Stănescu - LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA – Comentariu

Nichita Stănescu este unul dintre marii poeţi români contemporani care a creat un
limbaj poetic nou, capabil să transpună în versuri o anumită viziune asupra lumii
înconjurătoare. Calitatea limbajului şi noutatea lui constau în mulţimea de metafore
folosite şi în prospeţimea exprimării.
Poezia aparţine volumului „O viziune a sentimentelor”, în care tema fundamentală
este iubirea, care pentru Nichita Stănescu este un mod de existenţă, o întâmplare a
fiinţei.
Poezia este o dezvoltare metaforică a sentimentului iubirii, care este o primă
condiţie a creaţiei artistice. Iubirea deschide noi drumuri pentru un alt mod de
existenţă.
Sugerat şi prin titlu, metafora centrală este „leoaică tânără, iubirea” în jurul căreia
se organizează cele trei secvenţe poetice: întâlnirea cu iubirea, transformarea eului
liric şi urmările acestei transformări. Poetul nu urmăreşte naşterea şi evoluţia
acestui sentiment, ci reacţiile sale în momentul întâlnirii iubirii.
Dezlegată din titlu, metafora sugerează că iubirea este frumoasă, puternică,
agresivă, este regina tuturor sentimentelor umane. Cuvântul „tânără” ilustrează că
este surprins momentul iniţierii în iubire, al întâlnirii iubirii, o întâlnire spontană,
neaşteptată. Verbele de mişcare „mi-a sărit”, „mă pândise”, „mi i-a înfipt”, „m-a
muşcat” creează o scenă de vânătoare a unei leoaice, sugerând spontaneitatea
apariţiei iubirii. însă acest sentiment poate răni, ceea ce este reprezentat prin
asocierea iubirii cu o leoaică.
După momentul întâlnirii începe momentul evocării: „m-a muşcat leoaica, azi, de
faţă”, semn că eul liric este deja cuprins de iubire, ajunge într-o altă lume.
Următoarea secvenţă prezintă urmările acestei întâlniri neaşteptate. Poetul capătă o
energie foarte mare care se extinde şi asupra naturii „natura se făcu un cerc…”.
Totul devine perfect, cercul simbolizând perfecţiunea iubirii, iar apa simbolizează
faptul că sentimentul este vital pentru poet. Iubirea reordonează universul după
legile lui proprii într-un joc de cercuri, în mijlocul căreia se află eul liric.
Iubirea însă modifică şi interiorul poetului, aspirând spre perfecţiune, spre înalt.
Această lume este ideală, unde simţurile percep o altă realitate: privirea tinde spre
înalt, cuprinzând curcubeul, auzul surprinde cântecul ciocârliei, simbolul bucuriei,
al iubirii, iar mâna nu mai distinge formele. Transformarea este ireversibilă, poetul
îndrăgostit trece într-o lume ideală unde întâlneşte iubirea veşnică.
 Ultima secvenţă prezintă urmările acestei transformări. Poetul s-a identificat cu
iubirea şi a ajuns în lumea sentimentelor: „aluneca-n neştire / pe un deşert în
strălucire”. Această lume este necunoscută, imensă şi frumoasă. Vicleana „leoaică
arămie” prezintă noul eu liric, care s-a identificat cu iubirea, iar „mişcările viclene”
sunt gesturile de iubire care nu mai pot fi controlate.
Versurile finale „încă o vreme / şi încă o vreme” prezintă alunecarea din prezent în
viitor şi din viitor în eternitate a poetului îndrăgostit.
Această poezie prezintă în mod simbolic actul de creaţie. Prima secvenţă descrie
întâlnirea inspiraţiei, care vine prin surprindere şi este de o rară frumuseţe. Acest
moment însă poate fi şi dificil sau dureros. întâlnirea cu inspiraţia este momentul
transformării lumii reale, când artistul ajunge în lumea ideală a creaţiei, dar este şi
momentul transformării poetului, al creatorului, fiind vorba de extazul creaţiei.
Artistul ajunge într-o lume nouă, alta decât cea obişnuită, apoi se identifică cu
poezia sa. Poetul se reprezintă prin poezie, devine etern prin creaţie.
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” este un imn închinat iubirii dar şi un elogiu adus
actului de creaţie, momentului reveriei artistice.
Poezia propune un mod de receptare profund subiectiv al sentimentului iubirii,
înţeles ca modalitate de a fi a eului în lume. Aparţinând lirismului subiectiv, poezia
situează eul în centrul unui univers pe care îl reconstruieşte din temelii. Noutatea
viziunii poetice, asocierile metaforice surprinzătoare, concretizarea, prin limbaj a
unor abstracţiuni, uneori ambiguitatea sensurilor, dau acestei poezii o notă
neomodernistă evidentă. Impresia generală e că ne aflăm în faţa uneia dintre cele
mai frumoase poezii, nu de iubire, ci despre iubire, sentiment fără de care suntem
atât de muritori şi atât de pământeni. Dragostea generează o stare de fascinaţie,
hipnotică, convertită în experienţă unică. Prin revelaţia iubirii timpul se comprimă,
se „sparge” făcând loc eternităţii.

