Mihai Eminescu

Floare albastră
Proiect realizat de Petru David
clasa a XI-a F
 Introducere
Mihai Eminescu este poetul cel mai reprezentativ al literaturii române, ,, poetul nepereche” ( G.
Călinescu), creator al unei opere care străbate timpul cu o forță nealterată. În poezia română reprezintă un
dublu reper : de valoare, luată în absolut ( în conștiința noastră el se înscrie printre spiritele complete ale
omenirii, alături de Dante, Goethe sau Victor Hugo) și de specific național, drept ipostaza unică a sufletului
românesc în conceptul poetic al lumii.
Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani - d.15 iunie 1889, București), a
fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea
mai importantă voce poetică din literatura română. Este al șaptelea dintre cei unsprezece copii
ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, și
al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești. Familia cobora pe linie paternă din
Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgești, obligațiilor militare și a
persecuțiilor religioase.
Integrat în familia spirituală a marilor clasici, Mihai Eminescu este ,, expresia integrală a sufletului
românesc’’.
Autodefinindu-se ca poet romantic, Mihai Eminescu este considerat ultimul mare romantic european.
Poemul ,, Floare-albastră’’, scris în 1872 și publicat în 1873 în revista ,, Convorbiri literare’’,
reunește coordonatele definitorii ale scrisului lui Eminescu, sub auspiciile căruia se va plasa întreaga
literatură a secolului al XX-lea după cum intuia Titu Maiorescu.
 Integrarea în romantism
 Romantismul este un curent literar inițiat după Revoluția Franceză din anul 1789 în
marile culturi occidentale ale Europei. Este o paradigmă culturală, curent literar
artistic manifestat plenar în secolul al XIX-lea , romantismul promovează libertatea
de inspirație și de expresie prin valorificarea fanteziei creatoare. În literatura română,
romantismul a apărut odată cu scriitorii generației pașoptiste. Articolul program
publicat în Dacia Literară, intitulat ”introducție” și scris de Mihail Kogălniceanu
aduce în prim plan ideologia literară romantică. Prin creația lui Mihai Eminescu
romantismul se va prelungi și în a doua jumătate a secolului XIX.
 Istoria, natura și iubirea reprezintă teme preferate de romantici având configurația
unor universuri compensatorii.
 În acest context apar motive literare precum : ruinele, visul, noaptea, luna codrul,
lacul precum conturează un imaginar poetic specific, antiteza fiind nu numai o figură
de stil ci și una de construcție utilizată frecvent de adepții curentului.
 Textul se încadrează în romantism, în tema iubirii reale prin construcția în antiteză,
prin motive - codrul, stelele, luna, noaptea - prin anumite concepte lirico-filozofice
precum aproape / departe, care desemnează planul extern, cosmosul. Structura
romantică se realizează prin alternanța a două planuri dispuse în antiteză ce
simbolizează două ipostaze ale cunoașterii: planul cosmic și planul terestru.
 Este o poezie romantică, expresia unei libertăți de creație exersate de autor. Totodată
sunt prezente multiple motive specifice precum motivul acvatic: „izvoarele plâng’’,
motivul astral: „luna’’,„ stele’’ sau motivul omului de geniu, incapabil să fie fericit.
În lirica romantică natura este apropiată ființei umane: dragostea se petrece într-un
cadru rural sub un bogat univers vegetal protector. Menționăm și accentul pus pe
trăirile sufletești ale ființei, pe sentimente dar și construcțiile antitetice: bărbat –
femeie, om de geniu- om comun etc.
 GENEZA

Floare albastră este o poezie

publicată la 1 septembrie 1873 în
revista Convorbiri literare,
constituind, după cum spunea
Vladimir Streinu „primul mare semn
al operei viitoare”.
 Îşi are punctul de plecare în
mitul romantic al aspiraţiei către un
ideal prin iubirea pură, desăvârşită.
Din punct de vedere al specie
literare, Floare albastră poate fi
considerată o meditaţie pe tema
iubirii, o idilă desfăşurată într-un
cadru feeric, o eglogă pe tema
fericirii şi a iubirii ca formă de
cunoaştere, o elegie care prezintă
condiţia umană tragic.
Tema

