de mal" și târâți în fluviu de "iuțeala vijelioasă" a apelor. Acțiunea,
caracterizată prin înlănțuirea cronologică a faptelor, începe cu o imagine impresionantă
a revărsării Dunării, într-o primăvară când dezghețul provoacă năruirea fluviului din
matca, ale cărui "ape furioase nu-i mai încăpeau", imagine reluată a haosului originar,
fenomen ce constituie și incipitul povestirii. Din cauza revărsării Dunării, pescuitul
devenise impracticabil, deoarece peștii se ascundeau amețiți pe fundul apelor
învolburate și așteptau să se domolească "maniile dezlănțuite" în Delta Dunării. La
Pocioveliștea, oamenii, împreună cu un brigadier, instalează capcane pentru a prinde
carpii și "celelalte seminții dunărene".
Amin, "un pescar arătos" și foarte priceput se străduiește să împiedice alunecarea
peștilor spre Dunăre și rămâne să vegheze capcanele săptămâni în șir, pentru că este cel
"mai iscusit, mai harnic și mai ințelept" dintre toți pescarii, abil în găsirea soluțiilor de
reparare a gardurilor, daca s-ar întâmpla ceva cu acestea. Făptura lui Amin este
fabuloasă, seamănă cu o amfibie, este înalt, "sui, cu pieptul mare, [...] cu brațe lungi și
palme late ca niște lopecioare, cu coapse și picioare asijderi deșirate", se scurtează sau
se lungește când se scufundă în apă, întocmai "ca broasca din arcurile închieturilor de
la toate mădularele". Pielea lui este fără nici un pic de păr, lunecoasă, semănând cu
strămoșii lui, neamul Aminilor, despre "care se zice că s-ar fi trăgând din pești". Când
iese din ape, "se zvântă într-o clipă", iar pielea lui este acoperită "de niște solzișori".
Aici se face simțită vocea auctorială care face o primă trimitere către mitul totemic,
sugerând că viețuitoarea sacră din care se trage omul este peștele.
După aproape o săptămână de pândă, Amin a zărit pentru o clipă spinarea "unei
nămestii" care se afunda fulgerător în bulboană și presupune că este "un somn uriaș" ce
bântuia de câțiva ani balta, provocând "prădaciuni" și speriind copiii care se scăldau.
Credința populară autohtonă a creat o legendă legată de stima apelor, duhul rău care
poate lua felurite înfățișări pentru a produce necazuri oamenilor, pentru a-i atrage în
adâncurile apelor și a-i îneca. Naratorul sugerează că stima luase de data aceasta
înfățișarea unui "somn uriaș".
Pescar ambițios, Amin face planuri să prindă somnul, încearcă să-l momească,
întinzându-i nade cu pești, apoi, într-un acces de nebunie, își bagă un picior în apă,
balabanindu-l drept momeală, deoarece "dihania" era "dedulcită la carne de om".
Obsedat de peștele uriaș, Amin nici nu observase că apele se retraseră, că păsările deltei
se întorceau înapoi pe aceste meleaguri, că întreaga natură se renaște la viață. În aceeași
seară, sosește echipa la Pocioveliștea și toți sunt uimiți de "întâmplarea cu somnul
uriaș". Deodată, se zărește la fața apei "o nămilă" care se zvârcolește, rupe plasa și
"intr-o clipa se duse cu ea la fund", târându-i în bulboacă și pe cei patru pescari. Oricât
de puțin zăriseră peștele, oamenii putuseră vedea ca nu este un somn, ci un morun
enorm, "cu râtul de mistreț, pe căpățâna mică și-nfundată". Acum își explică ei de ce
peștele stătea numai la fund, ca râma în nămol, "cum îi era obiceiul". Mirarea oamenilor
este justificată, întrucât morunii "nu stau niciodată în balți", ci in mare, de unde intra în
Dunăre, numai pentru a-și lăsa icrele întâmplarea aceasta este considerată "o minune" și
Amin este cuprins de tristețe pentru că lăsase acest miracol "în mâinile altora".

2
Identificarea morunului i se părea lui Amin "ca o nenorocire", apăsându-i "din ce în ce
mai greu pe suflet", toată întâmplarea amintindu-i o poveste "uitată", pe care i-o spusese
bunicul său. Așadar, naratorul introduce treptat elementul fabulos în viața reală a
oamenilor prin "minunea" care se petrecea sub ochii lor: prezența nefirească a
morunului în apa balții Pocioveliștea. Rămas din nou singur, Amin era mâhnit, ar fi vrut
să prindă somnul, cu care avea vechi răfuieli pentru că acesta "îi înhața regulat rațele,
gâștele de pe baltă", ba o dată îi apucase un miel și un vițel care se adăpau în baltă.
Morunul nu era agresiv, se hrănea numai cu pești mici, pe care îi prindea atunci când
veneau "ca niște nerozi să-l gâdile la mustăți". Brigadierul și inginerul piscicol hotârăsc
să se pună dinamită, rezolvând "dintr-o dată toată problema". Amin este revoltat de
această "nelegiuire", deoarece dinamitarea nu era permisă nici de lege și s-ar distruge nu
numai gardurile cu toată schelăria, ci și peștii și vadul se vor face praf. Planul fabulos se
accentueaza, manifestându-se evolutiv, crescând în profunzime până ocupă total realul
în finalul povestirii. Amin parcurge un drum spiritual dinspre viață spre moarte,
încheind astfel ciclul existențial prin revenirea sa la totem, prin contopirea definitivă cu
strămoșul său, morunul, care este în această povestire animalul sacru din care a aparut
omul.

