Traditionalismul reprezinta o maniera de creatie prin care se ilustreaza valorile ce intra in sfera specificului national, dezvaluind o viziune originala

asupra trecutului, asupra existentei, care este asezata sub semnul unor repere autentice. Poezia lui Vasile Voiculescu se impune in perioada interbalica printr-o traiectorie spectaculoasa de la ecourile pasoptiste ale inceputurilor la traditionalism si la modernism, cunoscand nuantari si redefiniri permanente. Debutand sub semnul semanatorismului, tendinta ilustrata prin surprinderea universului rural sau a eroismului primului razboi mondial, poetul se orienteaza spre formula gandirismului in volumul Parga ce marcheaza o innoire a expresiei si o spiritualizare a imaginarului/. Indepartarea de pastelul traditional si de alegoriile facile determina interpretarea scenelor si a motivelor biblice ce devin pretexte ale meditatiei lirice potentand zbuciumul omului aflat in cautarea divinitatii si a cunoasterii. Inclusa in acest volum, poezia In gradina Ghetsemani evidentiaza aceasta tendinta a creatiei lui Vasile Voiculescu, tema religioasa a acesteia permitand deschideri reflexive prin durprinderea dualitatii trup-suflet, material-spiritual. Textul valorifica episodl biblic al rugaciunii lui Iisus din gradina Ghetsimani in noaptea dinaintea crucificarii. Punctul de plecare pentru ilustrarea dualitatii lui Hristos il constituie Evanghelia dupa Luca, in care se accentueaza suferinta sufleteasca. Titlul, ca element de paratextualitate, constituie o cheie in descifrarea mesajului poetic. Acesta indica un topos biblic, Ghetsemani insemnand in limba ebraica locul unde se strivesc maslinele. Substantivul gradina denumeste un spatiu propice meditatiei, retragerii in sine, dar si al rugaciunii si al ispitei. Poezia cuprinde patru catrene, iar structurarea imaginarului poetic reliefeaza natura duala a lui Iisus, oscilatia intre ezitare, teama, indoiala, neliniste si asumarea sacrificiului care presupune depasirea acestor stari. Viziunea lui Vasile Voiculescu asupra suferintei fapturii christice se dezvaluie in trei secvente ce marcheaza cresterea in intensitate a zbuciumului si potentarea acestuia prin proiectarea in planul naturii. Prima strofa reda imaginea lui Iisus a carui drama este proiectata intr-un timp mitic prin verbele la imperfect nu primea, se-mpotrivea, curgeau, ce ilustreaza latura umana marcata de lupta cu un destin inspaimantator. Epitetul metaforic sudori de sange si comparatia chipu-i alb ca varul sugereaza suferinta intensa asociata cu dimensiunea umana si puncteaza totodata latura divina. Discursul compune imaginea iconica, prezentand drama interioara, tragismul ilustrat de inchiderea spiritului divin in trupul limitat. Ultimul vers proiecteaza suferinta in planul cosmic prin imaginea dezlantuirii stihiilo, evidentiind reverberatiile disperarii. Cea de-a doua secventa dezvolta semnificatiile zbuciumului, potentand drama fiintei christice. Constructia o mana nendurata se constituie intr-o metonimie ce sugereaza vointa divina neclintita ce a trasat un destin necrutator, care desi este de exceptie, sta sub semnul unor obstacole si a suferintei. Semnificatia paharului, simbol biblic preent in prima strofa se dezvolta prin termenii cupa si bautura prin care se ilustreaza motivul jertfei ce are menirea de a aduce izbavirea de pacate. Dramatismul conditiei christice este sugerat de valoarea superlativa a epitetelor mana nendurata si grozava cupa. Hiperbola din versul Si-o sete uriasa sta sufletul sa-i rupa exprima o constientizare a propriului drum, necesitatea de a actiona conform celor stabilite, amplificand astfel suerinta care ia nastere din conflictul dintre latura umana si latura divina. A treia strofa surprinde o

alta etapa a sublimarii fiintei prin asumarea sacrificiului. Constructiile oximoronice redau imaginea infamei bauturi sub forma unui jc dintre esenta si aparenta ce ilustreaza ideea ca bucuria mantuirii se ascunde in realitatea cruda si nemiloasa. Versul final Batanduse cu Moartea, uitase de Viata concentreaza sensul luptei christice, moartea trupului devenind o conditie a dobandirii vietii de apoi. In ultima secventa apar elemente expresioniste prin proiectarea suferintei in cadrul natural. Efectele mortii sunt redate prin imagini apocaliptice ce evidentiaza dezordinea (vraistea gradinii) si perturbarea echilibrului (se framantau maslinii). In al treilea vers, metafora batai de aripi confera ambiguitate discursului, putand face trimitere la ingerul mantuirii sau la ingerul mortii. Sugestia thanatica este intarita prin imaginea ulii, a caror miscare circulara pune in lumina ciclicitatea existentei. In ceea ce priveste limbaul poetic, viziunea traditionalista este sustinuta prin termeni regionali si arhaici: sterlici, vraistea, pe branci, tihna. Tragedia omului aflat in lupta cu limitele se cu sinele este dezvoltata prin campul semantic pahar-cupa-infama bautura prin care se contureaza motivul jertfei. Imperfectul si gerunziile au valoare durativa, amplificand starile si trairile. La nivel stilistic, se remarca prezenta unor imagini sugestive realizate prin epitete (mana nendurata, grozava cupa), comparatii (chipu-i alb ca varul), metafore (batai de aripi), oximoron (Si sub veninul groaznic simtea ca e dulceata) si hiperbola (Si-o sete uriasa sta sufletul sa-i rupa). Textul respecta canoanele prozodice, fiind structurat in patru catrene cu versuri de 14 silabe cu rima incrucisata si ritm iambic. Poemul lui Vasile Voiculescu redimensioneaza, in opinia mea, mitul biblic printr-o viziune ce accentueaza tragismul suferintei fapturii christice, prin sublinierea zbaterii permanente intre latura umana si latura divina. In concluzie, poezia In Gradina Ghetsemani este traditionalista prin apelul la sursa de inspiratie religioasa, coordonata a liricii gandiriste, prin lexicul poetic marcat de numeroase arhaisme si regionalisme sugestive si prin versificatia canonica. Opera se individualizeaza prin elemente de factura modernista, reprezentate de accentele expresioniste din ultima strofa ce potenteaza prin imagini apocaliptice drama fiintei christice.