Floare albastră de Mihai Eminescu

Romantism

Mihai Eminescu aparține perioadei clasice a literaturii ca și Ion Creangă, Ioan Slavici și I.L. Caragiale. Încă de la
publicarea primelor poezii, criticul literar Titu Maiorescu îl caracterizează drept „poet în toată puterea cuvântului” intuind
geniul său și promovându-l în cadrul cenaclului „Junimea” și prin intermediul revistei „Convorbiri literare”. Deși este
concepută într-o perioadă scurtă (1870-1883), opera eminesciană este vastă abordând toate cele trei genuri literare, liricul
fiind predilect. Valoarea poeziilor sale, manifestându-și perenitatea, este inegalabilă până în zilele noastre. Opera
eminesciană reprezintă un univers imaginar aparte cuprinzător și original care îmbină teme și motive romantice cu
elemente de specific național. Singurul său volum antum „Poesii” este publicat în 1883 sub îngrijirea lui Titu Maiorescu.
1. Încadrare în tipologie / curent literar
Mihai Eminescu este considerat ultimul mare poet romantic în literatura universală. Romantismul este curentul
literar artistic apărut în Europa la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care se manifestă mai întâi în Anglia apoi în Germania și
Franța. El se naște ca o reacție împotriva rigorilor clasice și împotriva raționalismului iluminist. Acest nou curent
promovează manifestarea neîngrădită a fanteziei, originalității și sincerității sufletești. În literatura română romantismul
se manifestă cu întârziere începând cu al treilea deceniu al secolului al XIX-lea și cunoaște trei etape: preromatism în
lirica pașoptistă, romantismul propriu-zis în creația eminesciană și postromantismul în lirica unor poeți precum
Macedonski, Goga, Coșbuc.
Reprezentativă pentru viziunea despre lume a poetului este poezia „Floarea albastră” ce datează din perioada
studiilor poetului la Viena și Berlin, publicată în revista „Convorbiri Literare” în 1873. Este o capodoperă a lirismului
eminescian de tinerețe, „un nucleu de virtualități menit să anunțe marile creații ulterioare, culminând cu „Luceafărul”.
Viziunea romantică e dată de temă (iubirea și natura, condiția geniului, aspirația spre absolut), de motivele literare, de
atitudinea poetică, de asocierea speciilor dar și de antiteza pe baza căreia e construită poezia.
În primul rând, caracterul romantic al textului se evidențiază la nivelul antitezei, ca procedeu artistic preferat de
reprezentanții acestui curent. Discursul liric dezvoltă antiteza dintre planul cosmic și cel terestru, dintre omul de geniu și
omul comun, dintre cunoașterea apolinică și cea dionisiacă. În viziunea romantică se confundă două moduri de existență
sau ipostaze ale cunoașterii: lumea cunoașterii absolute, a geniului și lumea iubirii concrete, a cunoașterii terestre. Ca în
lirismul de măști, eul liric împrumută pe rând două ipostaze umane (masculin - feminin) sau portrete spirituale (geniul –
făptura terestră) care se asociază celor două lumi. Lirismul subiectiv se realizează prin folosirea mărcilor gramaticale ale
eului liric – verbe și pronume la persoana I singular (eu am râs).
În al doilea rând, în poezia „Floarea albastră” sunt asociate în manieră romantică mai multe specii literare: poem
filosofic, eglogă și elegie. Textul poetic se încadrează în specia idilă ce prezintă într-o formă optimistă sau idealizată viața și
dragostea în cadrul rustic. Trăirile interioare ale protagoniștilor se află în permanentă concordanță cu tablourile de natură,
ceea ce conferă poeziei și caracterul de pastel. Cadrul natural feeric și protector pentru cuplul de îndrăgostiți se realizează
prin motive romantice frecvente în lirica erotică eminesciană: codrul, izvoarele, prăpastia, valea, luna.
2. Prezentarea a două imagini / idei poetice relevante pentru tema și viziunea despre lume
Dimensiunea romantică a operei se reflectă și în plan tematic. Poezia „Floarea albastră” dezvoltă două teme
romantice: iubirea și natura. Lirica eminesciană prezintă particularitatea de a le combina original: iubirea reprezintă o cale
de cunoaștere fiind asociată cu natura, care se manifestă afectiv, fiind surprinsă în consonanță cu sentimentele umane.