Lostrița face parte din lungul șir al povestirilor fantastice în care scriitorul valorifică
mituri și arhetipuri și valorifică îndeletniciri străvechi precum vânătoarea și pescuitul.
Acest tip de operă arată legătura strânsă între vânător și vânat, legatură care merge până
la transformarea omului care dobândește caracteristicile aparte ale vânatului.
Opera literară aparține genului epic, iar ca specie literară este o povestire fantastică.
Titlul, în sens morfologic este alcătuit dintr-un substantiv comun care, denotativ, arată
un pește rapitor de culoare aurie cu capul țesit și dinți ascuțiți. Valoarea conotativă a
titlului este dată de relația lui Aliman în ipostaza de pescar și lostrița în ipostaza de
vânat. La nivelul simbolic, lostrița reflectă idealul, visul, absolutul la care fiecare
existență umană tinde. Soarta lui Aliman este condusă în mod fatidic chiar de idealul
său.
Tema operei constituie calea spre atingerea idealului, subtema este iubirea, iar motivele
literare sunt “pescuitul, lostrița, apa, descântecul”.
Construcția subiectului.
Spațiul real se întrepătrunde permanent cu cel fantastic în cadrul povestirii, dând astfel
aura de fabulos operei. La început, autorul îl introduce pe cititor într-o lume fabuloasă.
Pornind de la poveștile despre diavolul care se arată sub felurite înfățișări, cel mai bine
în ape, autorul povestește despre o întâmplare asemănătoare petrecută în apele Bistriței,
unde o nagodă apare ca și o lostriță. Acest plan fabulous este accentuat de detaliile
despre nenorocirile produse de lostrița, care îți schimba înfățișarea ca să-i ademenească
pe flăcăii naivi.

3
Aliman, un pescar iscusit, care nu credea deloc în poveștile cu lostrița, lua totul în
glumă. Aceste elemnte reale (descrierea personajului Aliman) ajută la alternanța real –
fabulous. După ce Aliman zărește lostrița, reușește să o prindă, dar o scapă, rămâne
“buimac” și începe să o caute mereu. Văzând că lostrița nu mai apare, iar în mintea lui,
ea reprezenta idealul, Aliman se duce la un vraci care îl învață ce să facă. Prin aceste
descantece, care le face unei păpuși de lemn care seamănă cu lostrița, Aliman se leapădă
de lumea lui Dumnezeu. Faptul că apele bistriței aduc o fată leșinată care este salvată de
Aliman sunt reale, dar primesc o esență fabuloasă când este prezentat portretul fetei
“dinți ascutiti ca la fiare”.
După ce mama fetei vine sa-și recupereze fata, Aliman devine trist (plan real). Aliman
era detașat de propria persoană deoarece și în noaptea nunții (cu o fata îndrăzneață) o
visează pe lostrița care reușește să-l ademenească în apă.
La sfârșit, autorul readuce cititorul în planul real, pentru că se detașează, vorbind despre
legenda lui Aliman.

Farmecul povestirii „Sakuntala” (iulie-august 1949) constă în armonia desăvârșită

dintre livresc și real, prin trecerea unei legende într-o situație vie, prin teoria migrației
de personalitate care ar trebui să-l vindece de iubire pe tânărul Dionis. Autorul-
povestitor își va petrece convalescența la conacul din munții Buzăului, al prietenului din
copilărie. Călătorește cu trenul, prilej de amintiri duioase din vremea trăsurilor. În
camera în care este găzduit, tânărul găsește superba variantă în limba engleză a
„Sakuntalei” și adoarme cu cartea sub căpătâi. Dimineața a aflat că prietenul Dionis
trăia într-o tabără de țigani, căzut în mrejele unei vrăjitoare. Sakuntala , personaj din
mitologia hindusă, este simbolul feminin al purității, inaccesibilității și candorii, o
îmbinare a paradisului pierdut cu paradisul regăsit.
Bucureșteanul primește încuviințarea risipitorului de a-l vizita în tabăra țiganilor. Se
aștepta să întâlnească „ o epavă romantică, un decăzut simpatic, un rătăcit pitoresc, cu
barba și părul încălcite, cu hainele sfâșiate, puțind a fum și șatră, ars de o patimă
unică, în lanțurile unei neîndurate, dar sălbatec de frumoase magiciene ”. În realitate,
are în fața sa un atlet desăvârșit, un gentleman sportiv și elegant, „ cu nervii sănătoși și
aere de superioritate ”. Un serviciu special de curierat aducea de la Brașov sau de la
București toate cele de trebuință bucătăriei: cărnuri, trufandale, vinuri. Excentricul văr
locuia într-un cort luxos, precum un emir. Se ocupa de stânele din munte, primind
raporte amănunțite despre mișcările sălbăticiunilor, hotărând unde să se așeze capcane și
bulgări de sare. Un sas și fetița lui patronau un adevărat laborator de cofetărie unde
puteau pregăti cafea, ceai, dulceață, prăjituri. Totul era organizat ca la sanatoriu.
Descoperirea taberei de țigani este o experiență unică pentru bucureștean. Cuibărită în
vale, imaginea șatrei este cea a dezordinii fără cusur. Oaspeții au parte de cântec, joc și
ospăț neașteptat de bogat. Sunt uluiți de amestecul de bazar pestriț și de culori
scânteietoare, piei despuiate, sâni goi și slobozi sub pieptarul salbelor galbene. Dar unde
se afla fata care vrăjise mințile lui Dionis?

