Nichita Stănescu.

Univers liric

Dincolo de neobișnuitul improvizației și de abilitatea de a se mișca în spațiul

imaginarului Nichita Stănescu a avut o viziune coerentă asupra lumii, corelând viziunea artistice
cu istoria gândirii sociale, științifice, filosofice.
Disponibilitatea pentru filosofie este evidentă în cele „11 elegii”. Versuri cu sonorități
științifice creează falsa impresie de rigurozitate a ipotezei, într-o forfotă verbală de asociații
sonore care trădează bucuria jocului de cuvinte. Stănescu tinde să șteargă demarcația netă dintre
filosofie, știință și poezie dintre metaforă și descoperire științifică, într-o poetică
interdisciplinară. Însă ceea ce este adevărat din punct de vedere poetic nu are neapărat și
consistență filozofică.

Numele cifrei șapte reprezentând șapte copaci

este mai mare decât
numele cifrei șapte reprezentând șapte furnici (Aleph la puterea Aleph)

Aleph este punctul din care se poate anula succesiunea momentelor ce alcătuiesc timpul. Și
implicit, devenirea ființei omenești către moarte. Din acest punct este posibilă percepția completă
și simultană a universului, făcând posibilă contopirea timpului cu spațiul.

Aleph! Iată punctul din care

se vede sensul întregului, ca și cum
sensul ar fi însuși întregul. (Aleph la puterea Aleph)

O altă criză a limbajului este legată de problema temporalității rostirii, incapabilă să

surprindă prezentul viu al stării de spirit - cea a curgerii cuvintelor „în ele însele”, cu succesiunea
de sunete care întârzie coagularea verbului ca expresie întreagă a clipei trăite:

Ah, cuvintele, tristele,

ele curg în ele însele,
deși sensul lor este static.

Ce tragedie cuvântul „iubito”!

După litera „I” urmează litera „U”,
după litera „B”, litera „I”,
apoi „T”, apoi „O”...

Și asta-i ca și cum ar trece un timp

între „I” și „O”,
deși „Iubito” nu are timp,
ci este tot și dintr-o dată.
Sau nu: a fost... Sau nu: va fi
sau este pur și simplu.

II
Prima literă a oricărui cuvânt
se află-n trecut, -
ultima literă - de asemeni,
Numai trupul cuvântului
e în prezent.

Iubito, tu,
viața mea despre care
nu pot striga
decât lucruri ale trecutului, -
viața împodobită cu sunete
care-ndată ce sunt
au şi fost...

III

Cuvintele - tristele
jumătate Timp - jumătate lucruri,
atât de multe încât
nelămuresc timpul,
atât de timp
încât adumbresc lucrurile.

Cuvintele
peşti abisali,
numai sub stratul de lucruri există.

Cum le scoţi în afară

în timp,
explodează. (Împotriva cuvintelor)

Cuvintele sunt „triste” tocmai datorita acestui statut ambivalent: scoase din timp
„explodează”, iar când sunt aplicate obiectului îl ucid.

Orice cuvânt este un sfârșit,

orice cuvânt din orice limba este un strigat
de moarte
al unei specii, din nesfârșitele specii
care au murit fără sa se mai nască,
făcându-ne loc, noua, singurilor, primilor
care ne-am născut.
Singur sunt si mă sprijin de „A” frumoasa vocala matricea literelor toate. (A inventa o floare)
 Nichita Stănescu propune concepție nouă și despre univers în volumul „Laus Ptolernaei”.
Îl elogiază pe renumitul astronom, matematician și geograf grec, Ptolemeu, care a propus
concepție originală a sistemului geocentric, plasând, orgolios, omul în centrul universului.
Această poziționare limita perspectiva, dar hrănea egoul uman și-i conferea măreție. Se știe că
această teorie nu a rezistat, fiind substituită de un adevăr științific, însă situația îl ajută pe poet
să-și definească gândirea despre despre adevăr și eroare. Consideră că doar eroarea este absolută,
iar adevărul, relativ.

Firile contemplative iubesc rațiunea.

Rațiunea a mutat pământul din mijlocul existenței
și l-a făcut să se rotească
în jurul soarelui.
Rațiunea a demonstrat aceasta cu cifre,
dar nu și cu înfățișări ale cifrelor.

