Leoaică tânără, iubirea

N.Stănescu

Numit „al doilea modernism”, neomodernismul este un curent literar care se dezvoltă în a
doua jumătate a secolului al XX-lea, între anii 1960-1970, apărut ca reacție la realismul socialist.
Neomoderniştii destramă retorica socială a versurilor şi îndeamnă la solidaritatea artistului cu
suferinţele celor din jur, fundamentându-și programul pe recuperarea unor modele exemplare, pe
continuarea lor într-un cadru liber şi inedit. Dintre poeţii mai importanţi ai acestui curent îi
amintim pe Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru şi alţii, care,
dincolo de cerinţele iniţiale ale acestei mişcări literare, au scris poezii de o rară frumuseţe, într-o
formă artistică superioară.

Nichita Stănescu este un poet neomodernist al carui rol inovator i se va recunoaște treptat
în literatura română, mai ales prin intenția sa de a pune sub interogație toate laturile demersului
creator. Acesta a moștenit de la secolul al XX-lea tendința de a-și autodefini concepția despre
artă, artist și raportul pe care îl stabilește cu cei pentru care scrie. El nu creează o lume pe care
încearcă s-o impună cititorului, ci încearcă să surprindă frumosul într-o formulă care să-i fie
accesibilă. Scopul poetului este de a comunica unicul, de a-l face să devină comunicabil, topind
în metaforele versului său limitele dintre concret și abstract, dintre existent și iluzie, dintre timp
si atemporalitate.

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” conturează concepția deosebită a lui Nichita Stănescu
despre poezie, ca „noua frontieră a sufletului uman”, care „poetizează realul și subtanțializează
limbajul”( N.Manolescu). În același timp, iubirea, ca „mirare” și „ întâmplare”, este o modalitate
de afirmare și trăire a inefabilului fiintei umane, „tulburatorul nu știu ce”. Poezia se încradrează
în estetica neomodernismului datorită tematicii și viziunii poetice exprimate printr-un limbaj
particular, aceste particularități fiind specifice primei etape de creatie a lui Nichita Stănescu,
reunind volumele „Sensul iubirii” și „O viziune a sentimentelor” care l-au instituit ca lider al
generației sale. Volumele păstrează cu tradiție o relatie de continuitate, prin tematica, dar si de
ruptura, prin mijloacele de expresie. Nichita Stănescu are o conceptie inedita despre poezie,
avand ca nucleu o noua atitudine fata de cuvant. Cu toate acestea, tema preferata a volumului din
care face parte opera „Leoaică tânără, iubirea”, „O viziune a sentimentelor” este iubirea, stare
extatică, modalitatea de integrare in armoniile universale sau cale spre revelație, iubirea este
pentru poetul Nichita Stănescu o permanent „întâmplare a ființei”, unicul mod de existentă.
Poezia este o dezvoltare metaforica a starii de vibrație continuă, care este pentru poet dragostea.
Creatia nu poate fi concepută în afara acestei stări de „grație”: poetul dedica, prin urmare, versul
sau acestei „regine” a supravieturii peste timp- Iubirea.

Astfel, titlul poeziei indică tema- dragostea, care este comună tututor textelor din volumul de la
1964. In sens denotativ, acesta reprezinta un grup nominal denumind sentimentul dragostei, prin
asocieri cu un animal de prada, periculos, dar nobil-o leoaica, o superba salbaticiune, regina
tuturor animalelor. Asemanarea dintre leoaica si iubire arata caracteristicile acestui sentiment:
spontaneitate, agresivitate, viclenie, forta, prospetime, vitalitate. Cat priveste sensul conotativ,
structura din titlu este o metafora explicata, originala prin capacitatea de a conferi concretețe
sentimentului, proiectat ulterior in plan cosmic. Iubirea este, mai intai, o realitate coplesitoare, un
ritual cinegetic, agresiv prin intensitate, dar aspru, prin semnificatie. Titlul sustine idea ca iubirea
este un sentiment complex, delicat, dar si răvășitor. Intalnirea cu aceasta nu este altceva decat o
vanatoare simbolica, in timp ce indragostitul este un vânat pasiv.

Discursul liric ia forma unei confesiuni in trei secvente, corespunzatoare celor trei strofe.
Verbele la trecut: „a sarit”, „a muscat”, „a infipt”, „se facu”, „țâșni” au rolul de a exprima faptul
ca aventura este privita retrospectiv. Prima strofa, dominata de verbe, surprinde clipa
indragostirii, ca parte a unui ritual. De aceea, versurile inegale, rima aleatorie si ritmul combinat
compun in patru secvente „povestea intalnirii cu iubirea”. Cele patru etape rezulta din repetarea
cuvantului „față”, care sugereaza deplinatatea sentimentului care paralizeaza fiinta si din
prezenta campului semantic al vanatorii, din care fac parte majoritatea termenilor si a
structurilor: „leoaica”, „mi-a sarit”, „ma pandise”, „coltii”, „m-a muscat”, „nu i-a infipt”. Strofa
a doua raporteaza sufletul indragostit la univers, fiind o descriere cosmogonica: „Şi deodata in
jurul meu, natura/ se facu un cerc, de-a dura/ cand mai larg, cand mai aproape,/ ca o strangere de
ape.”. O foarte personala viziune despre scurgerea dinamica de energie „este cuprinsa in aceasta
poetica teorie a universului- cerc”. In plus, privirea este investita cu puteri creatoare, demiurge,
celelalte simturi nefiind neglijate, ci perfectionate, pentru a atinge armonia. Poetul inoveaza la
nivelul figurilor de stil, arghezian la prima impresie „de-a dura”, epitetul evolueaza in metafora,
imperceptibil, stănescian, „strangere de ape”, „ curcubeu taiat in doua”. Metafora ochilor si
simbolulul pasarilor „langa ciocarlii” arata ca universal poetic, creat prin fantezie si simturi, este
carcterizat nu doar de armonia culorilor si sunetelor, ci si de vitalitate. De asemenea, ciocarlia
reprezinta pasarea cu cel mai inalt zbor, sugerand trecerea intr-o alta dimensiune a existentei,
intr-un plan ideal, dincolo de perceperea senzoriala a realului. Ultima strofa fixeaza ramanerea in
planul ideilor: omul s-a dematerializat si s-a identificat cu „leoaica aramie”, care sugereaza
permanentizarea sentimentului si ireversibilitatea. Repetitia „inc-o vreme,/ si-nca-o vreme”
deschide finalul textului spre ideea starii de gratie, a atributelor paradisiace, nemuritoare ale
omului, care invinge timpul.

Secventele textului (egale cu numarul de strofe) se pot traduce, in final, prin urmatoarea
expunere schematica: „azi”(candva), s-a produs intalnirea cu „iubirea”, trecerea intr-o alta
dimensiune a existentei, constatarea metamorfozei ireversibile; in ultima strofa, realizarea
„intregului”, suprapunerea imaginilor artistice poet-iubire („marea schimbare”).

Astfel, poezia „Leoaica tanara, iubirea” de Nichita Stanescu este in totalitate construita din
epitete si metafore ce exprima bucuria ivirii luminoase a unei lumi noi, impregnate de
afectivitate, dar si de mirarea omului ca timpul poate lua si alta forma, un scenariu sacru de traire
a inefabilului.