ESEU PARTICULARITĂȚI ȘI VIZIUNE - POEZIA POSTBELICĂ - „LEOAICĂ TÂNĂRĂ,

IUBIREA” DE NICHITA STĂNESCU

Una dintre capodoperele patrimoniului literar românesc este poezia „Leoaică tânără, iubirea” scrisă de
Nichita Stănescu, un reprezentant al neomodernismului postbelic. Literatura postbelică va sta sub semnul
politicului, ingerinţa acestuia generând o stratificare în toate genurile, afirmându-se astfel trei sectoare: primul
vizează scriitorii care vor continua tradiţia interbelică: G.Călinescu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Lucian
Blaga, aceştia păstrând ridicată ştacheta valorilor şi reuşind să ofere astfel un termen de comparaţie. Al doilea
este reprezentat de „subcultură”, „subliteratură”, adică literatura proletcultistă cum a numit-o Nicolae
Manolescu, aceasta integrând tinerii care s-au afiliat puterii şi care creează opere în care valoarea estetică a
dispărut, primând politicul. Al treilea sector integrează scriitori care vor apela la un stil conotativ, subliminal, din
nevoia de a păcăli cenzura: Marin Sorescu, Marin Preda, Nichita Stănescu, scriitori care au salvat literatura de la
macularea la care o condamnase regimul politic. Nichita Stănescu este un reprezentant elocvent al
neomodernismului, acesta desemând spiritul generaţiilor de autori care s-a manifestat în literatura română în
anii ‘60-‘70 ai secolului al XX-lea, care încearcă să recupereze modelele exemplare întorcându-se spre
marii creatori de dinainte de război precum Arghezi, Blaga, Bacovia, Barbu. Tinerii poeţi ai acestor ani au înnoit
poezia, văzând în ea o stare lirică, integrând în ea miturile şi visurile. Poezia devine un spaţiu ludic al limbajului
şi convenţiilor lui, neomodernismul cultivând jocul sau limbajul prozaic, dând acestor procedee noi valenţe
lirice de expresie. Sintetizând, poezia neomodernistă este poezia care se întoarce la izvoarele modernităţii
interbelice, în care poeţii nu fac compromisurile morale, tematice şi stilistice cerute de poezia realist-socialistă,
este o stare lirică, o expresie metaforică a trăirilor profunde ale fiinţei, integrând visul şi mitul. Opera lui Nichita
Stănescu este concentrată în volume precum  „Sensul iubirii”, „Dreptul la timp”, „O viziune a
sentimentelor”-1964. Cel din urmă cuprinde şi poezia „ Leoaică tanără, iubirea”, operă care prezintă viziunea
asupra unei trăiri care neexteriorizată ar rămâne mută, specifică primei perioade de creaţie stănesciene
caracterizată prin elanuri adolescentine, manifestarea stării jubilatorii a unei lumi patronate de suflet, o lume care
respiră timpul fiinţei ca prezenţă şi sacralizează iubirea, etapa unei spectaculoase mitologizări a lumii.
Două particularități ale poemului care fac posibilă încadrarea în neomodernism , fiind implicit
trăsături ale acestui curent literar sunt discursul liric care reflectă conceptul de lirică intelectualizată,
poezia devenind un act artistic asumat și limbajul. Astfel, poetul preia ideile și principiile de creație ale
predecesorilor săi și le configurează într-o perspectivă inedită ce poartă amprenta neomodernismului. Nichita
Stănescu se plasează astfel într-o nobilă ascendenţă poetică: se înrudeşte cu Mihai Eminescu prin ilimitarea
combinatorie, cu Bacovia prin aplicările obsedante ale anumitor stări, cu Blaga prin proiecţia filozofică, cu
Arghezi prin forţa cu care inovează la nivelul limbajului poetic estetica urâtului şi cu Ion Barbu prin geometrizare
lirică. Va rezulta astfel o „poezie a poeziei” - Eugen Simion, Nichita Stănescu operând ca un chirurg plastician în
corpul fizic al limbii române. Cea de-a doua particularitate, ambiguitatea limbajului, este conferită de
utilizarea cu precădere a metaforei, organizarea ideilor poetice realizându-se în jurul unei imagini conturate prin
comparație eliptică subînțeleasă, a elementului abstract- iubirea, cu un aspect al lumii materiale-leoaica. Titlul
însuși este construit pe baza unui transfer semantic, deoarece lexemul „leoaică” deţine seme dominante precum
frumuseţe, ferocitate, libertate, care sunt transferate lexemului „iubire și presupune astfel o comparaţie eliptică şi
inversată: „iubirea ca o leoaică tânără”, având simultan valenţe metaforice.
O altă particularitate a poemului este tema. Astfel, întreaga poezie este centrată pe tema iubirii fulgerătoare
şi a modificării fundamentale sufleteşti survenite, semn că pe lângă iubire omul nu poate trece nepedepsit. Sunt
asimilate idei poetice eminesciene şi argheziene vizând caracterul dual al iubirii, aceasta fiind urmată adeseori de
dezamăgire. Două secvențe care evidențiază tema sunt integrate primelor două strofe. Secvenţa iniţială este
creată prin imagini şocante, asocierea inedită a iubirii cu un act de agresiune generând tensiunea poetică:
„Leoaică tânără, iubirea/ mi-a sărit în faţă,/Mă pândise–n încordare/ mai demult” şi sugerând faptul că
iubirea irumpe pe nepregătite în viaţa omului, această disponibilitate existând mereu în sufletul uman, de aici
ideea de premeditare. Iubirea, ca abstracţiune, este concretizată în imaginea metaforică a felinei: „Colţii albi mi
i-a înfipt în faţă./ m-a muşcat leoaica, azi de faţă”, lexemul „colţi” inducând ideea efectelor devoratoare, pe
care le are iubirea asupra identităţii sinelui, dar şi a semnului lăsat de impactul cu iubirea, semnul neputând fi
camuflat, pe faţa îndrăgostitului citindu-se acest lucru.