Dau sfat:
contemplare și firile pe măsura ei
să-și găsească pricină de a fi
să se amestece, să părăsească staticul.

Dau sfat:
cei care au pus pământul
să fie slugă soarelui,
să-i caute justificare.
altfel e trist pe pământ.

Recunoașterea operei lui Ptolemeu este pentru poet un act de credință. Lumea creată de
savant este ideală și exercită asupra poetului o atracție magică. De aceea el apelează chiar la un
celebru vers eminescian pentru a sugera și întări această recunoaștere:

Nu pot să cred că a murit,

mirosul lui de om viu
stăruie în aerul meu.
Gesturile lui îmi flutură încă
aerul
și glasul i-l aud în timpane
ca și cum adevărul ar putea / să aibă trup omenesc; ...
Niciodată n-am să învăț că el a murit.” (Despre moartea lui Ptolemeu).

Nichita manifestă o preocupare pentru clarificarea noțiunii de punct:

În univers urlă un punct

de durerea unui cerc
care-l înconjoară" (Spirit de haiku).
 Punctul se află pretutindeni, trebuie doar să știi să-l vezi:

El este
Înlăuntrul
desăvârșit,
interiorul punctului, mai
înghesuit
în sine decât
însuși punctul...
deși e fără margini, e profund limitat... (Elegia întâi - 11 Elegii).

Unor figuri geometrice Nichita le acordă o importanță specială, dedicându-le câte un

poem întreg în volumul „Operele imperfecte”. Poetul ne predă, în inconfundabilul său stil,
adevărate lecții despre cub, cerc și alte figuri geometrice. Iată câteva „definiții” stănesciene de
mare subtilitate:

Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colț sfărâmat! (Lecția despre cub)

Se desenează pe nisip un cerc

După aceea se izbește cu fruntea nisipul
și i se cere iertare cercului.
Atât. (Lecția despre cerc)

În fața perfecțiunii unor figuri geometrice poetul se lasă pur și simplu copleșit, motiv
pentru care ajunge să creadă că acestea ar fi trebuit să fie modele pentru însăși viața:

Totul ar fi trebuit să fie sfere,

dar n-a fost, n-a fost așa.
Totul ar fi trebuit să fie linii,
dar n-a fost, n-a fost așa.
Ar fi trebuit să fii un cerc subțire,
dar n-ai fost, n-ai fost așa.
Ar fi trebuit să fiu un romb subțire,
dar n-am fost, n-am fost așa... (Cântec - Dreptul la timp).

Cu o tehnică desăvârșită, poetul apelează deseori la inversarea lumilor cunoscute: materia

vie cu cea moartă:
Din punctul de vedere al copacilor...
Din punctul de vedere al pietrelor...
Din punctul de vedere al aerului... (Laudă omului),

sau prezentul cu trecutul sau viitorul:

Există numai ceea ce va fi

numai întâmplările neîntâmplate
Tristețea mea aude nenăscuții câini
pe nenăscuții oameni cum îi latră... (Cântec - Dreptul la timp)

ori timpul astronomic cu cel biologic:

...Mai lasă-mă un minut

Mai lasă-mă o secundă
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip /
Mai lasă-mă o briză, o undă
Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp. (Viața mea se iluminează)

Nicolae Manolescu „Poezia închipuie o lume reală, fără gravitație, imaterială, diafană, în
care obiectele lunecă dintr-o formă în alta, dintr-un contur în altul ca niște misterioase fluide; și
totodată o lume a stărilor de suflet substanțială, densă, în care sentimentele se ating, se lovesc și
se rănesc”.

Noi știm că unu ori unu fac unu,

dar un inorog ori o pară
nu știm cât face.
Știm ca cinci fără patru fac unu
dar un nor fără o corabie
nu știm cât face.
Știm, noi știm că opt
împărțit la opt fac unu,
dar un munte împărțit la o capră
nu știm cât face.
Știm că unu plus unu fac doi
dar eu și cu tine,
nu știm, vai, nu știm cât facem. (Altă matematică din volumul Măreția frigului)