4
Și în această povestire, autorul este un excelent portretist. Kiva, vrăjitoarea lăii era „o
baldâră groasă, butucănoasă, cârnă, cu fața rotundă slinoasă și pătată ca o lună
mâncată de vârcolaci, dar cu expresie de bunăvoință și înțelegere omenească. De pe
șoldurile revărsate ca niște perne în lături, de pe târna umflată a pântecului
bărdăhănos și de pe fundul de baniță al târtiței, fustele, urcate ca pe niște coviltire,
cădeau în cascadă peste picioarele umflate ”. Ochii rotunzi de bufniță, mâinile mici, cu
degete delicate o consacrau drept codoașă… Din cărți reieșea că pe bucureștean îl
păștea o mare primejdie („o preștiință extraordinară”). După petrecere șatra oferă
imaginea mizeriei totale: „ Poiana sta arsă, împuțită, ruinată ca după o răzmieriță,
pângărită de toate rămășițele necurate ale bairamului, lăsate pe seama muștelor și
atâtor gângănii. Țigăncile tembele nu adunaseră nici măcar vasele, pe care câinii,
după ce le linsesră, le întorceau cu fundul în sus. Pajiștea, unde mirosise a lămâiță,
duhnea acum a seu de oaie învălmășită cu duhoare de sudori…”.
Oaspetele reproșează vărului său risipa, oropsirea moșiei, decăderea. La plecare apare
ca o nălucă Rada, „ frumusețea care-și trimitea către el crainicii de departe ”.
Formidabilă asemănare cu portretul al Sakuntalei și cu Rada, norocul și nenorocul.
Sakuntala crescuse un pui de căprioară, Rada – un pui de urs, numit de ea Florea. Se
pare că fata ar fi fost un copil răpit, invidiată de întreaga șatră, dornică să-i terfelească
frumusețea cu munci istovitoare.
Urmează episoade lungi și plictisitoare în care vizitatorul bucureștean ar vrea să salveze
de la foame tribul părăsit de sponsorul principal, dar nu are resurse materiale. Spiritul
nou care îl însuflețea îi insufla sarcini și răspunderi neașteptate. Poruncea, chibzuia,
chivernisea, plin de resurse sufletești și de curaj. O funcție asumată în mod utopic. De
altfel, ceea ce trezește șatra din lene este dispariția puiului de urs, prilej fericit pentru
bucureștean de a o vedea pe Rada-Sakuntala și să jure că va scăpa ursul din mâinile
răpitorilor („ prima probă din marele examen ”). Este salvat printr-un atac fulgerător
chiar în momentul în care ursarul se pregătea să-i pună belciugul în nas. Trofeul este
dus stăpânei care îl va răsplăti pe curajos, cu spectacolul discret al îmbăierii nocturne
într-un iezer ascuns în tufișuri.
Ca un judecător, tânărul trebuie să stingă rivalitățile apărute între țiganii care: „ ca niște
copii, nu puteau ține o taină, nu erau în stare să păstreze o confidență. Spuneau tot, se
pârau, își proclamau infamiile. La cea mai mică neînțelegere, pentru cel mai
neînsemnat conflict, azvârleau unul în altul cu învinuiri de adultere, violuri, incesturi,
cum își aruncau cu bolovani ”. Ca prin minune, sosește Dionis și cornul abundenței se
revarsă din nou peste valea oropsită. Sakuntala-Rada parcă intrase în miniatura indiană
din cartea păstrată în buzunar. Dionis recunoaște că și-a pus prietenul, ca pe a doua
conștiință, în aceleași condiții psihice în care însuși se zbătuse mai bine de trei luni: „
Ale lui Dionis erau grijile ce purtai, ale lui poverile ce duceai. Ale mele piedicile peste
care săreai ca să ajungi la Rada ”. E o aplicație a teoriei, în care omul e o colonie de
stări psihologice, mai mult sau mai puțin complexe. Fiecare din ele alcătuiesc o
personalitate. Persoana rămâne neschimbată. Personalitatea se transformă. Stadiul de
persoană este definitiv și inviolabil.