 N. Stănescu
 “Leoaica tanara, iubirea” face parte din volumul “O viziune a
sentimentelor” publicat in 1964 si inclus in prima etapa a creatiei, avand ca
tema fundamentala iubirea si caracteristici precum elanul jubilatoriu si
exaltarea trairilor.
 >> poezia LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA de N.. Stănescu
 Nichita Stanescu a fost poet, scriitor si eseist roman, ales post-mortem
membru al Academiei Romane.

 Considerat de critica literara si de publicul larg drept unul dintre cei mai de
seama scriitori pe care i-a avut limba romana, pe care el insusi o denumea
“dumnezeiesc de frumoasa”, Nichita Stanescu apartine curentului literar
neomodernism. Curent literar care reprezinta o reluare a modernismului
interbelic in care scriitorii modernisti au devenit modele catalizatoare pentru
actualul curent literar.
 Leoaica tanara iubirea Eseu

Titlul operei este sugestiv in ceea ce priveste continutul discursului liric,
acesta contine o metafora identificata prin apozitia iubirea, astfel incat se
pune semnul egal intre leoaica tanara si iubirea.

 Tema operei lui Nichita Stanescu o reprezinta iubirea proiectata pe axa

ascensionala a lumii.

 Din punct de vedere compozitional, poezia este alcatuita din trei secvente
lirice, corespunzatoare celor trei strofe: intalnirea cu iubirea, metamorfoza
universului si constatarea caracterului ireversibil al metamorfozei. Ca
dimensiune, strofele sunt inegale, cu ritm trohaic, rima imprefecta si masura
variabila.
 Lirismul identificat in opera lui Stanescu este un lirism de tip subiectiv
reprezentat de marcile lexicogramaticale ale eului liric.
 In incipitul poeziei este reluata metafora titlu, iar intreaga strofa este
organizata pe mitul stravechi al vanatorii ritualice discutat si de Mircea
Eliade.
 In opera ne este prezentat raportul dintre vanat, vanator si momentul pandei,
astfel iubirea devine ca un animal de prada feroce care navaleste asupra
eului liric, iubirea fiind iminenta: “Coltii albi mi i-a infipt in fata”.
 In a doua strofa asistam la o metamorfoza a eului liric. Imaginea cercului ca
figura geometrica perfecta aminteste de sfera Eminesciana: “Din sfera mea
veni cu greu” din “Luceafarul”, totul in jur reorganizandu-se, capatand alte
dimensiuni.
 Comparatia “ca o strangere de ape” reliefeaza faptul ca putem asista la o
noua geneza a eului liric, trimitand la un alt vers Eminescian: “Fu prapastie?
 Genune? Fu noian intins de apa?”. Astfel privirea si auzul capata dimensiuni
ascendente .
 In ultima parte a poeziei, intelesul senzorial se pierde: “Mi-am dus mana la
spranceana / la frunte si la barbie / dar mana nu le mai stie”.
 Punctele de suspensie de la finalul poemului eternizeaza sentimentul de
dragoste.
 In concluzie, poezia “Leoaica tanara, iubirea” este o romanta cantabila a
iubirii, sentiment materializat de Nichita Stanescu, stare sufleteasca ce
capata puteri demiurgice asupra sensibilitatii eului poetic, inaltandu-l in
centrul lumii care, la randul ei, se reordoneaza sub forta miraculoasa a celui
mai uman sentiment.