Natura eminesciană are două coordonate: ipostaza terestră a unui peisaj recreat de poet, ocrotitor, familiar, mitic și
ipostaza cosmică evidențiată prin elemente specifice (lună, stele, cer, luceafăr) cât și prin prezentarea marilor proiecții ale
genezei sau stingerii universale. Scenariul erotic se desfășoară în cadrul ocrotitor al naturii și se axează pe o perpetuă
căutare a idealului. Femeia iubită este unică având trăsături fizice caracteristice conturată ca o zână din basme și asociată
de cele mai multe ori naturii înconjurătoare. Floarea albastră aparține acestei teme și reprezintă ipostaza iubirii
paradisiace, prezentă în idilele eminesciene din aceeași perioadă de creație. Textura ideatică a poeziei prezintă visul de
iubire posibil de împlinit soldat însă cu melancolia pierderii iremediabile a iubirii.
Prima secvență (strofele I-III) înfățișează lumea rece a ideilor, lumea lui. Monologul fetei începe cu reproșul
realizat prin adverbul „iar”, plasat la începutul poeziei. Universul spiritual în care geniul este izolat, se configureză prin
enumerația simbolurilor eternității-morții, în prima strofă.
A doua secvență poetică (strofa a patra) constituie meditația bărbatului asupra sensului profund al unei iubiri
rememorate. Notarea unei stări de spirit „Eu am râs, n-am zis nimic” se realizează prin folosirea mărcilor gramaticale ale
eului, verbe și pronume la persoana I singular.
 A treia secvență conține strofele V-XII. Monologul fetei continuă cu o chemare la iubire în lumea ei, planul
terestru: „Hai în codru cu verdeață…”. Refacerea cuplului adamic (iubirea paradisiacă) necesită un spațiu protector, paradis
terestru și un timp sacru. Abundența vegetației și regimul diurn se exprimă prin sugestia cromatică a verii: verde, roșu,
auriu. Căldura zilei de vară se află în rezonanță cu pasiunea chemării, cu iubirea împărtășită. Chemarea la iubire organizează
secvența poetică gradat, într-un scenariu/ritual erotic cu etapele: descrierea naturii umanizate, inițiativa în peisajul rustic și
intim, conversația ludic-erotică, jocul / „încercarea” iubirii pe un fir de romaniță, portretul fetei văzută ca o zeitate terestră,
gesturile de tandrețe, sărutul, îmbrățișarea, întoarcerea în sat, despărțirea.
Ultima secvență poetică (strofele XIII- XIV) este a doua intervenție a vocii lirice din strofa a patra, continuare a
meditației bărbatului asupra acestei iubiri trecute pe care o proiectează în ideal și amintire. Cadrul obiectiv al idilei se
încheie cu despărțirea, iar în planul subiectiv, se accentuează lirismul.
3. Ilustrarea a două elemente de compoziție și de limbaj ale textului studiat, semnificative pentru tema și
viziunea despre lume (imaginar poetic, titlu, incipit, relații de opoziție și simetrie, figuri semantice,
prozodie)
Nu în ultimul rând, viziunea despre lume a autorului se remarcă și la nivelul elementelor de compoziție și de
limbaj.
Titlul poeziei este un motiv literar de circulație universală și totodată simbolul central. Acesta apare la romanticul
german Novalis în lirica acestuia floarea albastră semnificând împlinirea iubirii într-o lume ideală care precede moartea.
Același simbol apare și în creația poetului italian Leopardi, fiind identificat cu frumusețea și puritatea idealului de iubire. La
Eminescu floarea reprezintă viața, gingășia, puritatea asociată cu idealul feminin, iar epitetul cromatic albastră
proiectează sentimentul în eternitate.
Poezia este alcătuită din 14 strofe ce alcătuiesc patru secvențe poetice. Simetria celor patru secvențe poetice este
susținută de monologul liric al fetei, care exprimă termenii antinomici, punctat de cele două reflecții ulterioare ale
bărbatului. Monologul fetei ia, în primele trei strofe, forma reproșului și conține simbolurile eternității morții configurând
imaginea lumii reci a ideilor abstracte. Meditația bărbatului, din strofa a patra, poartă germenele ideii din final „Totuși este
trist în lume” și segmentează monologul fetei, care se continuă cu chemarea la iubire în spațiul terestru, cadru natural
paradisiac.