5
Dionis mărturisește că, după ce a citit drama indiană, a avut viziunea halucinantă că va
întâlni fecioara sacră. S-a statornicit în sălașul țiganilor, intuind în adânc puterile iubirii,
ale devotamentului și jertfei de sine. Vrăjitoarea l-a lămurit că, pentru a stăpâni inima
Radei, trebuie să devină din nou erou, stăpân, și să-i facă daruri scumpe. Fata nu voia
să-i aparțină decât ca soție. Întrucât soțul se cuvenea să fie țigan, a fost adoptat de un
viitor rege al țiganilor. Dionis se credea Moise al etniei care urma să primească o patrie:
„Triburile trebuie unite, omologate lăile, plămădită limba, epurate moravurile,
înnobilat neamul ”. Pentru atingerea acestui țel va scoate din uitare vechile drepturi ale
țiganilor, consfințite în diplome, edicte și privilegii de împărații germani și regii unguri.
Frumoasă, smerită, grațioasă, Rada refuză prima cerere în căsătorie. „ Cererea se făcea
de trei ori. Dacă și a treia oară petiția refuza, era pedepsită. Trebuia să fie bătută cu
arapnicul peste pielea goală, în fața taberei, fără milă ”. Păcătuise cu un țigan din altă
șatră și avea un copil care se numea Florea. Justițiarul Dionis, hotărât să salveze ideea
regenerării neamului, cere să fie adus fiul, mama lui să se mărite cu tâlharul și să facă
nuntă peste trei zile, după ce tânărul va fi scos din închisoare pe cauțiune.
Urmează nunta și enumerarea unui nesfârșit meniu civilizat. În atâta fericire țigănească
nu lipsesc păruielile, înghiontelile și sămânța de vorbă. Șatra nu se împacă cu gândul
despărțirii de susținerea materială consistentă a lui Dionis. Se împarte în două cete și se
încinge bătaia. După ce organizează impecabil stingerea unui incendiu și salvează pe
pruncul Florea, Dionis pleacă să-și ia nevastă din pusta maghiară, lăsând înlocuitor la
comandă pe naivul poet bucureștean.
Vrăjitoarea Kiva, care trădase tabăra, mințise, vânduse, piere într-un alt incendiu, „ ca o
văduvă din India ”. Pe rugul alcătuit din patul lui Dionis… pentru care fusese mamă, dar
la care jinduise ca o ibovnică. Până dimineața, tabăra a dispărut. Despre Dionis nu s-a
mai aflat nimic.
Ideea nuvelei reprezintă strădania unei căutări de sine, care face din autor „ultimul
povestitor arhaic” (D. Pillat). După cum s-a observat, nuvelele voiculesciene nu sunt
saturate de lirism, cum ne-am fi așteptat, ci de epic tensionat, condus magistral de un
povestitor experimentat.

Sub zodia umorului se află nuvela „Chef la mănăstire”, unde interesul autorului se
îndreaptă spre inventarea unor situații excepționale, în care anecdotica și faptul divers
iau locul fantasticului din nuvelele analizate anterior. „Chef la mănăstire” este o
variațiune minoră pe tema voiculesciană a legăturii dintre om și regnul animal. Omul și
calul ies din orizontul realului și intră simbolic într-o lume a libertății și imaginarului.
Popa Bolindache are o iapă albă „ la care se închina ca la o icoană ”, precum hoții de
cai. Protopopul și starețul patronează o petrecere nesfârșită, după tipic monahal, în care
mania enumerării bucatelor împărțite pe zile destinate porcului, pasării, peștelui și
mielului dau chefului proporții monumentale. Este divulgat grotescul mecanicii

