Sunteți pe pagina 1din 5

NICHITA STANESCU

UNIVERSUL POETIC In 1960 debuta cu volumul Sensul iubirii un poet care va fi curand recunoscut ca portdrapelul generatiei sale, o generatie careia critica ii acorda un urias credit, acela de a fi redescoperit lirismul, esenta insasi a poeziei, dupa experienta deceniului care se incheia. Nichita Stanescu vine din lirismul filozofic al lui Eminescu si Blaga, din ermetismul lui Barbu, fiind, asemenea lui Arghezi, un narrator la nivelul cuvantului, al limbajului artistic. El gandeste un sistem coerent de poeticitate pentru a crea un cosmos al vorbirii. Poezia lui este un discurs total in care instant vorbitoare este Cuvantul. In viziunea lui Nichita Stanescu poezia este perceptive si traire, este o metafizica a realului si o fizica a emotiilor (N.Manolecu). Nu lucrurile apar in poezie, ci el, Poetul, prin auz, vaz, pipait, dar mai ales prin cuvant. Rolul poetului este de a lasa lumea sa traverseze prin el insusi pentru a ajunge la sine: Apoi m-am luat pe mine insumi, m-am sprijinit de cele doua maluri ale fluviului, ca sa le arat un pod lasand cuvintele sa circule peste mine, numai ca sa le invat cum se transporta lumea, de la ea insasi, la ea insasi. Astfel, poezia est comunicarea Sinelui cu Sine, prin cuvant. Este o metapoezie, un discurs in care eul devine impersonal, iar lumea nu exista, ci se naste o data cu revelarea finite vorbitoare a poetului. Consiinta lucida, Poetul traieste drama cunoasterii, nu provenind din misterul insondabil al lumii, ca la Blaga, ci din transformarea eului ce se numeste pe sine (D. Mineu). Arta este o cale de cunoastere, iar artistul este un Demiurg. El se identifica cu poezia intr-un tot originar, cuvintele fiind ipostaze ale existentei poetului: Eu sunt cel care pazeste poarta / Ca nu cumva eu insumi sa fug. Poeziile care transmit profesiunea de credinta a poetului (Ars poetica, Arta poeziei, arta scrisului, Autoportret, Poezia, Poetul ca si soldatul, Timbrul, Cautarea tonului) defines raspunderea artistului de a comunica unicul, de a crea poezia ca stare. Poezia lui Nichita Stanescu este un edificiu complex si unitar, construit intr-un sistem ordonat pe trepte cu reluari de teme si schimbari de ton de la un volum la altul.

I.

Momentul initial : o poetica a zborului, a diafanului, in forme exuberante(Eugen Simion) Sensul iubirii O viziune a sentimentelor

Motivul rasaritului si al luminii domina.Iesirea din somn, din copilarie, devine tema centrala a primului volum(deschiderea spre un alt inceput, mereu nou).(?)Exprima elanuri adolescentine:aproape toate poeziile din volumul al 2-lea sunt poezii erotice, exprimand starea de beatitudine(,,Lauda omului ,,Varsta de aur a dragostei ,,Leoaica, tanara iubirea). Poetul creaza acum un ,,univers diafan in care se oficiaza misterele adolescentei.(E.Simion). ,,Oho!Alerg, si salt, si curg! -este poezia adolescentei ignorante cu ea insasi si cu ceea ce este in jur.Sensibilizand miscarile subtile ale ierbii sparte ca un obiect, poetul isi dezvaluie cu gratie varsta, sfidatoare prin ingenuitate.(??) ,,Placerea se izbeste de trunchi, / Se face nisip (O calarire in zori) ,,Calul meu salta pe doua potcoave -efort de cucerire a ,,starii de poezie prin asezarea in centru geometric al gandirii poetice, a eului liric vizionar, prin propunerea unei poetii cladire pe senzatii. -mitul iubirii ca principiu primordial (Cantecul), esential al vietii -iubirea este o intamplare necesara a fiintei, pentru ca prin ea se provoaca gestul creator.In acelasi timp, iubirea este o intamplare esentiala, pentru ca atunci cand doi oameni se iubesc Dumezeu se coboara in ei (??) si acestia devin supra oameni sau neoameni (ideea magiei iubirii): ,,Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt! II. Aventura constiintei de sine in cunoastere 1.Dreptul la timp 2.11 elegii 3.Oul si sfera 4.Laus Ptolomaei 5.Necuvintele