Incipitul schițează planul superior al omului de geniu, foarte cuprinzător, incluzând câteva elemente simbolice,
referiri la cultura omenirii, la cunoaștere, la geneză, la creație. Avertismentul final „Nu căta în depărtare / Fericirea ta,
iubite”, deși este rostit pe un ton șăgalnic, cuprinde un adevăr: împlinirea umană se realizează doar prin iubire, în lumea
terestră. Finalul poeziei reprezentat de ultimul vers „Totuși… este trist în lume” conține esența meditației geniului asupra
ființei umane, dominată de tristețe și neîmplinire. Miracolul fericirii prin iubire, ridicată la rangul de ideal devine o iluzie
care nu-și poate afla corespondent în planul realității.

Limbajul poetic din prima etapă de creație stă sub semnul „podoabelor retorice”. Stilul poeziei erotice este mai
colorat, mai imagistic decât ulterior. Imaginarul poetic se realizează cu ajutorul unei diversități de figuri de stil: epitetul
„prăpastia măreață”, „trestia cea lină”, personificare „izvoare plâng”, comparația „roșie ca mărul”, inversiunea „albastra-mi
dulce floare”, metafora „râuri în soare”, simbolul „floarea albastră”, repetiția „floarea albastră”. Cuvântul „dulce” utilizat
de patru ori în text are valoare de simbol redând unicitatea fetei dar și suferința provocată de irevocabila destrămare a
visului de iubire. La nivel lexico-semantic, cele două câmpuri semantice care polarizează opoziția structurală a poemului
sunt cosmicul și spațiul terestru. Lexical formele populare se îmbină cu termenii livrești accentuând diferența dintre
planuri. La nivel morfologic, diferența dintre cele două planuri este redată prin alternanța timpurilor verbale: verbele la
prezent redau lumea eternă a ideilor sau veșnicia naturii (în descriere); verbele la viitor proiectează aspirația spre iubire în
reverie (în monologul fetei); verbele la trecut redau detașarea reflecției și distanțarea temporală (în meditația bărbatului).
Muzicalitatea aparte a poemului este conferită de elementele de prozodie: măsura de 8 silabe, rima îmbrățișată,
ritmul trohaic sugerează starea idealistică, juvenilă. De asemenea, la nivel fonetic, „armonia imitativă” redă concordanța
dintre sonoritatea expresiei și ideea exprimată; consoalele ș,s,t (în ultima strofă) sugerează tristețea, iar m, n, în rimă
nostalgia.
În concluzie, poezia este o dezvoltare a unui motiv romantic de circulație europeană într-o viziune lirică proprie.
„Floarea albastră” își are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației către idealul de fericire și iubire dar Eminescu îi
conferă și alte valențe: aspirația spre fericire, opoziția între lumea terestră și cea ideatică.
Poemul „Floarea albastră” de Mihai Eminescu este o creație reprezentativă pentru viziunea despre lume a
poetului, dar și pentru romantismul românesc, o capodoperă a creației eminesciene din etapa de tinerețe, purtând în
germene marile teme și idei poetice dezvoltate mai târziu în „Luceafărul”.
Floare albastră de Mihai Eminescu
"Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte
Sufletul vietii mele.
In zadar râuri în soare
Grămădesti-n a ta gandire
Si campiile Asire
Si intunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urca-n cer varful lor mare
Nu cata în departare
Fericirea ta, iubite !"
Astfel zise mititica,
Dulce netezandu-mi parul.
Ah ! ea spuse adevarul;
Eu am ras, n-am zis nimica.
- ,,Hai în codrul cu verdeata,
Und-izvoare plang în vale,
Stanca stă să se pravale
In prapastia mareata.
Acolo-n ochi de pădure,
Langa bolta cea senina
Si sub trestia cea lina
Vom sedea în foi de mure.
Si mi-i spune-atunci povesti
Si minciuni cu-a ta gurita,
Eu pe-un fir de romanita
Voi cerca de mă iubesti.
Si de-a soarelui caldura
Voi fi rosie ca marul,
Mi-oi desface de-aur parul,
Să-ti astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o stie,
Căci va fi sub pălărie -
S-apoi cine treaba are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i tinea de subsuoara,
Te-oi tinea de dupa gat.
Pe cărare-n bolti de frunze,
Apucand spre sat în vale,
Ne-om da sarutari pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Si sosind l-al portii prag,
Vom vorbi-n întunecime;
Grija noastra n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa că-mi esti drag?"
Înc-o gura - si dispare...
Ca un stalp eu stau în luna!
Ce frumoasa, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
............................
Si te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastra -
Floare-albastra ! floare-albastra !...
Totusi este trist în lume !