6
monahale care „montează reacții și atitudini” dintr-o lume cu „apetituri homerice”. Se
râde și se chefuiește colosal, ca la cârciumă. Ca să se obțină numărul de comeseni cerut
de protocol, se aduce la masă iapa mănăstirii. Ulterior, animalul este urcat în clopotniță.
Controalele protopopului în parohiile rurale verificau condici, hârtii, venituri și
cheltuieli, băgau vina pentru stricăciunile întâmplate locașului. Asculta plângeri,
strângea reclamații, se interesa de activitățile misionare și culturale. Legea prevedea
organizarea de licitații pentru furnizarea materialelor și serviciilor. Curat, ca în zilele
noastre… Inspecția continua cu o masă îndelungată și se încheia cu o ușoară odihnă cu
ațipire. Evident, procesul-verbal se întocmea după tipic, „precum că toate au ieșit și s-
au găsit bune”. Sfinția Sa nu ocolea cumătrii, nunți, înmormântări cu pomeniri lungi și
îmbelșugate, hramuri, petreceri și zaiafeturi. Se așeza în fruntea poporenilor, precum „
un falnic haiduc în odăjdii ”.
Iapa Liza, râvnită de hoții de cai, era minunată: „ capul gingaș, nervos, ochii mari
deștepți, focoși, botul subțire, cu nările pâlpâitoare, greabănul încovoiat într-o coardă
măreață, pieptul puternic ieșit afară, pântecele supt, chișițele trase ca prin inel și
copitele mărunte, mereu în neastâmpăr ”.
Subiectul acțiunii pare o acumulare de fapte neînsemnate din sfera vieții monahale.
Până în momentul în care un eveniment extravagant produs chiar de banalitate duce
curiozitatea la cote înalte. În aceste circumstanțe, satira devine subtextuală. Ea nu
destramă structura epică, ci o amplifică demonstrativ. În timp ce bucatele se perindă
stropite de multe soiuri de vin, iapa Liza, „ care mâncase cam mult, începu să scoată pe
partea cealaltă, cu necuviincioase zgomote rău mirositoare, mâncarea ”. Dar animalul
avea și alte urâte nevoi, întrucât „ desfăcu fără rușine picioarele dinapoi și se porni să
dea drumul unor ape cu miros din acelea cu care se trezesc bețivii ”. Balta ajunse până
la picioarele sfinților părinți, care fură nevoiți „ să ridice tălpile pe stinghiile mesei ”.
Cu răbdare și meșteșug, părinții au cocoțat iapa în turnul clopotniței și s-au întors la
masă. Toată ziua de luni ospățul s-a desfășurat sub zodia orătăniilor „ în fel și chip de
ciorbe și sosuri și zeci de soiuri de friptură pe cartofi, pe varză, în frigări, la tavă, la
cuptor, rasoale cu mujdei, ficăței prăjiți, pipoțele, oușoare bărbătești de cocoși, piept
de clapon” însoțite de vinuri mai ușoare și mai sprintene.
S-a ajuns în ziua a patra a petrecerii, când după servirea mielului, dintrodată, ca un vifor
aprig s-a pornit o larmă de clopot, întețită și furioasă. Duhurile necurate sau îngerii se
țineau de șotii? Înarmați cu cruci și cruciulițe părinții urcă în clopotniță unde o găsesc
pe Liza „ nebăută și nemâncată de trei zile și trei nopți ”. Prinsese să roadă funiile
clopotelor. Ca să coboare animalul înfricoșat, îl îmbată cu drojdie tare și spirt curat și o
duc din treaptă-n treaptă până în mijlocul curții. „ Pe seară iapa s-a sculat mahmură, a
băut trei găleți cu apă, a mâncat două mertice de ovăz, a căscat și a nechezat spre casă
”. Ca și stăpânul ei, bunul părinte Bolindache.
Odiseea inspecțiilor părintelui Ilie de la biserica domnească a târgului, a fost prezentată
distinsului auditoriu. Mănăstirea în care poposește protopopul are suficiente
caracteristici laice, încât monahii să simtă dezlegarea pentru a încălca restricțiile.

7
„Ultimul Berevoi” reînvie magia străvechilor solomonari purtători de veșminte dacice:
„un unchiaș fără ani, fără nume, în mințile căruia stăruiau bătrânele solomonii. Nu mai
avea de-a face aproape cu nimeni. Hărțuit de popi, prigonit de învățători, târât de doftori
pe la judecăți, ajuns de hula tineretului, ca să scape, se-ngropase de viu în hobaia asta,
unde, lepădându-și numele, trăia sihăstrit, cu câteva oi, o vacă și-un cârd de găini la un
loc. Își tăinuia cu mare grijă meșteșugul. Puținii care-l mai cunoșteau îi ziceau „moșul
cu căciulă-mpletită ”. Unchiașul face o călătorie în spiritul strămoșilor, ca să afle cum
și-a pierdut puterea. Coboară în arhetip prin regresiune sangvină, subțiindu-se „ca o
luminiță pe găuricea unei chei, apoi coboară în suflet ca pe o funie, pe urmele unei
dâre lăsate de un foc vechi și ajunge într-un loc întunecos unde se dau la o parte, ca
niște porți, neguri lăuntrice ”. La capătul drumului întâlnește arhetipurile existențiale
ale neamului său, „marele taur al muntelui, bătrânul arhitaur” și „ursul tragic”, totemul
Berevoilor, care îi dezleagă taina secării izvorului magiei. Ultimul Berevoi moare strivit
de cireada înfuriată, ca și strămoșii săi, vânătorii, în luptă cu animalele. În acest moment
există certitudinea deplină a epuizării magiei care se istovise în om. Puterile ei se
transferaseră în armele de foc.