 La romantici tema iubirii apare în corelație cu tema naturii, pentru că natura vibrează la
stările sufletești ale eului.
 Configurându-se aparent ca o idilă sau ca o eglogă poezia ,, Floare-albastră’’ este de fapt o
meditație romantică ce prelucrează teoria Schopenhauriană a geniului. Astfel , chiar de la
nivelul macrotextului, tema poeziei pare a fi erosul de la nivel microtextual, condiția umană
în general și condiția geniului în special. Poezia Floare albastră este o meditație pe tema
iubirii, o idilă desfășurată într-un cadru feeric şi este o capodoperă a lirismului eminescian
din etapa de tinerețe. Viziunea romantică este dată de tema şi motivele literare, simbolul
central al poeziei referindu-se la mitul fericirii prin iubire şi aspirația spre ideal. La
romantici, tema iubirii apare în corelație cu natura, întrucât natura vibrează la stările
sufletești ale eului liric
 Viziunea despre lume este profund romantică, cea a geniului neînțeles. Acesta este
condamnat la tristețe și nefericire prin neputința de a atinge idealul iubirii și prin
imposibilitatea de a-și găsi sufletul pereche care să înțeleagă natura sa.
 Poezia evidențiază două tipuri de cunoaștere ce dezvoltă o amplă antiteză între cunoașterea
apolinică și cea dionisiacă, între departe și aproape, între esență și aparență, între eros
tanathos.
 Semnificaţia titlului
⮚ Titlul „Floare albastră” își are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației
către idealul de fericire, de iubire pură, fiind un motiv de circulație europeană.
Este alcătuit din două sintagme: „floare”, reprezentând efemeritatea,
delicatețea și „albastră” sugerând infinitul cosmic, dar și aspirația. Titlul este și
o metaforă simbol, un motiv romantic care apare și în alte literaturi. În
literatura germană, în lirica lui Novalis, floarea albastră se metamorfozează în
femeie luând chipul iubitei și tulburând inima eroului. Motivul florii albastre
apare și la Leopardi, iar la Eminescu floarea albastră reprezintă voința, dar și
nostalgia nesfârșitului sau femeia ideală. Simbolul florii albastre dobândește în
textul eminescian valoare polisemantică : aspirație spre fericirea prin iubire,
chemare a lumii fenomenale, nostalgice a iubirii ca mister al vieții, opoziție
ireductibilă între lumea caldă, efemer-terestră și lumea rece a ideilor, a
cunoașterii absolute. În creația eminesciană, „albastrul” este culoarea
infinitului, a marilor depărtări, a idealului, iar „floarea” simbolizează viața,
efemeritatea, ființa păstrătoare a dorințelor dezvăluite cu vrajă.

⮚ Titlul ,,Floare-albastră’’ e un simbol ce încifrează mitul zburătorului.

⮚ La nivel stilistic sintagma ,,Floare-albastră’’ este o metaforă – sinteză ce

dezvoltă multiple conotații.
 La Eminescu:
albastru
• viaţa cu frumosul • infinitul rece;
terestru; • DEPARTELE
• fiinţa dornică de
iubire;
• APROAPELE
floarea
Floare albastră – Structura
și compoziția romantică

