NEOMODERNISMUL: ”Leoaică tânără, iubirea” de Nichita Stănescu

Tema şi viziunea despre lume

Context. Poezia ”Leoaică tânără, iubirea” face parte din al doilea volum al lui Nichita Stănescu,
”O viziune a sentimentelor” (1964), volum ce are ca temă iubirea ca stare de certitudine.
l. Evidenţierea a două trăsături ce fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-un
curent cultural/literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică.
Poezia aparţine neomodernismului prin ineditul abordării temei, prin ambiguitatea limbajului
poetic, insolitul imaginilor artistice, noutatea metaforelor, înnoirile prozodice.
2. Prezentarea a două imagini/idei poetice, relevante pentru tema şi viziunea despre lume din
textul studiat.
* Tema poeziei este întâlnirea bruscă, neaşteptată cu iubirea, ca”întâmplare a fiinţei”.
* Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv, este acela al leoaicei (simbol
pentru iubire).
* Lirismul subiectiv poate fi argumentat prin transmiterea în mod direct a sentimentelor şi prin
prezenţa mărcilor eului liric: pronume şi verbe la persoana I singular.
3. Elemente de compoziţie şi de limbaj ale textului poetic studiat.
* Titlul, reluat şi în incipit, defineşte iubirea prin intermediul unei metafore surprinzătoare.
* Compoziţional, poezia are trei secvenţe lirice, corespunzătoare celor trei strofe. În prima
dintre acestea este prezentată întâlnirea cu iubirea, cea de a doua se constituie într-un tablou
cosmogonic, iar în ultima secvenţă este redată constatarea metamorfozei omului ca urmare a
întâlnirii cu iubirea, în acelaşi timp fiind evidenţiată proiecţia în eternitate a sentimentului.
Caractersiticile limbajului poetic.
 Sursele expresivităţii şi ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic.
 La nivel morfologic, timpurile verbale folosite ilustrează evoluţia iubirii (perfect compus,
perfect simplu, prezent).
 La nivel lexical, se remarcaâă asociaţii de sfere semantice defierite ( a vânătorii, a
revelaţiei, a corpului).
 Ambiguitatea este produsă de metafore insolite.
 Elemente de prozodie tipic moderniste, folosite şi de neomodernism: versul liber şi
ingambamentul.
4. Opine.Poezie a întâlnirii neaşteptate cu iubirea, textul liric poate fi interpretat şi ca ”întâlnire” a
poetului cu inspiraţia. Creaţia izvorăşte din iubire şi îl proiectează pe creator în eternitate.
Concluzie. Poezia neomodernistă ”Leoaică tânără, iubirea” ilustrează într-o manieră inedită
întâlnirea omului cu iubirea.

”Leoaică tânără, iubirea” de Nichita Stănescu

Eseu cu privire la tema şi viziunea despre lume dintr-un text poetic neomodernist

Context. Poezia ”Leoaică tânără, iubirea” face parte din al doilea volum al lui Nichita Stănescu,
”O viziune a sentimentelor” (1964), volum ce are ca temă iubirea ca stare de certitudine.
l. Evidenţierea a două trăsături ce fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-un
curent cultural/literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică.
Poezia aparţine neomodernismului prin ineditul abordării temei, fiind caracterizată de
ambiguitatea limbajului poetic, insolitul imaginilor artistice, noutatea metaforelor, înnoirile
prozodice (vers liber şi ingambament).
2. Prezentarea a două imagini/idei poetice, relevante pentru tema şi viziunea despre lume din
textul studiat.