O altă viețuitoare care modifică destinul unor oameni este armăsarul Alcyon, „Diavolul
alb”, din povestirea cu același nume. Prozatorul aduce de data asta în prim-plan tagma
hoților de cai, a celor care furau „ de prea mare drag și de prea multă pasiune ” față de
exemplarele excepționale. Personajele sunt purtate prin câmpia română și prin pusta
maghiară. La început se face elogiul furilor de cai, ajunși la faimă mare, prin onoare și
temei în comparație cu tâlharii de rând.
Dincolo de Carpați, hoțea Egon, „ un flăcău bălai cu mustățile lungi și subțiri de
borangic galben, chipeș și voinic, dar mlădios ca trestia”, spaima marilor proprietari de
herghelii. În Muntenia era campionul furturilor din grajduri „un omuleț cărunt, slab și
subțiratic, alunecos ca un șarpe, cu ochii albaștri și nevinovați de copil ”. Îl chema
Amoașei, după maică-sa, care se îndeletnicea cu moșitul vitelor. De copil, Amoașei
pătrunsese cu mama lui în toate grajdurile, văzuse toate tainele, deprinsese întreg
meșteșugul vitelor, viața cailor. „Crescuse în rând cu mânjii ca un frate și-i îndrăgise
mai mult decât orice pe pământ”. După care a ajuns căpetenia geambașilor și hoților de
cai de-a lungul Dunării, peste Bărăgan, în Dobrogea și ținutul Herței. Egon Ungurul s-a
înfrățit cu Amoașei Valahul, după cum cerea politica cea mare a împărăției hoților. Iată
și imaginea locului numit Podul Calului, „o mândrețe de platou, lung și larg cât o
moșie domnească, îmbelșugat cu iarbă, împodobit cu flori, unde poate trăi și zburda un
popor întreg de cai, fără să-i știe cineva”, în care hoții schimbau prăzi și informații.
Egon era îndrăzneț și sălbatic. Dacă era nevoie, incendia și schilodea. Amoașei folosea
numai mijloace blânde.

8
Vestitul boier Marghiloman, din părțile Buzăului, a cumpărat un armăsar „mai rău ca o
fiară sfâșietoare” și hoții s-au înfrățit să-l fure. Amoașei se sfătuiește cu un vechi hoț de
cai, „bătrân și pocăit”. Printr-un șiretlic repetat toată noaptea, calul a fost supus, până
și-a lăsat încet capul ascultător pe umărul îmblânzitorului. Când au ieșit pe poartă,
oamenii curții dormeau duși. Boierul Marghiloman cumpărase calul de la grecul Iani,
„născut în Pireu, crescut în Ungaria, însurat în Bucovina, angrosist de grâne în
Ucraina, samsar de cai în Austria, mare negustor de covoare de Anatolia și precupeț de
carne vie la Stambul, groasnic doborâtor de codri în Moldova și așezat câteva luni pe
an, pentru marile bâlciuri românești, la Galați și București ”.
Animalul fusese vândut cu acte false. Se bănuia că provenea din tătărime sau din
căzăcime, „ de unde caii cresc răi și sălbatici parcă-ar fi hrăniți cu carne de om ”.
Curând, popa Stoian a pornit la drum, întrebând din sat în sat, din gazdă în gazdă, ca
într-o baladă despre păgubașul unui armăsar alb, „ zmeos și sălbatic cum nu se mai află
altul pe pământ”. Și povestea armăsarului legendar se lățea ca o boare purtată până în
munții Kubanului, unde se tânguia adevăratul stăpân al lui Murad „ dulce răsad din iapa
albă pe care a călărit Mohamed la paradis ”. Popa s-a întors la conacul boierului însoțit
de acest jugănar ras, care fluiera necontenit un cântec căzăcesc, parcă așteptând un
răspuns. Până primăvara nu i-a rămas necercetat, târg, ocină, herghelie din Bărăgan și
codrii Vlăsiei, din Ialomița și Galați. Învingătorul Amoașei rupsese orice legătură cu
tovarășii cunoscuți. Păstrase numai un vechi soț de isprăvi din Valea-Lupului, care îl și
ajutase la furtul lui Alcyon.
În acest punct, în povestire este introdus un pretins strigoi menit a smulge mărturisiri.
Ițele narațiunii se încurcă destul de mult. Se forțează logica pentru a i se întinde cursa
fatală invidiatului Amoașei, care fusese zărit strecurând bălanul în grajdurile unui conac
părăsit din marginea satului Padina. De fapt, fiecare hoț nutrește gândul trădării în
folosul dobândirii prețiosului trofeu, care ajunge la adevăratul stăpân. Ca și Berevoiul
răpus de taur, hoțul Amoașei a fost rănit grav de visul vieții sale. Omul și calul ies din
orizontul realului și intră simbolic într-o lume a libertății și imaginarului.

S-a considerat că personajele nuvelelor voiculesciene nu constituie existențe de sine

stătătoare, ci parabole poetice instalate confortabil în protoistorie. Prozatorul nu lărgește
cadrul magic, așa cum s-ar crede, ci îl îngustează pe zona epică, „fără să suprime
poezia”. „Dacă Blaga a adus atâtea elemente nord-europene ale folclorului în spațiul
nostru, dacă Pârvan accentua pe fondul tracic al vechilor noastre forme de cultură, iar
Sadoveanu și Barbu au absorbit și topit în fondul autohton fabuloase parfumuri
răsăritene în scrisul lor, Vasile Voiculescu, tentat și el o vreme expres de aspectele
bizantine ale culturii noastre, a găsit suficientă vigoare pentru a plonja aproape exclusiv
în spațiul folcloric carpato-dunărean, relevându-i diversitatea și straturile suprapuse,
înțelesurile și culorile aparte” (George Muntean). Voiculescu a scris nuvelele fantastice
după ce a descifrat tainele credințelor și mitologiilor, după ce a înțeles filozofia și

