Leoaică tânără iubirea

Nichita Stănescu a fost un poet, scriitor și eseist român, ales membru post-mortem al
Academiei Române. Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei
mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de
frumoasă” Nichita Stănescu aparține, temporal și formal, neomodernismului românesc din
anii 1960 - 1970.

Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea”, face parte din al doilea volum al lui Nichita Stănescu,
„ viziune a sentimentelor” apărut în 1964, volum ce are ca temă iubirea ca stare de certitudine, ce
aparţine curentului neomodernist.

Neomodernismul este un curent ideologic, literar definit de spiritul creator postbelic,

caracterizat prin respingerea formelor serioase și prin redarea temelor grave într-o manieră
ludică, de joc, ce ascunde însă tragicul. Literatura neomodernistă este definită printr-un imaginar
poetic inedit, limbaj ambiguu, metafore subtile și expresie ermetică. Neomodernismul se
manifesta în perioada 1960-1980 și s-a conturat în doar 7 numere ale revistei ,,Albatros”.

În primul rând, poezia aparţine neomodernismului prin ineditul abordării temei. Din
punct de vedere tematic, poezia dezvoltă iubirea, percepută într-o nouă viziune, prin asocierea ei
cu leoaica. Poetul vrea să ofere o definiţie inedită a iubirii, iar, din acest motiv, poemul se
organizează sub forma unei confesiuni literare. Nichita Stănescu descrie într-un mod inedit,
neomodernist, iubirea ca pe un joc dintre vânător şi prada sa. O altă temă poate fi considerată şi
condiţia poetului în societate, iar poezia devine o artă poetică. Din punctul de vedere al lui N.
Stănescu, poetul e perceput asemenea unui demiurg care are puterea să-şi reorganizeze propriul
univers prin intermediul propriei creaţii.

Specific neomodernismul inovator, titlul surprinde lectorul prin faptul că e constituit

dintr-o structură nominală. ,,Leoaică tânără, iubirea” este o metaforă ce sugerează că iubirea este
frumoasă, puternică, agresivă, și cel mai complex sentiment uman. . Ineditul acestei structuri
constă în asocierea unui termen al cărei sens e abstract (“iubirea”) cu unul concret (“leoaică”),
producându-se un transfer semantic, astfel încât sentimentul preia toate trăsăturile specifice
animalului de pradă. În jurul metaforei centrale „leoaică tânără, iubirea” se organizează cele trei
secvenţe poetice: întâlnirea cu iubirea, transformarea eului liric şi urmările acestei transformări.

Nu este respectată structura clasică a unei poezii, ci e alcatuită din trei strofe/secvenţe
lirice, inegale ca număr de versuri.Astfel, şi la nivel formal, poezia îşi justifică apartenenţa la
neomodernism prin libertatea pe care poetul o ofera textului poetic nu numai la nivel ideatic, ci
la nivel structural.
Relaţia de simetrie se creează prin prezenţa imaginii leoaicei, atât în incipit, cât şi în final. La
început, animalul de pradă este definit prin epitetul personificator: leoaică tânără, pentru ca la
final să fie însotit de epitetul cromatic ,,arămie’’. Între cele două epitete este sesizabilă
evoluţia ,,iubirii’’, de la momentul îndrăgostirii până la maturizarea ei.

Incipitul reia in totalitate titlul, contribuind astfel la realizarea muzicalitaţii discursului

liric, pentru ca la nivelul conţinutului să fie accentuată importanţa iubirii. Urmatoarele versuri
descriu momentul întâlnirii dintre îndragostit şi sentimentul de iubire perceput ca un joc între
vânat şi vânător. Pânda animalului (,,mă pândise’’) sugerează imprevizibilitatea sentimentului
erotic, care îl acaparează cu agresivitate pe îndragostit (,,colţii albi mi i-a înfipt în faţă’’). Epitetul
cromatic ,,albi’’ ne trimite cu gândul la puritatea iubirii, dar şi la capacitatea acesteia de a
metamorfoza individul. ,,Muşcătura leoaicei’’ nu produce o rană fizica, ci una spirituală, întrucât
iubirea aduce pe lângă fericire şi multă suferinţă.

Spre deosebire de lirica erotică eminesciană unde natura reprezintă un spaţiu deja creat,
care oferă îndrăgostitilor intimitate, la Nichita Stănescu natura, lumea, universul sunt recreate
după propriile sentimente ale îndragostitului. Metafora “cercului “prezent în primele versuri din
strofa a doua demonstrează perfecţiunea universului creat de îndragostit.

Sub influenţa iubirii, privirea se transformă într-o lumină, asemănătoare curcubeului, în

timp ce auzul întâlneşte armoniile celeste specifice paradisului, redate prin imaginea ciocârliilor.
Imaginea vizuală a curcubeului tăiat în două face referire la perechea de îndrăgostiţi. Rapiditatea
cu care îndragostitul se metamorfozează şi se înalţă spiritual este demonstrată de verbele la
perfect simplu ,,tâşni’’.

Enumeraţia ,,mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă şi la bărbie’’ evocă sentimentul de

iubire care preia controlul asupra tuturor celorlalte simţuri ( văzul, auzul, pipăitul), făcându-l să
nu se mai recunoască: iubirea dematerializează fiinţa îndrăgostitului.

Epitetul cromatic ,,leoaica aramie’’ indică maturizarea sentimentului de iubire care are ca
efect metamorfozarea fiintei umane, sacralizarea ei. ,,Deşertul în strălucire’’ este o metaforă
pentru sufletul îndrăgostitului căruia toate celelalte simţuri îi sunt anulate, dominând doar
sentimentul erotic. În ciuda evoluţiei iubirii, ea îşi păstrează aceeasi imprevizibilitate, viclenie,
agresivitate ca la început (epitetul ,,mişcarile viclene’’).

Finalul poeziei este constituit dintr-o repetitie (,,înc-o vreme şi înc-o vreme’’) urmată de
puncte de suspensie care au ca scop transmiterea ideii de eternitate, de durabilitate a iubirii, care
poate să surprindă oricand fiinţa umană.

La nivel prozodic, se observă prezenţa unei rime aleatorii, a metricii variabile, a

ingambamentului şi scrierea cu minuscule la început de vers, toate acestea încadrează poezia în
plin neomodernism.
 Aşadar, poezia neomodernista ,,Leoaică tânără, iubirea”, ilustrează într-o manieră inedită
întâlnirea omului cu iubirea. Sentimentul ia forma unei leoaice, animal feroce, a cărei pradă este
întreaga fiinţă a celui îndrăgostit