6.In dulcele stil clasic 7.Maretia frigului ,,Dreptul la timp -ipostaza a poetului prin revelatia brusca a sentimentului timpului.Poezia se intelectualizeaza si se abstractizeaza. -se reia conditia elegiaca a omului iar cantecul de iubire din primele volume, devine plans existential. -poezia, schimband raporturile reale intre lucruri, si descoperind corespondentele profunde dintre celulele cosmosului, creaza o lume noua. ,,11 elegii -poeme filosofice cu sugestii din Platon si Hegel, despre o viziune a cosmosului.Meditatii si drame existentiale, elegiile sunt scrise intr-un stil solemn si gnomic. -ideea estetica a senzatiei bruste se aliaza cu motivul comunicarii dincolo de cuvinte ,,Totul e atat de simplu/ atat de simplu, incat/ devine de neinteles Are loc o exasperare a perceptiei, pt ca ceea ce se reproduce, de catre fiinta, este doar o aparenta a lucrurilor si nu esenta lor;de aceea, simturile se vor dilata pana la absurd pt a pipai absenta fenomenelor ,,Necuvintele -tema cuvantului si a necuvantului devine coordonata esentiala a viziunii poetice, puterea creatoare o are cuvantul, fara a carui vibratie poezia nu este posibila. Necuvantul este ,,un fel de imagine emblematica a virutalitatii sensului (Ion Pop). Poetul descopera noi cuvinte care dispar concomitent cu propria lor aparitie: ,,Sa canti un cuvant care nu exista,/ Un cuvant pe care nu l-ai auzit/ Si brusc simti ca nu exista. Poezia devine meditatie asupra ei insasi, asupra raporturilor cuvantului.Poetul cauta necuvantul, adica tensiunea semantica pura, solidara cu conditia de nenascut.Asemenea lui Arghezii, Nechita Stanescu gaseste proprietatea materiala a cuvantului.Gandirea sa poetica are in vedere 4 moduri semantice de a compune poezia: a)fonetic(ca la Cosbuc) b)muzica(asemenea poetilor simbolisti) c)morfologic(ca in poezia lui Ion Barbu)

d)sintatic(dupa modelul dizlocarilor sintactice argheziene). Poezia sa este o metalingvistica, ,,un dincolo de cuvinte si un dincolo de starea initiala; o incercarea dramatica de transcedere a poeticului. Absurdul este aici o stare obtinuta prin imbinarea indrazneata si libera a cuvintelor, care devin astfel un vehicol.Dar adevarata poezie este viziune, sentiment, intrevedere a unui absolut care nu mai necesita comunicare, ci identificare.Poetul aspira deci spre un limbaj absolut care sa nu mai apeleze la vehicolul vorbirii.Prin paradox, cautarea unui sens final al posibilitatii de comunicare ar trebui sa duca la absenta rostirii, viziune pura. Nechita Stanescu propune ,,o estetica a privirii, un intreg scenariu al ochilor si a privirii(E.Simion): (,,Vederea curge-n mine) iar poezia este ,,lacrima unui necunoscut ,,Din punctul de vedere al copacilor / Soarele e-o dunga de caldura;/ Oamenii o emotie trecatoare./ Din punctul de vedere al pietrelor/ Soarele e-o piatra cazatoare. In dulcele stil clasic-revine la tema erotica.Asemenea lui Eminescu si Blaga, Nechita Stanescu spiritualizeaza cu discretie sentimentul erotic. III 1.Epica magna 2.Operele imperfecte 2 3.Noduri si semne -toate exprimand tema timpului si a mortii ,,A trai inseamna timp.Timpul este tot ceea ce nu intelegem.Timpul este tot ceea ce nu suntem noi?Timpul este insusi dumnezeu? Concluzie: Poet liric si fliosofic, Nechita Stanescu a fost un inovator al discursului liric, structurandu-l pe doua coordonare: substantializarea limbajului si poetizarea realului , construind o poezie a poeziei, o poezie care se face pe sine ca obiect, si se construieste sub ochii nostrii.El circumscrie propriul eu, ca subiect si ca unic obiect al cunoasterii, convins fiind ca ,,numai poezia cunoaste limba care pune in relatie un inorog cu un inger.