RIGA CRYPTO ŞI LAPONA ENIGEL

ION BARBU
POEZIE MODERNISTĂ

Contextul
Publicată în acelaşi an în „Revista română” şi inclusă apoi în volumul „Joc
secund” (1930), balada „Riga Crypto şi lapona Enigel” şi-a găsit locul în
spectaculosul ciclu poetic „Uvedenrode”, numele inedit al unei râpe imaginare,
unde transformări greu de închipuit devin, totuşi, posibile.
Ion Barbu este considerat, în contextul literaturii române, un poet fără
precursori şi fără urmaşi, statut dobândit în urma realizării unei sinteze inedite
între poezie şi geometrie. Pentru autorul „Jocului secund”, poezia şi geometria se
întâlnesc în sfere foarte înalte, fiindcă amândouă propun modele posibile şi
probabile ale lumii.
Încadrarea în curentul literar:
Ermetismul, curentul literar în care se încadrează poezia lui I. Barbu,
solicită dimensiunea raţională a condiţiei umane, inhibând-o pe cea sentimentală.
Poezia presupune, în aceste condiţii, o iniţiere a lectorului în mecanismul de
reconstituire a traseului raţional şi ideatic parcurs de gândirea poetului.
Balada „Riga Crypto şi lapona Enigel” este o poezie modernistă în primul
rând, pentru că este rezultatul unei sinteze inedite între două domenii
considerate în mod tradiţional disjuncte.
În al doilea rând, poezia este modernistă prin încălcarea construcţiilor
constitutive ale genurilor şi ale speciilor literare: balada preia o formulă specifică
epicului în proză, aceea de povestire în cadru, dar păstrează intacte resursele
filonului liric.
În spiritul poeziei moderniste, printre ale cărei caracteristici de limbaj se
numără şi ambiguitatea, balada „Riga Crypto şi lapona Enigel”poate fi citită – la
un prim nivel – ca legendă despre naşterea ciupercilor otrăvitoare, dar se
deschide spre un nivel superior de interpretare, ca alegorie a Fiinţei.
Interpretarea dată însuşi de Ion Barbu poemului, „un Luceafăr întors”, relevă
asemănarea cu capodopera creaţiei lui M. Eminescu: drama incompatibilităţii
dintre două lumi care încearcă să comunice şi să se împlinească.
Tema baladei „Riga Crypto şi lapona Enigel” este greu identificabilă,
deoarece descifrarea sensurilor conţinute în „poveste” nu este decât o etapă
intermediară. La acest nivel, tema identificată este iubirea, în varianta ei eşuată,
ca în atâtea alte istorii nefericite cu care cititorul este familiarizat.
Din acest punct debutează interpretarea textului şi căutarea sensurilor lui
superioare. Cititorului atent i se va releva o temă situată la un înalt nivel de
generalitate: opoziţia ireductibilă dintre materie şi spirit. Crypto, materia fragilă,
este hipnotic atras de ideea însoţirii cu regnul superior. Fiinţa umană, trăitoare în
orizontul spiritului, nu poate accepta însoţirea cu materia şi refuză blestemul
negării cunoaşterii.
Motive literare
Dintre numeroasele motive poetice care încifrează textul, precum:
transhumanţa, atracţia pentru Soare, tentaţia sudului, visul, sufletul – fântână,
două au o relevanţă specială în configurarea sensului: Soarele şi fântâna. Dacă
pentru Crypto, ciuperca crudă de pădure, soarele reprezintă moarte, pentru
Enigel este astrul tutelar al vieţii. Aşa se explică faptul că, la întâlnirea cu
Soarele, craiul Crypto este decriptat („ascunsă-i inimă plesneşte”) şi se
transformă într-o ciupercă otrăvitoare.
Motivul recurent al fântânii este relevant pentru evidenţierea diferenţelor
ireconciliabile dintre protagonişti. În datul existenţial al materiei nu este înscrisă
eternitatea, astfel că pentru rigă accesul la „fântâna tinereţii” este condiţionat de
un pact faustic cu „o vrăjitoare mânătarcă”. În schimb, omului îi este rezervat alt
statut existenţial: el este centrat pe „sufletul – fântână”, în care se oglindeşte
însuşi Soarele – cunoaştere, care îi asigură eternitatea spirituală, nemurirea.