Eseu: In dulcele stil clasic de Nichita Stanescu

Poezia în dulcele stil clasic de Nichita Stănescu a fost publicată în 1970, fiind
aşezată în fruntea volumului omonim pentru care este artă poetică. Volumul
aparţine celei de-a doua etape de creaţie a poetului, când rafinarea expresiei pare a
fi un scop în sine, iar poetul se manifestă ca un constructor în interiorul limbajului.
IPOTEZĂ
Poezia în dulcele stil clasic de Nichita Stănescu constituie o poetică a existenţei şi
a cunoaşterii.
ENUNŢAREA ARGUMENTELOR.
în dulcele stil clasic depăşeşte cadrul unei arte poetice deoarece autorul surprinde
clipa unică de revelaţie a Absolutului, dar îi dublează semnificaţia, poezia având
simultan două chei de lectură: poezie erotică şi artă poetică. Pentru poet, iubirea şi
creaţia aparţin, în egală măsură, planului existenţei şi planului cunoaşterii.
Elemente neomoderniste sunt, în textul poetic ales: ambiguitatea planurilor şi a
limbajului, reprezentarea abstracţiilor în formă concretă, insolitul imaginilor
artistice, subtilitatea metaforei, noile sonorităţi şi semnificaţii obţinute prin
plasarea unor clişee verbale din poezia înaintaşilor în noi contexte.
DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR (exemplificare/ ilustrare)
Ipostaza dublată a eului liric, îndrăgostitul şi Creatorul, susţine transferul dintre
concret şi abstract, punând în discuţie relaţia dintre conştiinţă şi exis-
tenţă. Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei prin mărcile subiectivităţii:
alternarea persoanei I şi a Ii-a a adjectivului posesiv meu - tău, pronumele personal
la persoana I, singular, eu.
Titlul poeziei şi al volumului sugerează programatic, prin sintagma „stil
clasid, intenţia de revenire la tiparele formale cunoscute, pe care poetul le pri veste
cu duioşie ironică (atitudine postmodernistă). Antepunerea
epitetului „dulce" aminteşte de poezia paşoptiştilor şi de aceea eminesciană
(celebra formulă „dulce minune"). Este privirea melancolică a poetului care, la
1970, este pus în faţa unei lumi schimbate, pe care trebuie să înveţe s-o exprime în
poezia sa.
Fiind în acelaşi timp poezie erotică - „poveste de dragoste" improvizată - şi artă
poetică, prin prezentarea întâlnirii dintre Poet şi Inspiraţie, tema poeziei apare
dublată. Iubirea este o cale de cunoaştere, de atingere a clipei unice de revelaţie a
absolutului. Poezia constituie „descrierea" stării de extaz produsă creatorului de
clipa revelaţiei.
Poezia pare a avea compoziţie clasică, prin cele cinci catrene monorimice, cu ritm
trohaic, fapt contrazis de prezenţa versului final, izolat, cu valoare conclusivă şi
caracter gnomic: „Pasul trece eu rămân". Strofele sunt dispuse în patru secvenţe
poetice:
-     prima secvenţă (prima şi a doua strofă) redă apariţia „domnişoare?I inspiraţiei;
-     a doua secvenţă (strofa a treia) surprinde trăirea clipei de revelaţie;
-     a treia secvenţă (strofa a patra) conţine invocarea „idealului" poetic/ erotic;
-     a patra secvenţă (strofa a cincea şi versul final) redă revenirea la starea
contemplativă, meditativă.
Prima secvenţă poetică se află în opoziţie cu următoarele, prin trecerea de la planul
obiectiv, al „domnişoarei - inspiraţie, la cel subiectiv, al eului creator.
