Stănescu - LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA - Comentariu

“Leoaica tanara, iubirea” face parte din volumul “O viziune a sentimentelor” publicat in 1964 si
inclus in prima etapa a creatiei, avand ca tema fundamentala iubirea si caracteristici precum
elanul jubilatoriu si exaltarea trairilor.

Nichita Stanescu a fost poet, scriitor si eseist roman, ales post-mortem membru al Academiei
Romane.

Considerat de critica literara si de publicul larg drept unul dintre cei mai de seama scriitori pe
care i-a avut limba romana, pe care el insusi o denumea “dumnezeiesc de frumoasa”, Nichita
Stanescu apartine curentului literar neomodernism. Curent literar care reprezinta o reluare a
modernismului interbelic in care scriitorii modernisti au devenit modele catalizatoare pentru
actualul curent literar.

Titlul operei este sugestiv in ceea ce priveste continutul discursului liric, acesta contine o
metafora identificata prin apozitia iubirea, astfel incat se pune semnul egal intre leoaica tanara si
iubirea.

Tema operei lui Nichita Stanescu o reprezinta iubirea proiectata pe axa ascensionala a lumii.

Din punct de vedere compozitional, poezia este alcatuita din trei secvente lirice, corespunzatoare
celor trei strofe: intalnirea cu iubirea, metamorfoza universului si constatarea caracterului
ireversibil al metamorfozei. Ca dimensiune, strofele sunt inegale, cu ritm trohaic, rima
imprefecta si masura variabila.

Lirismul identificat in opera lui Stanescu este un lirism de tip subiectiv reprezentat de marcile
lexicogramaticale ale eului liric.

In incipitul poeziei este reluata metafora titlu, iar intreaga strofa este organizata pe mitul
stravechi al vanatorii ritualice discutat si de Mircea Eliade.

In opera ne este prezentat raportul dintre vanat, vanator si momentul pandei, astfel iubirea devine
ca un animal de prada feroce care navaleste asupra eului liric, iubirea fiind iminenta: “Coltii albi
mi i-a infipt in fata”.

In a doua strofa asistam la o metamorfoza a eului liric. Imaginea cercului ca figura geometrica
perfecta aminteste de sfera Eminesciana: “Din sfera mea veni cu greu” din “Luceafarul”, totul in
jur reorganizandu-se, capatand alte dimensiuni.
Comparatia “ca o strangere de ape” reliefeaza faptul ca putem asista la o noua geneza a eului
liric, trimitand la un alt vers Eminescian: “Fu prapastie? Genune? Fu noian intins de apa?”.
Astfel privirea si auzul capata dimensiuni ascendente .

In ultima parte a poeziei, intelesul senzorial se pierde: “Mi-am dus mana la spranceana / la frunte
si la barbie / dar mana nu le mai stie”.

Punctele de suspensie de la finalul poemului eternizeaza sentimentul de dragoste.

In concluzie, poezia “Leoaica tanara, iubirea” este o romanta cantabila a iubirii, sentiment
materializat de Nichita Stanescu, stare sufleteasca ce capata puteri demiurgice asupra
sensibilitatii eului poetic, inaltandu-l in centrul lumii care, la randul ei, se reordoneaza sub forta
miraculoasa a celui mai uman sentiment.

Varianta 2:

Neomodernismul este o orientare/curent literară care s-a manifestat în perioada postbelică, între
anii 1960-1970, după un deceniu dominat de realismul socialist. Poezia capătă puternice accente
lirice, fiind caracterizată prin extinderea imaginaţiei până la zona suprarealului, prin luciditate şi
fantezie, sensibilitate şi ironie, confesiune sau reflexivitate puternică. Este perioada când
modernismul interbelic influenţează poezia, literatura. Poezia neomodernistă este expresia
metaforică a trăirilor profunde ale poetului, a unor emoţii puternice având diferite forme:
intelectualismul; reinterpretarea miturilor, reflecţia filozofică, abordarea marilor teme lirice
(timp, iubire, natură). Se înnoieşte profund limbajul poetic, fiind o modalitate de comunicare
expresivă, sugestivă. Astfel, se preferă metafora, sugestia. Imaginile artistice sunt extinse până la
nonsens, la răsturnarea normalului. Ironia fină, parodia, ambiguitatea şi ermetismul exprimării
poetice sunt principalele trăsături ale poeziilor neomoderniste. Printre reprezentanţi se numără
Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Gellu Naum şi Leonid Dimov.

Nichita Stănescu este unul dintre marii poeţi români contemporani care a creat un limbaj poetic
nou, capabil să transpună în versuri o anumită viziune asupra lumii înconjurătoare. Calitatea
limbajului şi noutatea lui constau în mulţimea de metafore folosite şi în prospeţimea exprimării.