Titlul baladei indică, în primul rând, o direcţie de lectură a textului ca
poezie de dragoste. Prezenţa numelui personajelor în titlul baladei situează
cititorul într-un orizont de aşteptare pregătit deja de „istorii” foarte cunoscute, ca
cea a lui Romeo şi a Julietei sau a lui Tristan şi a Isoldei. Drama apartenenţei
personajelor la lumi diferite, necomunicante la nivel ontologic, este dezvăluită şi
în poemul „Luceafărul”, familiar oricărui cititor român.
Precizarea statutului social, care precedă numele personajelor, pune în
lumină altă arie de incompatibilitate. Exponentul lumii vegetale are statut regal,
crăiesc ( rigă), în timp ce personajul uman este definit prin provenienţa din
regiunile extrem – nordice ale Europei, din ţinuturile îngheţate ale Laponiei, ca şi
prin participarea la transhumanţă, cu rolul de păstor, de conducător iniţial al
regnului animal.
Numele protagoniştilor este relevant pentru diversele coduri de lectură
care se deschid cititorului. Numele lui Crypto, regele ciupercilor, are cel puţin
dublă provenienţă: din termenul criptogramă (grup de plante inferioare, fără flori
şi care se înmulţesc prin spori) şi din adjectivul criptic (ascuns, încifrat). Numele
Enigel are o posibilă etimologie în substantivul regăsit în limbile germanice în
diverse variante derivate din latinescul „angelus”. În ceea ce priveşte pronunţia,
ea nu respectă etimologia, ci se supune regulilor fonetice ale limbii române, după
cum rezultă dintr-una din ideile baladei: Enigel – măcel.
Criptograma cu taina lui încifrată în „inima ascunsă”, se întâlneşte cu fiinţa
spirituală, (angelică, din acest punct de vedere) şi suportă consecinţele
„interzisei” confruntări.
Relații de simetrie
Textul se deschide şi se închide cu evocarea a două nunţi: cea umană (la
finalul căreia se rosteşte poveste menestrelului) şi cea din lumea plantelor
otrăvitoare / „nebune” (din epilog). Ele intercalează istoria unei nunţi ratate,
imposibile, între Crypto şi Enigel. Simetria are menirea de a dezvălui o lege
cosmică: nuntirea se poate realiza numai între cei care au acelaşi statut
ontologic.
O altă relaţie de simetrie vizează impulsul protagoniştilor de a-şi defini
poziţia în raport cu Soarele, exact în momentul în care percep intervenţia
interlocutorului ca „blestem”.
Pe Crypto, „visuri sute, de măcel” îl despart de astrul lumii, în timp ce
pentru Enigel acesta este zeitate tutelară: „mă-nchin la soarele-nţelept”.
 O componentă importantă a imaginarului poetic este visul, plan mediator
între lumi altfel necomunicante. La fel ca şi în poemul eminescian, umanul şi
nonumanul nu pot comunica efectiv, ci numai la nivelul aspiraţiilor. Dimensiunea
apolinică a raţiunii treze, cu tendinţa ei spre calm, echilibru şi armonie este
înlocuită de trăirea dionisiacă, instinctuală, care, prin ruperea echilibrului, duce la
unirea contrariilor.
Imaginarul poetic barbian se particularizează, la nivelul acestui text, dar
nu numai, şi prin figura cercului, în diverse ipostazieri: roata şi inelul. „Roata
albă”, care „la soare se învârteşte” este metafora cunoaşterii, înscrisă în spiritul
şi în destinul uman. Inelul este imaginea sub care percepe Crypto soarele.
Probabil cel mai important element de recurenţă, care devine şi motiv
structurant al textului, este nunta. Forţele de atracţie şi cele de respingere se
confruntă, se asociază şi se disociază, alcătuind o reţea complexă de relaţii.
Locul central îl ocupă nunta ratată, încadrată în 2 nunţi împlinite. Ratarea nunţii
nu este obligatoriu conotată negativ, cum ar putea părea la prima vedere.
Concluzia
Balada „Riga Crypto şi lapona Enigel” este, cu siguranţă, unul dintre cele
mai frumoase şi mai generoase texte pe care le-a ivit modernismul românesc.
Imaginaţia creatoare a poetului ridică particularul şi fragmentarul (Imposibila
poveste de dragoste) la universal.