în prima secvenţa poetică, laitmotivul „pasul tău de domnişoară" realizează
dispunerea gradată a imaginarului poetic. Termenul „domnişoară aminteşte de
limbajul din poezia graţios-romantică a secolului al XlX-lea. Echivalenţa
semantică „domnişoară" - poezie face trimitere la muza epocii clasice, surprinsă
aici prin elementul lipsit de corporalitate, „pasuT.
Singurul verb al secvenţei, „coboară, redă prin sens ideea desprinderii succesive a
ideii poetice de planul obiectiv, iar prin timpul prezent, acţiunea în derulare. Cele
patru substantive la singular, unele însoţite de determinanţi, sunt reprezentări ale
abstracţiilor (ipostazelor sentimentale) în forma concretă a elementelor cadrului
natural: „bolovan", „frunză verde, pală", „înserare-n seară", „pasăre
amară". Aceste metafore sugerează sursele poeziei: duritatea regnului
mineral, „dintr-un bolovan", efemeritatea vieţii/ regnul vegetal, „frunză verde,
pală. Momentul zilei desemnat de sintagma insolită „înserare-n seară sugerează
necunoaşterea, misterul, momentul pregătitor al revelaţiei, pre-creaţia ca etapă.
Metafora şocantă prin asocierea unor termeni incompatibili, „pasăre
amară, conotează mai degrabă starea de suferinţă a poetului - pasăre (ca la
romantici) decât un atribut al inspiraţiei.
A doua secvenţă surprinde momentul propriu-zis al creaţiei. Efemeritatea clipei de
revelaţie este sugerată prin repetiţia „o secundă, o secundă". Eul creator se
manifestă contemplativ „eu l-am fost zărit în undă şi afectiv „inima încet mi-
afundă". Creaţia presupune reflectarea ideii artistice în conştiinţa şi fantezia
poetului (motivul undei - oglindă). El poate transfigura realitatea, atribuindu-i
valoarea estetică sugerată de metafora „ roşcată fundă".
Se poate vorbi de o raportare a poetului Nichita Stănescu la poezia clasică, prin
reinterpretarea mitului naşterii poeziei prin mimesis şi prin revalorizarea formei
verbale de secol XIX a diatezei pasive „l-am fost zărit.
A treia secvenţă redă drama artistului, imposibilitatea ancorării în starea de graţie,
desprinderea operei de artist, prin invocaţia elegiacă a muzei: „Mai rămâi cu
mersul tău/ parcă pe timpanul meu". Poetul este redus la condiţia de victimă a
propriei iluzii, iar corespondentul său în plan simbolic este timpanul, organ al
percepţiei cântecului poetic, prin care nu poate participa în totalitate la misterul
trecerii prin lume a poeziei. Se conturează un portret al „îndrăgostitului" de iubita -
poezie: „blestemat şi semizeu". Poetul deplânge ineficienta simţurilor
omeneşti, „blestemat la imposibilitatea de a reţine superba urmă a artei. Conştient
de dualitatea propriei existenţe (efemer şi peren), „semizeu", are dimensiunea
nefericirii sale. Condamnat la solitudine, el percepe viaţa ca o stare de
„boală": „Căci îmi este foarte rău".
Ultima secvenţă poetică devine o meditaţie pe tema trecerii timpului, dublată de
sancţionarea neputinţei omeneşti. Mesajul-sentinţă al strofei este acela că, în afara
clipei de inspiraţie a iubirii/ a creaţiei poetice, existenţa poetului nu-şi are
sensul: „...şi zic,/ domnişoară, mai nimic". Se confirmă diferenţa dintre starea
poetului lipsit de puterea de creaţie: „Stau întins şi lung şi zid şi starea realului
golit de esenţă, plăsmuit din materiale artificiale şi redus la dimensiuni
