Leoaică tânără, iubirea

de Nichita Stănescu
În perioada ulterioară “obsedantului deceniu” se cristalizează în literatura română
neomodernismul, creându-se o breșă în rigiditatea structurilor comuniste. Astfel, literatura, și
mai ales, poezia se reîntoarce la sursele sale fundamentale și la scopurile sale ultime. Este o
perioadă a redescoperirii sentimentelor, a sensibilității și a emoției estetice. Reprezentant al
neomodernismului, Nichita Stănescu reface legătura cu modernismul, poezia lui redevine lirism
pur. Prin poezie, redescoperă puterea metaforei, profunzimile ființei și marile întrebări
existențiale. Cultivă ironia și autoironia, spiritul ludic, reprezentând abstracțiille în forma
concretă. La nivelul limbajului, poezia se întoarce în sine căutând noutatea expresiei, încercând
să se autodefinească. Nichita Stănescu, al cincilea model important al poeziei românești al
secolului al XX-lea, continuă procesul vast de interogare al genului poetic printr-o tentativă de
textualizare verbală a realului, cultivând o poetică de tip/natură ontologică, existențială. Poetul
resimte dureros caracterul arbitrar al cuvântului, considerând că acesta este o sferă care se
contemplă pe ea însăși. Conținutul cuvântului are totdeauna un caracter abstract și iese în afara
formei sale care este întotdeauna concretă. Se instituie o naturalizare a cuvintelor printr-un
dublu proces- desemantizarea (golirea de sens) și resemantizarea (umplerea cu un alt sens care
se deduce doar în interiorul textului), de unde și impresia de abstractizare.
“Leoaică tânără, iubirea” publicată în volumul “O viziune a sentimentelor” aparține liricii
neomoderniste prin faptul că șochează mereu așteptările cititorilor prin orientarea spre
dimensiunea existențială, prin tema iubirii, prin emoția, sensibilitatea, sentimentele și
profunzimea ființei, dar și prin ambiguitatea limbajului și exarcerbarea senzorialului.
Pe de o parte, viziunea neomodernistă este prefigurată de titlul volumului. Dacă primul volum
(“Sensul iubirii”) situat sub semnul redescoperirii lirismului, se îndreaptă spre revelarea unui
univers diafan, translucid, adolescentin cu care eul liric se identifică pe măsură ce se
redescoperă în el, în al doilea volum (“O viziune a sentimentelor”), lirismul stă sub semnul
erosului, poetul conștientizând “întâmplările” unice ale ființei sale. Deși tema principală este
dragostea, se observă dimensiunea filozofică a gândirii. Aventura poeticii lui Stănescu este
aventura cuvântului. Poezia parcurge un traseu amplu de la implicarea totală în realitatea
fenomenală până la recrearea lumii în interiorul cuvântului. Pentru poet, poezia are trei mari
caracteristici: ea este un sentiment prin care lumea se reconfigurează din temelii; este o
descindere a realității în cuvânt, realitate secundă, corporală, creată în interiorul limbajului;
este totodată desprinderea cuvântului de realitatea pe care o desemnează și construcție a unei
lumi de noi semnificații, noi sensuri și realități.
Viziunea este particularizată la nivelul temei: atitudinea ființei care întâlnește iubirea/poezia,
inspirația poetică și care năvălește brusc în spațiul sensibilității ființei. Motivul central al
textului, un laitmotiv, leoaica, este simbolul iubirii/poeziei. Tema este prefigurată prin titlul care
definește metaforic iubirea văzută ca o leoaică tânără. Perspectiva este atipică, șochează,
contrariază cititorul prin ideea de ferocitate pe care o induce. Titlul ceritifică viziunea
stănesciană din cuvânt. Atitudinea poetului față de iubire poate fi explicată prin raportare la
eseul “Logica ideilor vagi”. Potrivit teoriei preluate din fizică, cunoașterea umană este
discontinuă, omul neavând suficiente organe de simț pentru a cuprinde cunoașterea absolută.
Singura care poate umple golurile este poezia prin intermediul cuvântului, participând astfel la
absolut.
Pe de alta parte, viziunea neomodernistă este particularizată la nivelul structurii și compoziției.
Incipitul textului reia titlul, anulând sugestia violenței, situând sentimentul în sfera de
semnificații a simbolului leului, respectiv putere, forță, agresivitate, dar și eleganță, noblețe,
posesivitate. De asemenea, senzualitatea, grația și efemeritatea corespund vârstei- tinerețea și
ating domeniul inspirației artistice.
Compozițional, poezia are trei secvențe echivalente cu trei strofe: întâlnirea cu iubirea, creația,
metamorfoza universului, dar și metamorfoza ființei. Trecerea de la o secvență la alta se
realizează fie prin alternanța timpurilor verbale, fie prin adverbele de timp care permit fixarea
creatorului într-un timp mitic, circular. Simetria se realizează prin cele două imagini ale iubirii
care se asociază cu două percepții diferite ale eului asupra lumii. În cea de-a doua secvență se
produce opoziția, nașterea sentimentului generând atât transformarea ființei prin durerea
mușcăturii, cât și cea a universului care devine sferic.
La nivel textual, prima secvență surprinde momentul întâlnirii bruște cu iubirea/inspirația
poetică sub forma unei impresii venite din univerul cinegetic (al vânătorii), prin raportul dintre
vânător (leoaica) și prada (eul liric). Agresivitatea sugerează ideea de surpriză pe care o produce
apariția sentimentului. Se observă un câmp lexical al ferocității pentru a reliefa impactul
puternic al naturii sentimentului: “colții albi”, “m-a mușcat”, “a înfipt”. Coliziunea violentă se
realizează prin raportarea obsesivă a cuvântului “față”.
Cea de-a doua secvență prezintă o descriere cosmogonică a universului, sub influența
transfiguratoare a iubirii. Lumea se metamorfozează reiterând momentul genezei: “Şi deodată-
n jurul meu, natura/se făcu un cerc, de-a-dura”. Cercul are în centru eul creator, ființa devenind
un univers pulsatoriu datorită sentimentului. Metaforele “privirea [...] curcubeu tăiat în două” și
“auzul o întâlni tocmai lângă ciocârlii” transmit starea exstatică sub forma unei mișcări
ascensionale dovedind faptul că prin iubire, prin sentiment, ființa participă la absolut.
A treia secvență concretizează întâlnirea cu iubirea/poezia, metamorfoza ființei fiind totală:
“Mi-am dus mâna la sprânceană,/la tâmplă şi la bărbie,/dar mâna nu le mai ştie”. Finalul poeziei
ilustrează că iubirea scoate ființa umană de sub legile fizicii, timpul fiind abolit: “încă-o
vreme,/şi-ncă-o vreme...”. Iubirea proiectează ființa în eternitate. Totuși, se poate induce și
ideea efemerității.