„ÎN GRĂDINA GHETSEMANI” de Vasile Voiculescu

Sursa fundamentală de inspirație a universului liric tradiționalist este de esență rurală ori
biblică. În cazul operei voiculesciene, universul se întemeiază pe o serie de simboluri profund
religioase precum „chipu-i alb ca varul”, „grozava cupă” ori „măslinii”, structuri ce subliniază
perspectiva laică a unui Iisus văzut ca ființă duală. Toate acestea pun în lumină unul dintre
modelele umane preferate de tradiționaliști, și anume acela al Mântuitorului. Preluând imagini și
secvențe marcante din Evangheliile după Matei, Marcu și Luca, Vasile Voiculescu rescrie viața
acestuia de la rugăciunea din grădina Ghetsimani la moartea trupească, surprinzându-i latura
profund umanizată („Iisus lupta cu soarta”, „amarnica-i strigare”). Mai mult decât atât, apar teme
caracteristice precum tema religiei, susținută de numeroase motive literare definitorii – motivul
christic, motivul îngerului („Treceau bătăi de aripi”) ori motivul rugăciunii („Căzut pe brânci în
iarbă”) –, în ilustrarea cărora autorul utilizează câmpuri lexicale specific tradiționaliste precum
cel liturgic („Iisus”, „grozava cupă”) ori cel regional-arhaic („pe brânci”, „sterlici”).
Mai apoi, apartenența poeziei lui Vasile Voiculescu la tradiționalism este susținută și de
aspectul formal. Astfel, versificația respectă modelul clasic, având o măsură constantă de
paisprezece silabe, rimă perfectă încrucișată și ritm iambic. Sonoritatea sumbră a poeziei vine să
accentueze tragismul coordonatelor lirice, ritmul grav amintind de poezia religioasă, canonică, a
cărei tonalitate aspră trimite la purificarea interioară. De asemenea, compoziția este și ea una
clasică, poemul fiind alcătuit din patru catrene ce conferă echilibru și rigurozitate ansamblului
textual. În cadrul structurii externe se pot delimita trei secvențe poetice, fiecare redând câte o
idee lirică. Secvența întâi, constituită de prima strofă, surprinde rugăciunea Mântuitorului, care
încearcă a se împotrivi sorții, imaginea iconică a acestuia devine emblematică pentru viziunea
tradiționalistă a lui Voiculescu. Următoarele două catrene alcătuiesc o altă secvență poetică, în
care accentul cade asupra „grozavei cupe”, metaforă a suferinței, dar și a păcatelor umanității pe
care Iisus trebuie să le mântuiască prin jertfa de sine. Ultima secvență coincide cu strofa finală și
conturează cadrul exterior al grădinii de măslini, elementele naturale amplificând trăirile
Mântuitorului.
Un al doilea aspect ce pune în lumină viziunea despre lume a autorului este tematica ce
demonstrează, la rândul ei, apartenența poeziei la tradiționalism. Așa cum anticipează chiar titlul,
tema centrală este una de factură religioasă, poemul reflectând aspecte precum credința și jertfa.
Deși inspirat din mitul biblic, opera voiculesciană mută accentul de pe dimensiunea dogmatică,
în care primează partea divină a lui Iisus și dimensiunea izbăvitoare a suferinței sale, subliniind
omenescul suferinței și chinul personajului. Punctul de plecare al lucrării se regăsește în
Evanghelia lui Luca: „(…) îngenunchind se ruga zicând «Părinte, de voiești, treacă de la Mine
acest pahar.» (…) Iar un înger din cer s-a arătat Lui și-L întărea. Iar El, fiind în chin de moarte,
mai stăruitor se rugă. Și sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ”. În
egală măsură, planul exterior aduce în prim plan elemente specifice temei naturii, precum „se
frământau măslinii”, „vraiștea grădinii”, „ulii de seară”. Din acest eclectism tematic se detașează,
însă, tema religiei.