meschine: „pe sub soarele pitic, aurit şi mozaid. Falsa strălucire a lumii nu
satisface setea de absolut a creatorului, care tânjeşte ca un îndrăgostit.
Versul final are, ca în Glossa eminesciană, valoare gnomică: „Pasul trece, eu
rămân". Conclusiv, versul exprimă opoziţia dintre tristeţea poetului şi trecerea
urmei poeziei. Formularea lapidară întreţine ambiguitatea semnificaţiei. Poetul
apare ca un simplu instrument ce vibrează la atingerea dureroasă, dar bine-
cuvântată a inspiraţiei sau, rasturnând sensul întregii poezii, se plasează orgolios
sub semnul eternităţii, ca un Creator pentru caVe manifestarea în act nu este decât
o succesiune a clipelor de revelaţie.
Nivelul fonetic; elemente de prozodie
sonoritatea tristă, elegiacă, a versurilor se realizează prin monorima care susţine
sacadarea discursului poetic ca într-un bocet sau descântec; reluarea refrenului
după fiecare vers al primei secvenţe poetice conferă tonalitatea gravă a meditaţiei
pe tema creaţiei. Acelaşi rol îl are aliteraţia „Mai rămâi cu mersul tău/ parcă pe
timpanul meu" şi formularea lapidară a sentinţei finale.
Nivelul morfosintactic
revalorizarea formei verbale „l-am fost zărit; timpul prezent al unicului verb din
prima secvenţă poetică redă acţiunea în derulare - „coboară - şi susţine impresia
de epic;
reducerea frecvenţei verbului este compensată prin plasarea substantivului în
poziţii-cheie; cele patru substantive la singular sunt reprezentări ale abstracţiilor în
forma concretă;
adverbul „parcă susţine sugestia şi ambiguitatea limbajului poetic (nu denumeşte,
ci sugerează); conjuncţia căci, specializată în exprimarea raporturilor de tip cauzal,
susţine retorismul exprimării; prepoziţiile cu sugestie spaţială exprimă raportarea
faţă de lume şi de creaţie a eului liric în ipostaza de creator: dintr-un/ dintr-o, în,
pe sub, pe.
Nivelul lexico-semantic
-    multiplicarea sensurilor conotative ale cuvintelor;
-    asocierea unor termeni incompatibili: „pasăre amară", „soare aurit;
-    sintagma insolită „înserare-n seară";
-    ambiguitatea limbajului; răsturnarea firescului; ermetismul expresiei;
-    reţeaua de semnificaţii a textului poetic.
Nivelul stilistic
-    subtilitatea metaforei;
-    epitetul neobişnuit: „soarele pitic, aurit şi mozaic";
-    inovarea enumeraţiei - includerea în enumeraţia prin şi (semnificând plasarea
pe aceeaşi poziţie) a unor părţi de vorbire diferite: „Stau întins şi lung şi zid.
CONCLUZIA
Poezia în dulcele stil clasic de Nichita Stănescu constituie o poetică a existenţei şi
a cunoaşterii. Ea depăşeşte cadrul unei arte poetice, deoarece pentru poetul
neomodemist iubirea şi creaţia aparţin, în egală măsură, planului existenţei şi
planului cunoaşterii. Raportul poetului cu lumea şi creaţia este prezentat într-un
text al cărui retorism formal ascunde o altă concepţie despre artă decât a clasicilor.
Folosind unele clişee ale poeziei anacreontice sau romantice, Nichita Stănescu le
plasează în contexte noi şi le conferă noi sensuri. Pentru poet, iubirea şi creaţia
sunt îngemănate, tot astfel cum el însuşi aparţine simultan planului existenţei
(condiţia umană) şi planului cunoaşterii (condiţia de creator). De unde şi
ambiguitatea sau ambivalenţa semnificaţiei textului poetic.