9
teologia, dar nu înainte de a stăpâni cuvântul, de a găsi mijloace artistice proprii pentru
a prezenta intersectarea și ciocnirea diferitelor niveluri de cultură și civilizație umană.
Personajele sale sunt vânători, pescari, călugări, țărani, tâlhari, hoți de cai, medici, poeți,
fără preferință deoarece interesul autorului se îndreaptă spre inventarea unor situații
excepționale în care ele să evolueze.
Atât din scriitura cât și din datarea majorității prozelor reiese evident o febrilitate, o
frenezie creatoare datorată probabil, pe de o parte, conjuncturii epocii – povestirile
incluse în această ediție sunt scrise între 1946-1948 iar, pe de alta, unei porniri
interioare de nestăvilit, unei vocații de povestitor pe care Voiculescu și-o descoperă la
bătrânețe. Această adevărată descătușare de energii creatoare a constituit o reală
surpriză, nu numai pentru critica și istoria literară, ci chiar pentru scriitorul însuși care,
stăpânit de duhul povestirii, a scris unele dintre povestiri dintr-o suflare, dintr-un
condei, în special piese de rezistență cum sunt: Pescarul Amin, Sezon mort și Ultimul
Berevoi.
Elementul suveran al acestei proze este, indubitabil, harul de povestitor al lui
Voiculescu care absoarbe în retortele sale creatoare un material extrem de bogat și
divers, ceea ce face din autorul povestirilor un povestitor de mare clasă, cu o
disponibilitate inventivă, variată și naturală, cu un simț cert al desfășurării acțiunii prin
episoade logic prezentate, culminând cel mai adesea cu o întorsătură dramatică și
surprinzătoare.
Registrul tematic al lui V. Voiculescu cunoaște un deosebit ambitus, de la fabulos și
fantastic până la anecdotica faptului divers, reflectată în cele mai neașteptate forme și
modalități narative, atestând și în acest fel seducția pe care o exercită povestirea în sine
asupra naratorului. Această diversitate tematică, dar și tehnică, a modalităților
constructive vine să satisfacă dorința lacomă a unui cititor. Într-o bună parte din
scrierile sale Voiculescu narează fapte și întâmplăliri neobișnuite, frizând uneori
senzaționalul, căruia încearcă să-i confere valențe noi, înfățișează eroi aflați în situații
limită, în acest context abolind, nu de puține ori, granițele dintre natural și supranatural.
În povestirile lui Vasile Voiculescu universul acvatic înțesat de formele excesive ale
faunei și florei este intermediarul potrivit pentru investigarea străfundurilor arhaice ale
existenței umane. De altfel, relația dintre om și spațiul primordial acvatic nu este nouă
în literatura română. Proza sadoveniană și-a cheltuit aici una dintre resursele expresive
de rezistență. Putem chiar considera nenumăratele virtualități formele ale apei (ascunsă
în masa nesigură care-i blochează înțepenirea) drept o imagine metaforică a însăși
dinamicii simbolice de profunzime a prozei lui Vasile Voiculescu. În povestiri precum
Pescarul Amin sau Lostrița, nostalgia identificării cu strămoșul acvatic totemic se
circumscrie pe deplin unei astfel de lumi a apelor văzute ca un spațiu reintegrator mitic.
Invazia ilogicului în ordinea lumii și perturbarea acesteia în sens fantastic este posibilă
în perimetrul acestei imagini-cadru în care apa curgătoare a râurilor poate sugera
imprecizia nestatornică a faptelor și a chemărilor afunde și misterioase ale personajelor.
Existența lor este marcată, într-un anume moment al curgerii ei, de un impas, o întâlnire
neașteptată cu neprevăzutul misterios și alogic, declanșator al unor legături uitate,
capabile să răscolească în om profunzimi nebănuite. Și pentru ca impactul cu misterul să