Poezia aparţine volumului „O viziune a sentimentelor”, în care tema fundamentală este iubirea,
care pentru Nichita Stănescu este un mod de existenţă, o întâmplare a fiinţei.

Poezia este o dezvoltare metaforică a sentimentului iubirii, care este o primă condiţie a creaţiei
artistice. Iubirea deschide noi drumuri pentru un alt mod de existenţă.

Sugerat şi prin titlu, metafora centrală este „leoaică tânără, iubirea” în jurul căreia se organizează
cele trei secvenţe poetice: întâlnirea cu iubirea, transformarea eului liric şi urmările acestei
transformări. Poetul nu urmăreşte naşterea şi evoluţia acestui sentiment, ci reacţiile sale în
momentul întâlnirii iubirii.

Dezlegată din titlu, metafora sugerează că iubirea este frumoasă, puternică, agresivă, este regina
tuturor sentimentelor umane. Cuvântul „tânără” ilustrează că este surprins momentul iniţierii în
iubire, al întâlnirii iubirii, o întâlnire spontană, neaşteptată. Verbele de mişcare „mi-a sărit”, „mă
pândise”, „mi i-a înfipt”, „m-a muşcat” creează o scenă de vânătoare a unei leoaice, sugerând
spontaneitatea apariţiei iubirii. însă acest sentiment poate răni, ceea ce este reprezentat prin
asocierea iubirii cu o leoaică.

După momentul întâlnirii începe momentul evocării: „m-a muşcat leoaica, azi, de faţă”, semn că
eul liric este deja cuprins de iubire, ajunge într-o altă lume.

Următoarea secvenţă prezintă urmările acestei întâlniri neaşteptate. Poetul capătă o energie foarte
mare care se extinde şi asupra naturii „natura se făcu un cerc…”. Totul devine perfect, cercul
simbolizând perfecţiunea iubirii, iar apa simbolizează faptul că sentimentul este vital pentru poet.
Iubirea reordonează universul după legile lui proprii într-un joc de cercuri, în mijlocul căreia se
află eul liric.

Iubirea însă modifică şi interiorul poetului, aspirând spre perfecţiune, spre înalt. Această lume
este ideală, unde simţurile percep o altă realitate: privirea tinde spre înalt, cuprinzând curcubeul,
auzul surprinde cântecul ciocârliei, simbolul bucuriei, al iubirii, iar mâna nu mai distinge
formele. Transformarea este ireversibilă, poetul îndrăgostit trece într-o lume ideală unde
întâlneşte iubirea veşnică.

Ultima secvenţă prezintă urmările acestei transformări. Poetul s-a identificat cu iubirea şi a ajuns
în lumea sentimentelor: „aluneca-n neştire / pe un deşert în strălucire”. Această lume este
necunoscută, imensă şi frumoasă. Vicleana „leoaică arămie” prezintă noul eu liric, care s-a
identificat cu iubirea, iar „mişcările viclene” sunt gesturile de iubire care nu mai pot fi controlate.

Versurile finale „încă o vreme / şi încă o vreme” prezintă alunecarea din prezent în viitor şi din
viitor în eternitate a poetului îndrăgostit.

Această poezie prezintă în mod simbolic actul de creaţie. Prima secvenţă descrie întâlnirea
inspiraţiei, care vine prin surprindere şi este de o rară frumuseţe. Acest moment însă poate fi şi
dificil sau dureros. întâlnirea cu inspiraţia este momentul transformării lumii reale, când artistul
ajunge în lumea ideală a creaţiei, dar este şi momentul transformării poetului, al creatorului, fiind
vorba de extazul creaţiei.

Artistul ajunge într-o lume nouă, alta decât cea obişnuită, apoi se identifică cu poezia sa. Poetul
se reprezintă prin poezie, devine etern prin creaţie.

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” este un imn închinat iubirii dar şi un elogiu adus actului de
creaţie, momentului reveriei artistice.
Poezia propune un mod de receptare profund subiectiv al sentimentului iubirii, înţeles ca
modalitate de a fi a eului în lume. Aparţinând lirismului subiectiv, poezia situează eul în centrul
unui univers pe care îl reconstruieşte din temelii. Noutatea viziunii poetice, asocierile metaforice
surprinzătoare, concretizarea, prin limbaj a unor abstracţiuni, uneori ambiguitatea sensurilor, dau
acestei poezii o notă neomodernistă evidentă. Impresia generală e că ne aflăm în faţa uneia dintre
cele mai frumoase poezii, nu de iubire, ci despre iubire, sentiment fără de care suntem atât de
muritori şi atât de pământeni. Dragostea generează o stare de fascinaţie, hipnotică, convertită în
experienţă unică. Prin revelaţia iubirii timpul se comprimă, se „sparge” făcând loc eternităţii.