Enigma Otiliei (1938)

de George Călinescu
-tema și viziunea despre lume-

Romanul este specia genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu o acțiune

complexă care se desfășoară pe mai multe planuri narative, intrigă complicată și personaje
numeroase, angrenate în conflicte puternice.
Realismul este un curent literar apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca o
reacție împotriva romantismului. Această mișcare artistică se caracterizează prin
reprezentarea veridică și obiectivă a realității, înlocuind idealizarea și fantezia cu o abordare
mai autentică.
George Călinescu, scriitor și critic literar român, a fost o personalitate de seamă a
culturii române din perioada interbelică, fiind un susținător al romanului realist, întrucât
consideră că literatura trebuie să fie în legătură directă cu sufletul uman.
Opera literară “Enigma Otiliei”, publicată în 1938, este un roman realist balzacian,
ce ilustrează elemente clasice, prin structura echilibrată și simetrică, romantice, prin
construirea antitetică a personajelor și descrierea Bărăganului, și moderne, prin ambiguitatea
Otiliei și tehnica “jocului oglinzilor”.
Tema centrală a romanului este viața unei familii burgheze, la începutul secolului al
XX-lea, al cărei destin este strâns legat de o moștenire, astfel observându-se dezumanizarea
indivizilor sub patima banilor. Pe acest fundal social este urmărită maturizarea lui Felix Sima,
care, înainte de a-și clădi o carieră, trăiește experiența iubirii și a relațiilor de familie. Tema
secundară a paternității este înfățișată în două ipostaze: Costache Giurgiuveanu, care își
iubește sincer fiica, deși nu o adoptă legal și nu îi asigura viitorul, și sora acestuia, Aglae
Tulea, ce strivește personalitatea copiilor săi, anulându-le orice șansă de a avea un destin
firesc.
Titlul inițial, “Părinții Otiliei”, reflecta ideea balzaciană a paternității, întrucât
fiecare personaj determina, într-un anumit fel, destinul orfanei Otilia, ca niște “părinți”. Prin
schimbarea titlului, accentul s-a deplasat de la un aspect realist la tehnica modernă a
reflectării poliedrice prin care este realizat personajul titular. Astfel, enigma nu este a Otiliei,
ci a celorlalte personaje care intră în contact cu aceasta, fiecare având o percepție diferită
despre ea.
Structural, opera este alcătuită din 20 de capitole și este construită pe baza mai
multor planuri narative, care conturează evoluția personajelor. Primul plan urmărește lupta
clanului Tulea pentru obținerea averii lui Costache Giurgiuveanu, fapt ce presupunea
înlăturarea Otiliei Mărculescu, fiica adoptivă a acestuia. Cel de-al doilea plan descrie destinul
tânărului Felix Sima, care, venit la București pentru a studia Medicina, locuiește în casa
tutorelui său și se îndrăgostește de Otilia.
Conflictul exterior este declanșat de moștenirea care i se cuvine Otiliei, dar care este
vânată de clanul Tulea, aceștia ducând lipsa unei concepții morale asupra vieții și acționând
după instinct. Conflictele interioare sunt cel al lui Felix, între terminarea studiilor și iubirea
pentru Otilia, al lui Pascalopol, privitor la sentimentele sale față de tânără și al Otiliei dintre
iubirea ideală promisă de Felix și viața lipsită de griji alături de Pascalopol.
Un prim episod semnificativ este incipitul romanului, realizat prin fixarea acțiunii în
timp și spațiu, în manieră balzaciană: “Într-o seară de la începutul lui iulie 1909”. Strada și
casa lui moș Costache sunt descrise minuțios, sugerând contrastul dintre pretenția de bun gust
a locatarilor și realitatea, care oferă imaginea unor inculți, a unei lumi aflate în declin, a unor
profitori. Pătruns în locuința unchiului, Felix îl cunoaște pe bătrânul straniu, dar și
personajele din camera în care este introdus, prin intermediul scenei ce prezintă jocul de
table. Astfel, îi cunoaște pe rafinatul Leonida Pascalopol, protectorul Otiliei, și pe membrii
familiei Tulea, dintre care sunt prezenți: Aglae, ce domină destinele celor din jur, Simion,
soțul senil al acesteia, și una dintre fiicele lor, Aurica, o “fată bătrână”, dornică să se
căsătorească. Portretele fizice ale personajelor, alcătuite cu ajutorul detaliilor asupra
fizionomiei și vestimentației, sugerează, în manieră clasică, trăsături de caracter.
O altă scenă reprezentativă o reprezintă moartea lui Costache Giurgiuveanu, care
pare să pună capăt oscilației Otiliei între Felix și Pascalopol, grăbindu-i alegerea. Dorința ei
de a fi protejată se adaugă gândului obsesiv al îmbătrânirii: “noi nu trăim decât cinci-șase
ani!”. Otilia i se dăruiește lui Felix în ultima sa noapte petrecută în casa de pe strada Antim,
dar acesta nu înțelege frumusețea și gravitatea momentului și o refuză, fiind mai preocupat de
ascensiunea pe scara socială. De aceea, fata se îndreaptă către Pascalopol, singurul care o
poate apăra de răutatea familiei Tulea și care îi înțelegea dorința de libertate și de trăire
maximă a vieții. Plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol îl întristează profund pe Felix, însă
acesta nu renunță la cariera sa, eșecul în dragoste maturizându-l și oferindu-i o nouă percepție
asupra iubirii și căsătoriei.
Relația dintre incipit și final este una de simetrie, marcată de descrierea străzii
Antim și a casei lui Costache Giurgiuveanu din perspectiva lui Felix, în două momente
diferite ale existenței sale: în adolescență și la maturitate. Tânărul își urmează destinul,
devenind un renumit profesor universitar și un familist, iar la reîntâlnirea întâmplătoare cu
Pascalopol află că Otilia trăiește în Buenos Aires, alături de un conte. Așadar, finalul este
închis, prin rezolvarea conflictului, iar romanul se încheie cu replica unchiului său: “Aici nu
stă nimeni!”, ce răsună în amintirile lui Felix.
Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul este heterodiegetic, omniscient și
omniprezent, iar narațiunea este realizată la persoana a III-a. Cu toate acestea, naratorul
utilizează și perspectiva auctorială, împrumutată personajelor, așa cum este cazul în incipitul
romanului, în care personajele sunt prezentate din viziunea lui Felix. Astfel, romanul este
considerat în critica literară ca fiind singurul roman teatral, întrucât naratorul reprezintă o
“voce regizorală”. De asemenea, focalizarea este zero, iar viziunea este predominant
“dindărăt”. Succesiunea secvențelor epice este redată prin înlănțuire, respectându-se
cronologia faptelor.
În concluzie, opera literară “Enigma Otiliei” de George Călinescu este un roman
interbelic, construit în stil clasic balzacian și cu o viziune realistă, în care se îmbină elemente
moderne și romantice, ce surprinde tema burgheziei din capitală la începutul secolului al
XX-lea, precum și tematica paternității sau a moștenirii.