O primă secvență relevantă în analiza problematicii este strofa a doua. Aceasta reia
simbolul paharului prin epitetul în inversiune „grozava cupă”, care conturează, prin adjectivul
antepus „grozava”, mitul Sfântului Graal, al Potirului, și implicit anticipează vărsarea sângelui
nevinovat al Mântuitorului pentru împlinirea Scripturii și mântuirea lumii. „Soarta” devine acum
o „mână ne-ndurată”, simbol al unui destin implacabil ce trebuie asumat, amăgirea („se cobora-
mbiindu-l”) fiind un aspect ce întărește ideea umanității lui Iisus care, în punctul critic al
existenței trupești, nu mai este fiul lui Dumnezeu, ci un simplu om. De asemenea, suferința sa
fizică se răsfrânge și în plan sufletesc („Și-o sete uriașă sta sufletul să-i rupă…”), determinându-l
să înțeleagă iminența morții și necesitatea jertfei de sine în vederea redempțiunii, însă nu să le
accepte („Dar nu voia s-atingă infama băutură”). Prin urmare, vocea auctorială subliniază încă o
dată ideea umanității lui Iisus tocmai prin greutatea acceptării morții aduse de „infama băutură”.
O a doua secvență ce pune în valoare tematica religioasă este reprezentată de strofa a
treia. Aceasta vine să susțină, dacă mai era nevoie, caracterul profund umanizat al Mântuitorului,
de data aceasta, însă, prin oximoron. Prin opoziția viață-moarte și venin-dulceață, acesta dezvoltă
ideea dualității ființei lui Iisus, dar și tragismul suferinței acestuia. Câmpul cromatic din această
secvență se cristalizează prin „apa verzuie” și „sterlicii de miere”, imagini vizuale contrastante ce
ilustrează nu un caracterul vital obișnuit al apei sau o plăcere, ci aspectul tulbure și categoric al
amăgirii urmate de moarte. Cu toate acestea, jocul ispitirii este un joc al relației aparență-esență,
sub venin ascunzându-se, de fapt, dulceață. Prin urmare, „sterlicii de miere” reliefează nu doar
moartea fizică, ci și dulceața veșniciei spirituale. În egală măsură, dualismul imaginilor artistice
concentrează sensul luptei christice: moartea trupească înseamnă înviere și viața de apoi
(„Bătându-se cu moartea, uitase de viață!”). Fără îndoială, împotrivirea și suferința sunt specifice
omului, însă lupta cu moartea depășește limitările umane, surprinzând, în ultimă instanță,
sclipirea divină a lui Iisus.
Un al treilea aspect ce pune în lumină particularitățile poemului voiculescian este
reprezentat de elementele de conținut, semnificative în surprinderea viziunii despre lume a
autorului.
Dintre acestea se detașează, mai întâi, titlul. Pentru titlul poeziei, Vasile Voiculescu alege
structura simplă „În grădina Ghetsemani”, care are valoare simbolic-anticipativă deoarece anunță
tema profund religioasă, reprezentând, așadar, un însemn al curentului tradiționalist. De
asemenea, încă de la nivel paratextual, este fixat un topos biblic cu valoare simbolică – grădina
de pe Muntele Măslinilor, în care Iisus își înalță ultima sa rugăciune către Tată. Mai mult, titlul
anunță mitul christic și, la un nivel mai larg, chiar tema jertfei, întrucât grădina Ghetsemani
reprezintă ultimul contact al Mântuitorului cu Divinitatea, un spațiu de purificare și totodată de
trecere între viață și moarte în genere. Prin articulare hotărâtă, „grădina”, toposul este limitat,
făcându-se, în acest fel, trimitere la destinul implacabil al lui Iisus, dar și la menirea Lui de a
mântui păcatele omenirii.
