NICHITA STĂNESCU- Leoaică tânără, iubirea

Literatura română postbelică nu mai stă sub semnul libertății, fiind

marcată de contextul socio-politic al vremii. Anii 60' sunt marcați de o
revigorare a lirismului pur și se subordonează neomodernismului, iar cea a
liderului generației, Nichita Stănescu, impresionează prin profunzime, fiind ,,cap
și pajură în același timp, miezul de după a doua coajă” ( Marin Sorescu).
Poezia Leoaică tânără, iubirea, inclusă în volumul ,,O viziune a
sentimentelor”, răspunde afirmativ neomodernismului, curent literar în care
poezia șochează permanent așteptările cititorului, limbajul este ambiguu
împins până la nonsens, iar imaginile artistice sunt rare. Astfel, poetul
asociază, în mod surprinzător și inedit, sentimentul de iubire cu animalul feroce,
leoaica, simbol al forței fizice, al instinctualității, dar și al libertății. Toate
atributele leoaicei sunt transferate metaforic erosului, iar cititorul ia contact cu
un imaginar poetic nemaiîntâlnit. Daca cititorul privește poezia ca o artă poetică,
leoaica, în viziune neomodernistă, ar putea sugera inspirația care se produce
brusc, iar stările îndrăgostitului ar putea ilustra trăirile creatorului în timpul
procesului de creație. Mai mult, metaforele surprinzătoare (,,curcubeu tăiat în
două”, ,,leoaică arămie”) susțin ambiguitatea limbajului poetic.
Poezia este o meditație pe tema dragostei, sentiment care transcende
timpul, fiind totodată o confesiune sinceră care face referire la efectele
devastatoare ale acestui sentiment asupra îndrăgostitului. În plus, poezia
accentuează și condiția îndrăgostitului zeificat prin iubire. Daca prima stofă
surprinde percepția poetului asupra apariției iubirii în viața sa, cea de-a doua
dezvoltă metamorfozarea poetului sub puterea iubirii, iar ultima strofă aduce
imaginea pierderii propriei identități sub forța dragostei și a trecerii ireversibile a
timpului.
O secvență sugestivă pentru viziunea poetică corespunde primei strofe
care reia metafora din titlu ,,leoaică tânără, iubirea”. Cititorul este pregătit
pentru un ritual al vânătorii în care iubirea pândește ,,în încordare” și atacă prada
,,Mi-a sărit în față”, ,, colții albi mi i-a înfipt”,,, m-a mușcat leoaica azi de față”.
Versurile sugerează caracterul premeditat al iubirii, sufletul fiind mereu
disponibil sau în pericol să se îndrăgostească, fără a putea conștientiza
momentul în care apare acest sentiment devastator. Structura ,,colții albi”
creează o imagine oximoronică ce sugerează, pe de o parte, brutalitatea și
agresivitatea sentimentului de iubire (,,colți), pe de altă parte, imacularea
( ,,albi,”). Critica literară apreciază ca N.Stănescu este primul autor al unui ,,eros
nemalancolizant”, fiind primul poet al sentimentului lucid. ( Ș.Mincu).
 O altă secvență reprezentativă corespunde strofei a doua a poeziei în care
eul liric, sub forța magică a iubirii, percepe diferit lumea: ,,Și deodată, în jurul
meu, natura/ se făcu un cerc de-a dura”. El însuși devine ,,un centrum mundi”,
un centru al cercurilor concentrice. Geometria circulară sugerată prin imaginea
cercului, prin locuțiunea ,,de-a dura” și comparația ,,ca o strângere de ape”
conturează ideea perfecțiunii, a desăvârșirii eului liric prin iubire. Acesta
percepe lumea cu simțurile treze care se întâlnesc în înaltul cerului: ,,Și
privirea-n sus țâșni/curcubeu tăiat în două/Și auzul o-ntâni/ tocmai lângă
ciocârlii”. Perspectiva pozitivă supra iubirii este susținută atât prin imaginea
curcubeului (punte între lumi), cât și prin cea a ciocârliei, pasăre solară.
Titlul, element pretextual și paratextual este o cheie de lectura, oferind
cititorului un orizont de așteptare. În poezia supusă analizei, titlul se validează
ca o metaforă explicată prin apoziție ,,Leoaică tânără, iubirea”. Sentimentul este
imaginat drept o felină, o leoaică tânără care îl șochează pe cititorul de poezie
clasică, prin ferocitatea pe care o presupune. Spre deosebire de Eminescu care
descrie iubirea oximoronic ca ,,dureros de dulce”, sau de Blaga care asociază
iubirea cu anotimpul de primăvară, Nichita Stănescu pune sub aceeași cupolă
dragostea și animalul de pradă. Asocierea poate fi explicată prin transferul
semantic al calităților leoaicei (tinerețe, sălbăticie, libertate, frumusețe,
vitalitate), astfel iubirea fiind indirect descrisă.
Un alt element de compoziție îl constituie prozodia care susține
neomodernismul textului. Cele trei strofe inegale ( o senarie, o octavă și o
decimă) au versuri asimetrice, aritmice construite pe tehnica
ingambamentului: ,,Mi-am dus mâna la sprânceană/ la tâmplă și la bărbie/ dar
mâna nu le mai știe”. Rima variază între încrucișată și îmbrățișată, alternând cu
versul liber, iar combinațiile de ritm generează o eufonie specială a poeziei.
În concluzie, poezia ,,Leoaică tânără, iubirea” abordează într-o manieră
originală teme, motive, tehnici și atitudini specifice poeziei neomoderniste,
conturând o viziune poetică inedită.