1
 Tema poeziei este întâlnirea neaşteptată cu iubirea, ca „întâmplare a fiinţei”. Apariţia bruscă,
surprinzătoare a iubirii, intruziunea ei violentă, agresivă în existenţa umană transformă definitiv
percepţia bărbatului îndrăgostit asupra lumii şi asupra sa. Iubirea este o stare de vibraţie continuă,
o cale spre revelaţie şi o modalitate de integrare în armoniile universale.
Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv, este acela al leoaicei,
simbol pentru iubirea ca pasiune şi fascinaţie copleşitoare.
Viziunea asupra lumii se transpune într-o viziune inedită asupra sentimentului concretizat
în imaginea leoaicei. Situat în centrul lumii sale, eul trăieşte plenar iubirea, sub semnul
certitudinilor; el se afirrnă ca focar de energie afectivă.
3. Ilustrarea a patru elemente de compoziţie şi de limbaj ale textului poetic studiat,
semnificative pentru tema şi viziunea despre lume (de exemplu: imaginar poetic, titlu, incipit,
relaţii de opoziţie şi de simetrie, motiv poetic, laitmotiv, figuri semantice/tropi, elemente de
prozodie etc.)
Titlul, reluat în incipit, defineşte iubirea prin intermediul unei metafore surprinzătoare.
Metafora explicită a iubirii imaginate ca o „leoaică tânără” propune o perspectivă atipică pentru
cititorul de poezie clasică, prin ideea de ferocitate. Analogia dintre iubire şi o „leoaică tânără”,
evidenţiată în opoziţie, evocă sensuri latente ale sentimentului: cruzime, forţă, senzualitate, dar şi
stare hipnotică, neputinţa prăzii de a i se sustrage.
Lirismul subiectiv are ca repere transmiterea în mod direct a sentimentelor şi prezenţa
mărcilor eului liric: pronume şi verbe la persoana I singular: ”mi(-a sărit)”, ”mă (pândise)”, ”mi(-
am dus)”.
Compoziţional, poezia are trei secvenţe lirice, corespunzatoare celor trei strofe. În prima
dintre acestea este prezentata întâlnirea cu iubirea, cea de a doua se constituie într-un tablou
cosmogonic, iar în ultima secvenţă este redata constatarea metamorfozei omului ca urmare a
întâlnirii cu iubirea, în acelaşi timp fiind evidenţiată proiecţia în eternitate a sentimentului.
Simetria se realizează prin cele două imagini ale iubirii-leoaică, plasate la începutul şi la
sfârşitul textului poetic. ”Leoaica tânără” şi ”leoaica arămie” se corelează cu două percepţii
diferite ale eului asupra lumii, ce sugerează faptul că transformarea produsă de iubire este
ireversibilă.
Discursul liric ia forma unei confesiuni despre propria aventură în trăirea sentirnentului.
Prima secvenţă prezintă în manieră metaforică mornentul îndrăgostirii propriu-zise, ca o
întâlnire neaşteptată a fiinţei urnane cu iubirea, cu toate că, sentirnentul exista deja în stare latentă
în sufletul ornului: „Leoaică tânără, iubirea/Mi-a sărit în faţă./Mă pândise-n încordare/ mai
demult". Scena vânătorii atribuie iubirii însuşiri precum: sălbatică, necruţătoare, puternică.
Violenţa revelaţiei este sugerată de irnaginea colţilor albi şi de sugestia rănirii: ”Colţii albi mi i-a
înfipt în faţă”.
Cea de-a doua secvenţă poetică este un tablou cosmogonic ce sugerează trecerea într-o a1tă
stare a existenţei. Totul în jur se transformă sub influenţa dinaminizatoare a iubirii ”Şi deodată-n
jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-a-dura,/când mai larg, când mai aproape,/ca o strângere de
ape”.
Viziunea poetică a universului pulsatoriu şi în expasiune, perceput prin simţiri omeneşti
aparent autonome, ca privirea şi auzul, se completează prin imaginea universului ca un cerc,
simbol al perfecţiunii. În ”Luceafărul” eminescian, metamorfoza eroului în înger şi apoi în demon
presupune ”rotirea” universului, imaginea cosmogonică: ”Şi apa unde-au fost căzut/În cercuri se
roteşte,/Şi din adânc necunoscut/Un mândru tânăr creşte”. Aşadar, cercul, „rotirea”, simbolizează
metamorfoza.
Metaforele insolite „Şi privirea-n sus ţâşni,/curcubeu tăiat în două/şi auzul o-ntâlni/tocmai
lângă ciocârlii" redau, pin mişcarea ascensională, starea extatică după întâlnirea fiinţei cu iubirea
şi aspiraţia spre transcendent.
Ultima secvenţă ilustrează faptul că fiinţa umană nu se mai recunoaşte după întâlnirea cu
iubirea. Metamorfoza după trăirea iubirii este ireversibilă. Transformările sufleteşti se reflectă în