A doua secvență relevantă, integrată strofei a doua, surprinde o dublă transfigurare a fiinţei invadate de
sentiment, eul devine un „centrum mundi”, sufletul îndrăgostit are intuiţia unei lumi perfecte, cercul fiind un
simbol al perfecţiunii: „Şi deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc de-a dura”. Eul îndrăgostit percepe lumea
 ca dintr-un vârtej, „când mai larg, când mai aproape”, contururile fiind estompate, nu se mai disting ca altădată,
comparaţia „ca o strângere de ape” filtrând imaginea eminesciană a „cuibarului rotind de ape” care sugerează
capacitatea genezică a iubirii. Fiinţa sedusă îşi abandonează simţurile distinct, iniţial, pentru a le unifica. Structura
metaforică „Şi privirea-n sus ţâşni,/ curcubeu tăiat în două” vizează faptul că iubirea devine punte între două lumi
real-ireal, contingent-transcendennt. Aceeaşi idee a bucuriei supreme, a fericirii care copleşeşte sufletul este
reiterată şi în următoarele două versuri „Şi auzul o-ntâlni/ tocmai lângă ciocârlii”, eul liric percepând lumea acut
senzorial, cu toate simţurile treze şi numai în mod benefic, ciocârlia fiind o pasăre solară.
Ca particularități de compoziție și limbaj, semnificative pentru acest poem se evidențiază:
imaginarul poetic, textura stilistică, lirismul și limbajul. Astfel, dacă primele două strofe se centrează asupra
transfigurării lumii şi asupra unificării simţurilor, a treia strofă poate fi explicată ca o absenţă a acestora în lipsa
iubirii: „Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă şi la bărbie, dar mâna nu le mai ştie”, „tâmpla” fiind un simbol
al gândirii, „sprânceana” ca segment adocular, preia semele ochiului ca simbol al cunoaşterii, iar „bărbia” este un
segment adoral care preia semele comunicării. Verbul la perfectul compus „am dus” alături de simbolistica
elementelor faciale sugerează ideea că, odată consumată iubirea, pierdută fiind, eul încearcă inutil, să se
regăsească, să se reîntregească „alunecă-n neştire/pe-un deşert în strălucire/peste care trece-alene/o leoaică
arămie/cu mişcările viclene,/încă-o vreme,/şi-ncă-o vreme.....”, punctele de suspensie potenţând ideea de
continuitate, de permanenţă a capacităţii de a iubi în sufletul omului.
Tot acest univers ideatic sau „verse instance” cum îl numea E.A.Poe, va fi susţinut printr-o serie imagistică
deosebită. Tabloul este astfel conturat de imagini vizuale „un cerc/ ca o strângere de ape”, „un deşert în
strălucire”, imagini tactile „Colţii albi mi i-a înfipt în faţă”. La baza acestor imagini stă o textură stilistică
variată, evidenţiată la toate nivelurile textului poetic. Ideile sunt potenţate prin uzitarea epitetelor cromatice
„albi” din sintagma„Colţii albi”, „arămie” din sintagma „leoaică arămie”, personificatoare „viclene” din
sintagma„mişcările viclene”, a comparaţiei „un cerc....ca o strângere de ape”, a metaforelor „leoaică tânără,
iubirea”, „curcubeu tăiat în două”, „deşert în strălucire”. Se evidenţiază prezenţa simbolului cercului, al tâmplei
şi ochiului. Poezia nu se poate însă împlini fără muzicalitate, ea fiind mereu „o ezitare prelungită între sunet şi
înţeles”- Paul Valery, tonalitatea melodică a cuvintelor împărtăşind sensul în mod nemijlocit: prezenţa
inversiunilor „m-a muşcat leoaica”, „-n sus ţâşni” „trece-alene /o leoaică arămie” şi a ingambamentului. În
această poezie este uşor detectabil lirismul subiectiv, sistemul verbal şi pronominal al persoanei I : „mi”, „mă”,
„m”, „mi-am dus” dând identificarea clară a eului liric exprimat subiectiv. Totodată, aceste verbe la perfectul
compus, elemente ale câmpului semantic al agresivului traduc raportul eu liric-iubire, individul devine pacient,
nemaiputând să decidă când şi de ce apare sentimentul.
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” ilustrează viziunea despre lume a lui Nichita Stănescu, aceasta fiind
una a poetului neomodernist care înţelege că trebuie să filtreze elementele insolite din operele poeţilor înaintaşi,
el însuşi mărturisind: „clasicul vede idei, romanticul sentimente, modernul vede deodată ideile şi
sentimentele, dar le vede cu cuvintele”.
Concluzionând, grație viziunii deosebite a autorului și modului magistral de abordare a temei, această
poezie validează iubirea ca esenţă a tuturor lucrurilor, poetul neomodernist care „nu mai simte, ci vede
sentimentele” - Petru Poantă, operând în corpul fizic al limbii române cu „necuvintele”, poezia lui devenind o
aventură a cuvântului absolut.