Poemul este structurat în jurul unor opoziții, iar compoziția este efectuată prin asocierea a două planuri ale cunoașterii:
planul abstract al cunoașterii infinite și planul terestru al cunoașterii concrete.
Acestor două planuri le sunt atribuite două laturi umane, feminin și masculin, respectiv omul de geniu – ființa obișnuită,
comună.
Simetria secvențelor poetice are la bază monologul liric al fetei și meditația bărbatului asupra ipostazei iubirii paradisiatice.
Cele două planuri alternează, conturând 4 secvenţe lirice:
- primele trei strofe aparţin vocii lirice feminine care reproşează bărbatului retragerea într-un univers apolinic (al
cunoaşterii, rece, izolat), incompatibil iubirii
- strofa a IV-a introduce vocea masculină meditativă care va reevala afirmaţiile de odinioară ale fetei
- strofele 5 – 13 reiau vocea lirică feminină care cheamă la iubire, conturând totdată, sub forma feerică a reverie (în
imaginaţie), spaţiul şi povestea întâlnirii
- ultimele două strofe recupereză vocea eului liric masculin care reflectează trist la inutilitatea încercării de a atinge
absolutul prin iubire .
Structură și
compoziție
 Conceput în 14 strofe ce compun 4
tablouri/secvențe lirice poezia se înscrie în
romantism prin temă, motive literare și
mijloacele de expresie artistică.
 Prima secvenţă (strofele 1-3), înfățișează
lumea rece a ideilor, lumea lui; cuprinde un
reproş determinat de intuiţia feminină.
 Incipitul evidențiază reproșul iubitei: ,,Iar
te-ai cufundat în stele / Și în nori și-n ceruri
nalte ? / De nu m-ai uita încalte / Sufletul
vieții mele’’. Aparent poezia se
configurează sub forma unui dialog între
îndrăgostiți, având un scenariu dramatic, ce
devine sursă a unui lirism al măștilor, ce
permite alternarea vocilor în spatele cărora
se situează eul liric.
 Poezia se compune ca un monolog al
îndrăgostitului care reiterează un vis de
iubire sau o amintire pentru că la romantici
eroul reprezentând întotdeauna o aspirație,
un vis , o proiecție în idealitate sau în
amintire. De aici vine perfectul compus al
verbelor de persoana a II-a singular ,,te-ai
cufundat’’.
 Structură și
compoziție
 Reproșul iubitei devine un pretext pentru
configurarea înălțimilor astrale la care
ajunge gândirea abstrasă din spectacolul
lumii ,,În zadar râuri în soare/ Grămadești-n
a ta gândire/ Și câmpiile asire/ Și întunecata
mare/ Piramidele-nvechite/ Urcă-n cer
vârful lor mare/ Nu căta în depărtare/
Fericirea ta iubite!’’
 Un efect deosebit creează metafora ,, râuri
în soare’’ asociind cunoașterea apolinică cu
lumina.
 De astfel metaforele susținute de epitete
ornante construiesc imagini vizuale
pregnante care concretizează ideea poetică.
Structură și
compoziție
 A doua secvenţă (strofa 4), constituie meditația
bărbatului asupra sensului profund al unei iubiri
rememorate, fixează „povestea” în amintirea eului liric şi
conferă poeziei caracter de meditaţie.
 Motivul fericirii definește aspirația spre absolut a
geniului care vrea să cuprindă în gândirea sa urieșească
întregul univers. Relevantă în acest sens este atitudinea
sceptic-ironică ,, Dulce netezindu-mi părul / Ah ea spuse
adevărul / Eu am râs, n-am zis nimica!’’. Formule
pronominale ,,ea’’, ,,eu’’ transfigurează pregnant
incompatibilitatea dintre condiția superioară a geniului și
condiția omului comun, care nu poate accede la absolut
decât prin iubire.
 Astfel iubirea se definește la Eminescu ca o cale de
cunoaștere și integrare în armonia universală ca un
transfer al divinului în existența umană ca o modalitate
de recuperare a ,,stării de farmec’’ a cuplului Adamic.
 Iubita ca simbol al omului comun alege ca alternativă de
cunoaștere iubirea, de aici vine chemarea la iubire care
configurează cea de a treia secvență lirică: Hai în codrul
cu verdeață / Unde izvoare plâng în vale/ Stânca stă să se
prăvale/ În prăpastia măreață/ Acolo-n ochiu de pădure/
