„Leoiacă tânără iubirea”

de Nichita Stanescu
Dupa instaurarea regimului comunist, se promoveazăo literatură lipsită de valoarea
estetică care expune o etică proletcultistă în defavoarea mesajului. Teme precum iubirea,
moartea, timpul sunt fie absente cu totul, tabuizate, fie cosmetizate prefăcute în elemente ale
unui discurs didacticist. Sentimentul iubirii este prezentat numai în procesul muncii.
Odata cu generația ’60 într-o periodă de ușoară liberalizare culturală printr-o oarecare relaxare a
cenzurii esteticul revine în atenția poeticului alături de teme importante ale lirismului pierdute
anterior.
Neomodernismul este un curent literar postbelic caracterizat prin accentuarea lirismului pur,
redescoperirea metaforei și un limbaj poetic ambiguu, inedit

Nichita Stănescu este un reprezentant de seamă al generației ’60, el contribuind la

deplasarea accentului dinspre literatura angajată politic, impusă de dictatura comunistă înspre
literatura a cărei singure mize este transmiterea unei emoții estetice. Această trecere marchează
totodată apariția neomodernismului, curent literar constituit ca o revolta la adresa realismului
socialist. Poezia neomodernistă a lui Stănescu își fixează rădăcinile în modernismul interbelic,
dar propune o viziune nouă, inedită asupra creației și a lumii. Astfel, putem spune că viziunea
despre lume, dar și tematica poeziilor stănesciene pot fi analizate prin raportare permanentă
la orientarea neomodernistă a poetului.

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” ilustrează viziunea despre lume a poetului din prima
etapă a creației sale, ea făcând parte din cel de-al doilea volum al lui Stănescu, intitulat sugestiv
„O viziune a sentimentelor”. Văzută prin prisma neomodernistă, lumea, și prin urmare creația
poetică stănesciană, se caracterizează prin emoție, trăire profundă, sensibilitate. Așa cum însuși
titlul volumului sugerează, poeziile sunt dominate de sentimente, luând forma unor confesiuni.
„Leoaică tânără, iubirea” este și ea o confesiune a eului liric prins în ghearele iubirii.

Tema poeziei este iubirea ca factor transformator al întregului univers. Pentru Stănescu,
atât dragostea, cât și inspirația artistică apar în manieră violentă și neașteptată în spațiul spiritual
al ființei, provocând schimbări ireversibile. Astfel, raportul eului liric cu sine însuși și cu lumea
din jurul său se modifică substanțial datorită apariției iubirii asemeni unei leoaice tinere, care
acționează intens și impulsiv. „Leoaică tânără, iubirea” este o artă poetică neomodernistă,
specifică primei etape de creație stănesciene, înfățișând un eu liric plin de vitalitate, pentru care
iubirea este sentimentul principal, având un efect revitalizant atât pentru sine, cât și pentru
creația sa.

Titlul poeziei este și el o ilustrare a viziunii poetice și a temei dominate de sentimentul

suprem. Iubirea-leoaică îl ademenește cu farmecul său pentru ca apoi, prin puterea seducției, să îl
supună pe deplin. Transformarea unui element abstract – iubirea − într-un element concret –
leoaica – este un procedeu inovator specific neomodernismului, limbajul fiind astfel revoluționat
și subordonat sentimentului.
Așadar, viziunea subiectivă asupra trăirii interioare este redată prin metaforă, leoaica fiind
iubirea. Evoluția sentimentului de iubire este surprinsă ludic, printr-un joc al concretizării
dimensiunii abstracte, iar expresia poetică duce la ambiguizarea sensurilor.

Incipitul generează un efect de șoc lectorului: „Leoaică tânără, iubirea/mi-a sărit în față”.
Versul situează sentimentul în sfera de semnificații a forței, a agresivității, dar și a eleganței și a
nobleței. Primele momente ale receptării sentimentului sunt asociate cu alte imagini ale
agresivității: „Mă pândise-n încordare mai demult./ Colții albi mi i-a înfipt în față,/ m-a mușcat
leoaica azi de față”. Sentimentul de iubire așteaptă ca la pândă împlinirea comuniunii cu ființa.