Continuând, un alt element de conținut relevant este imaginarul poetic, concretizat în
cadrul structurii interne a poeziei. Aceasta dezvoltă două planuri lirice esențiale. Cel dintâi, al
manifestărilor interioare, al trăirilor Mântuitorului, domină primele trei catrene. Apelând la
antiteză, Voiculescu redă lupta dramatică dintre ceea ce este omenesc și ceea ce este divin în
Iisus, între profanul și sacrul din lume („Bătându-se cu moartea, uitase de viață!”). Astfel, se
remarcă prezența dominantă a termenilor și a structurilor ce reflectă suferința lui Iisus:
„amarnica-i strigare”, „sete uriașă”, „veninul groaznic”. Planul interior conturează, totodată,
natura duală a lui Iisus, văzut ca ființă trupească, dar și ființă spirituală, Fiu al Omului, dar și Fiu
al lui Dumnezeu. Ultimul catren conturează cel de-al doilea plan liric, al cadrului, reprezentat
simbolic prin măslinii care „Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă…”. Sub privirea
lectorului se creionează tabloul hiperbolizat al grădinii Ghetsemani, grădină umanizată prin
intermediul personificărilor. Așadar, cele două planuri sunt complementare, trăirile lui Iisus fiind
proiectate în manifestările naturii („fără tihnă, se frământau măslinii”).
 Nu în ultimul rând, substanță a limbajului artistic, figurile de stil semantice au o
importanță aparte în analiza particularităților poeziei lui Vasile Voiculescu. În interpretarea
acestora, relevantă este contribuția incipitului și a finalului. Pe de-o parte, poemul debutează
printr-un vers în care Iisus apare în ipostază suferindă, aflat în luptă cu moartea și refuzând
semnele destinului, fapt sugerat de o amplă metaforă: „Iisus lupta cu moartea și nu primea
paharul”. Metafora se dezvoltă prin gestul îngenuncherii („Căzut pe brânci, în iarbă, se-
mpotrivea întruna”), al rugăciunii prin care invocă divinitatea, în singurul său moment de
slăbiciune. Dualitatea lui Iisus este sugerată prin succesiunea de simboluri pe care se construiește
galeria ideatică a strofei: paharul, simbol al păcatelor omenești, „sudorile de sânge”, epitet
metaforic ce reprezintă suferința umană, în contrast cu comparația „chipu-i alb ca varul”,
imagine sacralizată a spiritualului. De asemenea, epitetul metaforic în inversiune „amarnica-i
strigare” sugerează conștientizarea condiției jertfelnice și, prin orientarea către înalt („stârnea în
slăvi furtuna”), trecerea spre planul ceresc pe care Iisus îl invocă implorându-l, parcă, să îi redea
statutul divin. Pe de altă parte, ultima secvență poetică surprinde experiența interiorizată
proiectată asupra naturii. Suferința lui Iisus este preluată cosmic printr-o imagine apocaliptică.
Deși, în mod obișnuit, măslinii ar sugera pacea de după jertfa chinuitoare, acum ei sunt
personificați și văzut drept frământați, rușinați în fața nedreptății la care este supus Fiul Omului
(„Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,/ Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai
vadă…”). Mai mult, „vraiștea grădinii” sugerează durerea chinuitoare care descompune spațiul
iar metafora „bătăi de aripi” susține ambiguitatea limbajului poetic, putând fi vorba de mesageri
ai morții sau ai mântuirii. Sugestia morții este realizată, în final, prin metafora „uliilor de seară”,
păsări de pradă asociate simbolic unui act de cruzime.
În concluzie, opera „În grădina Ghetsemani” de Vasile Voiculescu este un punct de
referință nu numai pentru curentul tradiționalist ori pentru lirica interbelică, ci pentru întreaga
literatură română, ea valorificând conștiința religioasă ortodoxă prin apelul la sursa de inspirație
creștină, dar și prin portretizarea naturii duale a lui Iisus.