Lângă balta cea senină/ Și sub trestia cea lină/ Vom ședea
în foi de mure’’.
 Povestea de iubire se proiectează pe fondul unei naturi
paradisiace cu configurație mitică
Structură și compoziție
 A treia secvenţă (strofele 5 - 12) este o lecţie de iniţiere într-un segment al existenţei pe care
bărbatul îl minimalizează. De aceea natura este paradisiacă, iubita este frumoasă şi „nebună”,
adică dispreţuitoare de convenţii, dragostea este neprefacută şi totală.
 Natura protectoare a cuplului i se atribuie conotații sacre, idealul de iubire fiind
proiectat în planul terestru. Invitația la dragoste este desprins dintru-un scenariu de basm
 La nivel simbolic codrul - motiv literar tipic eminescian desemnează un cadru matricial, un
topos chit-esențial protector și securizant. În egală măsură plânsul izvoarelor reiterează
aristoteica muzică a sferelor traducând armonia universală simbol tipic eminescian izvorul e
semnul unei perpetue geneze a unei eterne renașteri al unui repetat început.
 În egală măsură elementul acvatic anticipează prezența feminității.
 În termenii aceleiași geografii mitice stânca preia funcțiile unui ,,axis-mundi’’ în timp ce
trestia simbol ascensional ce unește teluricul și cosmicul preia funcțiile unui topos miniatural
care adăpostește cuplul de îndrăgostiți
 Sentiment sacru și sacralizat iubirea are desfășurare ceremonială căci ea se identifică cu un
ritual de integrare în armonia cosmică. De aceea așteptarea, întâlnirea, jocul gesturilor tandre,
sărutul și drumul spre sat sub lumina protectoare a astrului selenar constituie momentele
fundamentale prin care se definește ceremonialul erotic
Structură și compoziție
 În acest context descrierea iubitei realizată printr-o suită de imagini
construite cu ajutorul a numeroase figuri de stil definește un ideal de
feminitate,, și de-a soarelui căldură/ Voi fi roșie ca mărul/ Mi-oi
desface de-aur părul/ Să-ți astup cu dânsul gura’’. Ființă solară iubita
eminesciană are atribute platoniciene încarnând un ideal de
feminitate.
 Metafora construită prin inversiune ,, de aur părul’’ sugerează
pregnant dimensiunea angelică, puritatea și candoarea iubitei.
 Comparația ,, voi fi roșie ca mărul’’ sugerează inocența și puritatea
iubitei.
 Arta iubirii este descrisă de fată prin gesturi duioase, mângâietoare,
ademenitoare: Te-oi ținea de după gât” ; Ne-om da sărutări pe cale”.
 Ipostaza lurică a iubirii e reprezentată plastic în versurile: ,, Și mi-i
spune atunci povești/ Și minciuni cu-a ta guriță/ Eu pe-un fir de
romaniță/ Voi cerca de mă iubești.
 Jocul tandru al gesturilor de iubire ca formă de cunoaștere și de
comunicare e marcat printr-o suită de imagini vizuale sugestive: ,,
Ne-om da sărutări pe cale’’, ,, te-oi ținea de după gât’’, ,, Mi-i ținea de
subsoară’’.
 Drumul spre sat sub privirea ocrotitoare a lumii încheie ritualul erotic
înscriind povestea de iubire în armonia cosmică. În acest context
sintagma ,, noaptea cea de vară’’ fixează deixisul temporal reiterând
motivul timpului echinopțioal ( Ioana M. Petrescu ). Guvernat de
coregrafia astrală căci poezia lui Eminescu traduce fascinația pentru
mitologie.
Structură și
compoziție
 A patra secvență reprezintă monologul eului, profund marcat de
ideile filozofice. Exclamațiile retorice și epitetele stilistice marchează
regretul pentru dragostea pierdută “Ce frumoasă, ce nebună/ E
albastră-mi dulce floare!”.
 Strofa finală vorbeşte despre moartea simbolică a iubirii care lasă loc
sentimentului de regret: “Şi te-ai dus, dulce minune/ Ş-a murit iubirea
noastră”, sentiment accentuat prin repetiţia “Floare-albastră! floare-
albastră!”
 Punctele de suspensie sugerează ieșirea din vis și încadrează povestea
de dragoste distanțând-o de ultima strofă ce are caracter meditativ.
 Ultimul vers “Totuși este trist în lume” conturează un final
epifonematic, mai exact versul reprezintă o reflexive în urma