A doua secvență este o descriere cosmogonică și surprinde o dublă transformare: prima, a

ființei invadate de iubire, iar a doua, a lumii, receptată prin prisma noii identități a ființei. Lumea
se recreează reiterând metaforic momentul genezei: „iar în jurul meu natura/ se făcu un cerc de-a
dura,/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere de ape”, cercul fiind aici o imagine
simbolică a sentimentului de iubire. Ființa umană își abandonează simțurile pentru a le unifica:
„Și privirea-n sus țâșni,/ curcubeu tăiat în două, și auzul o-ntâlni/ tocmai lângă ciocârlii”. Saltul
privirii spre înalt este simultan cu înălțarea auzului, având ca punct final un loc imaterial, al
cântecului și al zborului: „tocmai lângă ciocârlii”. Simțurile înălțate sugerează ieșirea ființei din
sine însăși. Metafora curcubeului „tăiat în două” ambiguizează sensurile, prin pluralitatea
deschiderii sale: simbol biblic al armoniei și al împăcării, curcubeul este o imagine a unicității
prin multiplicitate. Secvența a treia surprinde renunțarea la sine a ființei acaparate de iubire: „Mi-
am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă și la bărbie,/ dar mâna nu le mai știe”. Enumerația
surprinde imaginea simțurilor care nu mai funcționează în contextul unei ființe care nu mai e
caracterizată de corporalitate. Receptarea lumii se face afectiv, printr-o perpetuă regenerare a
sentimentului. Depășind starea de șoc, îndrăgostitul intră într-o stare a ființei afective, fapt
sugerat de repetiție și punctele de suspensie: „alunecă-n neștire/ pe-un deșert în strălucire/ peste
care trece-alene/ o leoaică arămie/ cu mișcările viclene,/ înc-o vreme,/ și-ncă-o vreme...”.

Între incipit și final există simetrie, element oferit de cele două ipostaze ale iubirii
(leoaica „arămie” și leoaica „tânără”). Acestea simbolizează cele două perspective diferite ale
eului poetic asupra lumii, transmițând ideea transformării complete și definitive a Universului.
Ultimele două versuri („Încă-o vreme,/ și-ncă-o vreme...”) sugerează ciclicitatea universală,
precum și starea de continuă schimbare a lumii.

Lirismul subiectiv tipic neomodernist se regăsește în poezia „Leoaică tânără, iubirea”

prin atitudinea poetică directă. Aceasta este evidențiată prin intermediul verbelor, al pronumelor
și al formelor pronominale la persoana întâi, singular: „mea”, „am dus”, „meu”, „mi”. Adresarea
directă făcută de către eul liric iubirii (sau chiar iubitei) trădează prezența acestuia.

Având în vedere ambiguitatea limbajului, sugestia și expresivitatea, precum și accentul pus pe

profunzimea sentimentului transpus în formă metaforică, poezia „Leoaică tânără, iubirea”, de
Nichita Stănescu, aparține neomodernismului. Conform criticului literar Eugen Simion, în poezia
stănesciană neomodernistă se creează un univers complex care înglobează dragostea, inocența,
elanul adolescentin, viața, moartea, timpul, precum şi imagini-simbol ale absolutului (sfera,
punctul, pătratul, cercul). Poezia „Leoaică tânără, iubirea” are în centru metafora din titlu, cea a
dragostei, percepută de către eul liric asemeni unei leoaice. Sălbatică, impulsivă la început, are
„colții albi” (epitet cromatic), gata de „atac”. Ea devine, spre finalul textului, „o leoaică arămie”,
aflată la maturitate, cu pas tacticos („trece-alene”), dar mereu strălucitoare și plină de elan vital.

Prozodia este specifică textelor lirice neomoderniste. Astfel, cele trei strofe însumează douăzeci
și patru de de versuri libere, de lungimi inegale. Rima este aleatorie, iar ritmul și măsura sunt
variabile. Textul se remarcă prin spontaneitate și muzicalitate, iar faptul că fiecare strofă este cu
câte două versuri mai lungă decât cea anterioară semnifică amplificarea senzațiilor eului liric.
Nichita Stănescu, în aceeași manieră neomodernistă, ignoră orice regulă în sfera elementelor de
prozodie, utilizând ritmul combinat, ingambamentul, măsura inegală, strofele asimetrice
(inegale) și rima aleatorie. Toate aceste elemente subliniază caracterul confesiv al textului și
facilitează transmiterea mesajului și a emoției.

Poezia „Leoaică tânără”, iubirea este ea însăși o metaforă a iubirii, sentiment care guvernează
lumea stănesciană în prima etapă a creației și care e analizat în acest text liric de la instalarea sa
bruscă până la eternizarea sa. Entuziasmul, energia, starea de încântare, profunzimea
sentimentelor sunt cuvinte-cheie ale poeziei stănesciene din prima etapă a creației, dar și
coordonatele neomodernismului totodată.

Concluzionând, putem spune că tema, titlul, secvențele poetice, relația de simetrie între
incipit și final, aspectele prozodice, dar și prezența laitmotivului sau a simbolului sunt
principalele elemente de compoziție ale textului poetic analizat, ele susținând prin semnificațiile
lor apartenența poeziei la neomodernism.