2
plan fizic: „Mi-am dus mâna la spranceană,/la tâmplă şi la bărbie,/dar mâna nu le mai ştie". Cele
patru detalii fizice sunt metafore ale cunoaşterii poetice: ”sprânceană”, ”tâmplă”, ”bărbie”
(contemplaţie, reflecţie, rostire), iar ”mâna”, metaforă a creaţiei sau a cunoaşterii concrete,
palpabile.
Finalul poeziei evidenţiază ideea potrivit căreia iubirea proiectează omul în eternitate,
accentuată de epitetul cu valoare metaforică „leoaică arăimie" şi de repetiţia ,,încă-o vreme/şi-ncă-
o vreme...". Precizia temporală din strofele anterioare (”azi", „deodată”) este înlocuită cu abolirea
timpului, în starea de graţie a iubirii.
Sursele expresivităţii şi ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic.
La nivel morfologic, selecţia timpurilor verbale ilustrează evoluţia iubirii. În prima secvenţă,
pânda şi întâlnirea cu iubirea sunt redate de verbe la mai mult ca perfect (”mă pândise") şi perfect
compus („a sărit", „a înfipt", „a muşcat”). Apoi, rapiditatea metamorfozei este redată de verbe la
perfect simplu (”se făcu”, ”ţâşni”, ”întâlni”), iar în ultima strofă, situarea eului în starea de graţie a
iubirii de verbe la prezent etern (”nu ştie”, ”trece”).
La nivel lexical, expresivitatea provine din asociaţii semantice inedite, alăturând sfera
vânătorii, cu cea a revelaţiei şi cu aceea, foarte comună aparent, a corpului: ”faţă”, ”mână”,
”sprânceană”, ”tâmplă”, ”bărbie”.
Ambiguitatea este produsă de metafore insolite: „Leoaică tânără, iubirea" , „un cerc, de-a-
dura", „privirea-n sus ţâşni,/curcubeu tăiat în două".
Poezia neomodernistă „Leoaică tânără, iubirea" este alcătuită din trei strofe, cu versuri
inegale, cu rimă, ritm şi măsură variabile. Înnoiri prozodice sunt versul liber ş i ingambamentul
(scrierea cu literă mică la început de vers marchează continuitatea ideilor poetice).
4. Exprimarea unei opinii despre modul în care se reflectă o idee sau tema în poezia
neomodernistă studiată.
În opinia mea, ambiguitatea poeziei neomoderniste deschide mai multe căi de interpretare.
Poezie a întâlnirii cu iubirea, textul liric poate fi „citit" şi ca „întâlnire" a poetului cu inspiraţia
acaparatoare a fiinţei, care are ca efect transformarea lumii reale într-un univers propriu de creaţie,
iar a omului obişnuit într-un creator, ale cărui însuşiri sunt contemplaţia, reflecţia, rostirea poetică
(sugerate de metaforele „sprânceană", „tâmplă", „bărbie"). Creaţia izvorăşte din iubire şi îl
proiectează pe creator în eternitate.
Concluzie Aşadar, poezia neomodernistă „Leoaică tânără, iubirea" ilustrează într-o manieră
inedită întâlnirea omului cu iubirea. Sentimentul se corporalizează sub forma unei leoaice, animal
feroce, a cărei pradă este întreaga fiinţă a celui îndrăgostit.