meditării. Se surprinde dezechilibrul dramatic între luminozitatea
poveștii și concluzia copleșitoare legată de lumea reală.
 Versul poate fi interpretat în două perspective:
 - Poetul nu crede în dragostea ideală, iar în absența acestei
credințe “Totul este trist în lume”;
 - Poetul crede în iubire, dar conștientizează că este supusă
neîmplinirii, fapt ce generează nefericire și tristețe.
Structură și compoziție
 Despărțirea e marcată simbolic printr-o comparație : ,, ca un stâlp
eu stam în lună’’ în timp ce sintagma: ,, ce frumoasă, ce nebună’’
construită prin paralelism sintactic ilustrează nostalgia paradisului
atins pentru o clipă, pierdut pentru eternitate căci pentru romantici
iubirea echivalează cu un vis, cu o aspirație sau cu o amintire. De
aici vine alternarea modurilor și timpurilor verbale care marchează
proiecția în amintire ,, Te-ai dus’’ sau în viitor în spațiul incert al
dorinței ,, de mi-i da’’, ,, oi ținea’’, ,, vom vorbi’’.
 Metagrafele dobândesc la Eminescu valoarea unei figuri de stil.
 Punctele de suspensie care delimitează ultima secvență poetică
creează pauza necesară meditației dezvoltând dimensiunea
reflexivă a poeziei. De astfel strofa finală traduce concluzia
sceptică ce alimentează dimensiunea gnomică sentențioasă a
poeziei,, Și te-ai dus, dulce minune/ Ș-a murit iubirea noastră/
Floare-albastră! floare-albastră/ totuși este trist în lume’
 STRUCTURĂ ȘI COMPOZIȚIE
 Compoziția romantică se realizează prin
alternarea a doua planuri, de fapt confruntarea a
două moduri de existență și ipostaze ale
cunoașterii: lumea abstracției și a cunoașterii
absolute, infinite, și lumea iubirii concrete și a
cunoașterii terestre. Cele două lumi li se asociază
două ipostaze umane (masculin-feminin) sau
portrete spirituale (geniul-făptura terestră). Ca în
lirismul de măști, eul liric împrumută pe rând
cele două ipostaze, masculin-feminin, el-ea, într-
un dialog al “eternului cu efemerul”.
 Simetria celor patru secvențe poetice este
susținută de monologul liric al fetei, care
exprimă termenii antinomici (lumea ei, lumea
lui), punctat de cele două reflecții ulterioare ale
bărbatului.
Limbajul
 Artist al cuvântului și al imaginii Mihai Eminescu
exploatează genial toate nivelurile de expresivitate
ale textului poetic.
 La nivel morfologic se remarcă prezența grupurilor
nominale care contribuie la realizarea descrierii : ,,
ceruri nalte’’ , ,, întunecata mare’’, ,,câmpiile asire’’ ,
,, piramidele-nvechite’’. Care susțin pasajele
descriptive conturând o veritabilă cosmogonie.
 Un efect deosebit creează jocul subtil al modurilor și
timpurilor verbale menite să delimiteze planurile
temporale.
 La nivel lexical se observă valorificarea câmpului
semantic al cosmosului și al naturii prin lexeme
precum : ,,stele , nori , ceruri , lună’’ ,
natură : ,,pădure , trestie , balta , prăpastia’’.
 O rezonanță deosebită dobândesc termenii din
registrul arhaic și popular care susțin atmosfera
bucolică a poemului : ,, voi căta’’, ,, voi
cerca’’ , ,,încalte’’ , ,, să se prăvale’’.
Expresivitate

 La nivel stilistic impresionează diversitatea figurilor

de stil ( tropi ) care creează asocieri insolite de genul
: ,, râuri în soare’’ , ,, ochi de pădure’’ , ,,bolți de
Frunze’’.
 O recurență deosebită o are epitetul metaforizant , ,,
dulce’’ prezent în sintagme precum : ,, dulce
netezindu-mi părul’’ , ,,dulci caflorile ascunse’’, ,,
dulce minune’’, ,, albastră-mi dulce floare’’.
 Comparațiile : ,, dulci ca florile ascunse ‘’ , ,, ca un
stâlp eu stam în lună’’ concretizează ideea poetică
construind imagini plastice și auditive : ,, vom
vorbi-n întunecime’’, ,, izvoare plâng în vale’’ , ,, am
râs’’ , ,, astfel spuse mititica’’.
 BIBLIOGRAFIE
⮚ 1. Limba și literatura română, manual pentru clasa a XI- a, Editura Corint,
2006.
⮚ 2. Eseul, pregătire individuală pentru proba scrisă Bacalaureat, Editura Art
Educațional, 2021.
⮚ www.didactic.ro
⮚ www.wikipedia.ro