Eseu Enigma Otiliei- George Că linescu

George Călinescu a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român,
personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române. Opera sa realistă din perioada
interbelică, prezintă o originalitate exemplară, reprezentând o altă vârstă marcantă a literaturii
românești. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate
timpurile, alături de Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu.

Romanul “Enigma Otiliei” publicat în 1938 se înscrie în curentul litrerar realist prin
surprinderea tuturor aspectelor existenţei (autorul recreează atmosfera specifică societăţii
burgheze bucureştene de la începutul secolului al XX-lea), prin utilizarea tipurilor umane
ilustrate de personaje (tipul avarului- C. Giurgiuveanu, tânărul ambiţios- Felix Sima, cocheta
- Otilia Mărculescu, baba absolută - Aglae Tulea, fata bătrână - Aurica, prostul - Titi, nebunul
- Simion, aristocratul rafinat - Pascalopol), prin interdependența dintre mediul social și
individ, prin temele ilustrate, (moștenirea, familia, paternitatea) prin ciclicitatea cărții, dar şi
prin prezenţa unui narator obiectiv şi omniscient ce devine un demiurg al universului
imaginat de scriitor.

Ideea elaborării romanului are ca punct de plecare un eveniment familial, reprezentat

de moartea unei mătuşi şi de averea acesteia. La acestea se adaugă şi călătoria pe care a făcut-
o scriitorul la Iaşi pentru susţinerea examenului de doctorat. Cel mai semnificativ element de
geneză este reprezentat de întâlnirea dintre G. Călinescu şi o fată pe nume Otilia, mult mai
mare decât el. În acel moment, între cei doi nu a existat nimic afectiv, pentru că fata îi
inspirase doar un profund respect prin simplul fapt că îi dăruise o carte în limba germană.

Analizat din prisma titlului, se știe că, iniţial, romanul s-a numit "Părinţii Otiliei", iar
acestă denumire pune în evidenţă ideea balzaciană a paternităţii. Trei dintre personajele
romanului: Otilia, Felix şi Stanică, sunt orfani şi au nostalgia unei familii adevărate. În
acelaşi timp, titlul iniţial al romanului se justifică şi prin faptul că unele personaje vor să
devină, dintr-un interes material sau sentimental ”părinţii Otiliei”. În cele din urmă, la
sugestia editorului, titlul a fost schimbat în "Enigma Otiliei", iar această modificare a avut la
bază raţiuni comerciale.

Perceput din perspectiva temei, romanul valorifică moştenirea averii lui C.

Giurgiuveanu, la care se adaugă şi cea a paternităţii sau chiar iubirea dintre Otilia şi Felix pe
care autorul le prezintă într-o viziune realist-balzaciană.

Nu numai tematic, romanul își demonstrează apartenența la realismul de inspirație

citadină, ci și structural, ,,Enigma Otiliei” fiind alcătuit din 20 de capitole care nu au niciun
titlu, fiind numerotate doar cu cifre romane, urmate de un epilog din care cititorul află detalii
despre evoluţia personajelor principale.
 Simetria cărţii e susţinută de imaginea casei lui C. Giurgiuveanu descrisă atât la
începutul operei, cât şi la final. În incipit, după descrierea balzaciană a casei lui Moș
Costache, naratorul surprinde întâlnirea dintre Felix Sima şi tutorele său. Răspunsul lui
Giurgiuveanu la întrebarea lui Felix dacă acolo locuieşte C. Giurgiuveanu e unul care denotă
absurdul :„ Nu stă nimeni aici”. Această replică poate fi pusă în corespondenţă cu finalul:
„Aici nu stă nimeni” și pune în evidenţă caracterul ei oracular, pentru că în cele din urmă casa
lui Giurgiuveanu va rămâne nelocuită .

Planul narativ principal se desfăşoară în jurul averii lui C. Giurgiuveanu, vânată de

sora lui, Aglae Tulea şi de ginerele acesteia. Acest conflict exterior principal este dublat de
altul secundar, existent în familia Tulea: Simion Tulea refuză să dea fiicei sale, Olimpia,
zestrea promisă.

Evenimentele sunt relatate în ordine cronologică, ceea ce e specific realismului. Există

la finalul ultimului capitol o scurtă secvență epică asemenea unei epilog, în care este
prezentat destinul lui Felix, al lui Pascalopol şi al Otiliei. Reperele temporale și spațiale sunt
ample, prezente chiar din incipit: „în 1909, într-o seară de iulie…”, în București, iar
întâmplările se mută succesiv din casa lui Giurgiuveanu şi cea a familiei Tulea, în locuinţa lui
Pascalopol din Bucureşti, la moşia acestuia, etc.