10
se producă, este necesar un spațiu și un decor propice reinstaurării rețelelor străvechi ale
practicilor mitico-magice la care se dedau solomonarii și vracii lumii acesteia.
Experiențele fundamementalepe care le traversează eroii lui Vasile Voiculescu sunt
declanșate și urmează întotdeauna impactului rezultat din întâlnirea critică cu misterul.
Și întâlnirea se petrece numai în locuri izolate, potrivite pentru reașezarea în act (prin
superstiție și înfăptuire superstițioasă) a unui timp anistoric, fantastic și arhetipal. Mai
întotdeauna locurile acestea au contururi și reliefuri aspre. În hotarele lor, geologicul,
fauna și elementul uman comunică subteran în decorul, când hirsut și posomorât, când
exploziv și intens vitalist desfășurat pe marginea bălților, a râurilor spumegoase
întreținute de izbucniri meteorologice revolute. „Satul magic” – acest arhe-topos
voiculescian este ascuns în văi neajunse de civilizația modernă. Doar în preajma lui este
posibil misterul și doar în pădurile și culmile alpine pot rătăci oameni rămași prin
neexplicate accidente istorice în afara ritmurilor contemporane.
Eroii lui Vasile Voiculescu sunt indivizi marcați de obsesii și chemări lăuntrice cărora
nu le pot da glas și nici nu le pot epuiza. De aceea, contactul cu neobișnuitul stârnește
atitudini și reacții imprevizibile și obscure. Comportamentul bizar, ca și amestecul de
erudiție magico-folclorică, de credință în supranatural și în puterea izbăvitoare a
gestului magic sunt câteva dintre atributele care susțin interior tensiunea fantastică. De
la fantasticul tenebros (Revolta dobitoacelor, În mijlocul lupilor, Iubire magică) la cel
erotic, simbolic și poetizant (Lostrița, Sezon mort, Sakuntala) și până la exuberanța
naturistă (Amintiri despre pescuit) sau la feeria bahica rabelaisiană (Chef la mănăstire)
totul se derulează în preajma reacțiilor omenești ale celor intrați în deriva stârnită de
instaurarea nefirescului în lume, fie el tenebros , arhetipal sau numai feeric.
Și pentru a marca parcă distanța existentă între ființa perturbantă (vraci, strigoi, animal
totemic) de ceea ce aceasta perturbă, Voiculescu introduce subtextual în povestiri
relaționarea între misterul enunțat (și consacrat prin enunțare) cu circumstanțele
anterioare enunțării. În ordinea acestor circumstanțe, se ordonează mai întâi, așa cum
am spus la începu, spațiul izolat și arhaic, apoi alte semnale prevestitoare, de cele mai
multe ori de natură cosmică: ploi dezlănțuite, ninsori neașteptate petrecute în miez de
primăvară, revărsări de ape, călduri caniculare. Acestea sunt menite să ântrețină o
anume primitivitate organică funciară care să faciliteze desfășurarea arhetipurilor
perturbante. Apele năprasnice, mirosurile exacerbate, bălțile stătute sau puhoaiele
mocirloase așează omul în relații uitate și intime cu lumea. Raporturile acestea amestecă
mirosuri și senzații în care oroarea insuportabilă și dezgustul stârnesc patimi
vânătorești, și ele arhaice, învăluite însă în imprecise și atotputernice impulsuri erotice.
Pe fundalul acestei magme arhaice latente lumea povestirilor își desfășoară, proaspăt și
inalterat, tradiționalismul ei fastuos. Ideologia mitică și folclorică pe care o respectă
personajele și conform căreia își ordonează existența este structurată și consolidată
interior prin două tipuri de relații simbolic fundamentale. Cel dintâi tip relațional este
orientat vertical imaginea sa emblematică este aceea a bătrânului mag din povestirea
Ultimul Berevoi, a cărui căciulă împletită din șuvițe de lână este semnul unei investituri
străvechi ale cărei realități coboară undeva în preajma lumii geto-dacice. Tehnicile

11
magice ale bătrânului solomonar sunt ultime supraviețuiri ale unor frânturi din fostele
mituri și credințe care se sfârșesc odată cu magul, închizând definitiv în uitare simboluri
și sensuri încifrate și impenetrabile. Purtătorii păstrătorii lor sunt izolați în bătrânețe,
viața lor pâlpîie aproape stinsă în ținuturi rămase în afara lumii moderne.
Un al doilea tip de relații ordonatoare se întinde orizontal, dezvăluind tablouri diverse,
colorate excesiv și pitoresc. Personajele acestui tip relațional iluminează spații specific
autohtone, și fie că sunt călugări ori haiduci, țigani nomazi sau hoți de cai, peregrinarea
lor unește un spațiu și o lume fascinantă prin vechimea pasiunilor, a comportamentelor
patetice, uneori absurde, alteori justițiare, de fiecare dată năvalnice.
Explorarea orizontală, prilejuită de pendulările geografice ale eroilor, antrenează
realități etnospirituale încrustate și încrucișate pe teritoriul românesc. Din aceste motive,
paradigmele comportamentale și de atitudine se aglutinează mai întotdeauna cultural.
Proiecțiile lor fantastice și arhaice constituie tot atâtea mărturii ale identităților unor
civilizații hrănite pe dinlăuntrul de tradiții mitico-magice omogene. Din munții
Transilvaniei spre stepa rusă și de acolo către Orientul întemeietor de spiritualitate
multimilenară, totul se manifestă solidar cu un spațiu tradițional plămădit în Răsărit în
deșerturile lui severe și ascetice, în moliciunea misterioasă a orașelor răsăritene în
umbra, fertilă și prestigioasă, a bibliotecilor alexandrine, într-o dinamică a cărei poli se
închid în preajma Bucureștilor aureolați mitic, cosmopoliți și exotici, în felul
începutului de secol trecut.
Orizontalitatea aceasta investigatoare, pigmentată cu vervă epică și umor rabelaisian,
suprapusă aceleia verticale, strict autohtone, îl așează pe Vasile Voiculescu printre marii
și autenticii exploratori ai ființei noastre etnice, ai miezului ei viu, născut din
întretăierea spiritualității noastre latine cu cea orientală, al cărei prestigiu și vechime a
împrospătat, chiar dacă discret, istoria spiritului european.

12