Incipitul romanului prezintă timpul, spaţiul şi personajele principale într-o manieră

balzaciană. Din punctul de vedere al perspectivei narative, naratorul este obiectiv, omniscient
şi omniprezent, iar nararea se realizează la persoana a III-a. Ca element de modernitate se
constată apariţia personajului reflector ilustrat prin Felix Sima. Ajuns în București, Felix
Sima, despre care lectorul află că e un proapspăt absolvent al Liceului Internat din Iași care
își dorește să urmeze Medicina pentru de a deveni medic asemenea tatălui, găsește cu greu
casa tutorelui său. În momentul în care sună la ușă, îl întreabă pe cel care îi răspunde, dacă
acolo locuiește Costache Giurgiuveanu. Neștiind cine e tânărul și temându-se de posibilitatea
ca acesta să nu fie un intrus care să-i fure banii, la care ține atît de mult, moș Costache îi
răspunde că nu stă nimeni acolo:„ — Nu-nu-nu știu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc... ”
Încă din acestă secvență, se observă modul în care autorul valorifică tema moștenirii chiar de
la început. Episodul continuă cu momentul în care apare verișoara Otilia și îl salvează pe
Felix, spunându-i lui Giurguveanu cine este. Se constată că pe parcursul acțiunii romanului,
moștenirea averii lui Giurgiuveanu devine pentru familia Tulea cel mai important scop, iar
aceast unic scop le va influența negativ destinele.

De-a lungul acțiunii romanului, relaţia dintre familia Tulea şi cei doi orfani ( Otilia
este fiica celei de-a două soţii a lui Giurgiuveanu ) nu evoluează pozitiv, ostilitatea făcându-şi
din ce în ce mai mult simţită prezenţa din pricina averii lui moș Costache.

O a doua secvență narativă ilustrativă pentru tema moștenirii este cea în care moș
Costache se îmbolnavește prima oară și are un atac de congestie cerebral. În acest moment,
familia Tulea pentru a putea să verifice tot ce se întâmplă în casă, pune stăpânire pe ea sub
pretextul că vrea să fie prin preajma bolnavului și să-i fie de ajutor.
 Indiferenți la soarta lui moș Costache, membrii clanului Tulea ajung să se simtă la
batrân ca în propria lor casă, ospătându-se din mâncarea și băutura bolnavului: ,, Toți, afară
de Felix și Otilia, se așezară foarte bine dispuși în jurul mesei” Scena descrisă are un aspect
grotesc, iar personajele își demonstrează tipologia.

Deși Leonida Pascalopol și-a dorit să-l convingă pe Giurgiuveanu să o înfieze pe

Otilia şi să treacă pe numele ei o parte din bani, moş Costache a ezitat și amînat de fiecare
dată. După moartea lui, Otilia se căsătoreşte cu Pascalopol, în timp ce familia Tulea intră într-
un proces de dezintegrare, pentru că nu a reușit să să pună mâna pe averea fratelui său: Aglae
nu moștenește decît un săculeţ de bani, Simion e internat într-un ospiciu, Aurica rămâne fată
bătrână, iar Titi, după câteva încercări nereuşite de a se căsători, cade tot mai des în mânia
legănatului.

Acțiunea cărții e construită din planul social, reprezentat de lupta pentru moștenirea
averii lui Giurgiuveanu şi planul erotic ce constă în povestea de dragoste dintre Felix şi
Otilia. Deznodământul acestei iubiri romantice nu este cel aşteptat, tema moștenirii reușește
să pună în umbră cele mai curate sentimente.

În epilog, cititorul află că Felix s-a căsătorit, că a ajuns o celebritate în domeniul

medicinii, iar într-una din zile, în trenul de Constanța, îl întâlneşte pe Leonida Pascalopol
care îi spune că i-a redat Otiliei libertatea şi că acum e căsătorită cu un conte.

În concluzie, opera “Enigma Otiliei” este un roman interbelic, dată fiind poziţionarea
acestuia în istorie, de factură obiectivă, realistă, balzaciană, însă cu elemente moderne şi
romantice, ce surprinde prin tematica sa lumea burgheziei din capitală la începutul secolului
al XX-lea, evidenţiindu-se în acest context prin motivul moştenirii sau al paternităţii şi prin
tema iubirii.