Enigma Otiliei

de George Călinescu
-roman interbelic, realist-balzacian-

-1938-
Romanul „Enigma Otiliei”, scris de George Călinescu și publicat în anul 1938, este al doilea
roman dintre cele patru romane interbelice ale autorului. Ca teoretician, acesta respinge
proustianul și pledează pentru realismul clasic, ilustrat prin romanul de tip balzacian.

Opera literară „Enigma Otiliei” de George Călinescu este un roman realist, balzacian, citadin,
cu elemente moderniste. Opera se încadrează în curentul realist deoarece întâlnim trăsături
specifice. O primă trăsătură este cronotopul bine precizat. Acțiunea începe în anul 1909, într-o
seară de iulie, pe strada Antim. O altă trăsătură este tehnica detaliului, care este folosită în
redarea arhitecturii caselor, a personajelor. O ultimă trăsătură este înscrierea personajelor în
tipologii. De exemplu, Costache Giurgiuveanu întruchipează tipul avarului. Ca trăsături
moderniste întâlnim tehnica oglinzilor paralele sau tehnica comportamentismului.

Din punct de vedere tematic, se remarcă faptul că romanul susține balzacianismul și

caracterul citadin și redă o frescă a burgheziei bucureștene de la ănceputul secolului al XX-lea,
pe fundalul căreia se proiectează formarea unui tânăr orfan ce trăiește experiența iubirii și a
relațiilor de familie. Viziunea autorului despre lume în acest roman surprinde degradarea
morală a oamenilor, sub determinarea banilor.

Intitulat, inițial, „Părinții Otiliei”, la cererea editorului, George Călinescu schimbă numele
romanului în „Enigma Otiliei”, Otilia este personajul eponim al romanului și ilustrează sufletul
complicat al femeii, imposibil de încadrat într-un tipar.

Perspectiva narativă este obiectivă, iar naratorul este omniscient și omniprezent. Uneori,
naratorul este substituit de Felix Sima, care are rol de personaj reflector.

Există un conflict succesoral principal desfășurat în jurul averii lui Costache Giurgiuveanu.
Aglae și ginerele ei pândesc cu tenacitate moartea bătrânului. al doilea conflict succesoral
destramă familia Tulea. Există și un conflict interior în cazul personajului Felix care, în
apropierea Otiliei, descoperă și dragostea inocentă, dar și gelozia față de posibilul candidat la
mâna fetei, Leonida Pascalopol. Conflictul controlat, neostentativ, între Felix și Pascalopol, între
tânărul cu o poziție socială care abia se profilează în orizont, aflat la vârsta primelor experiențe
erotice și maturul bogat, rafinat, singur și resemnat, subliniază tema formării ce dă caracterul
de bildungsroman operei.

1
 Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, cuprinde mai multe planuri care urmăresc
destinul unor personaje prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al clanului Tulea,
al lui Stănică, etc. Un plan urmărește lupta dusă de clanul Tulea pentru obținerea moștenirii lui
Costache Giurgiuveanu și înlăturarea Otiliei. Al doilea plan prezintă destinul lui Felix Sima care,
rămas orfan, vine la București pentru a studia Medicina. Acesta locuiește în casa tutorelui său,
Costache Giurgiuveanu, și trăiește iubirea adolescentină pentru Otilia.

Incipitul se construiește în manieră realistă prin intermediul tehnicilor detaliului obiectiv și

semnificativ și a restrângerii gradate a cadrului. Sunt fixate cu precizie reperele spațio-
temporale. București - strada Antim, iulie 1909, orele 10 seara. Prin tehnica restrângerii gradate
a cadrului se prezintă inițial strada bucureșteană „caricatura în moloz a unei străzi italice”,
arhitectura caselor, ajungându-se la descrierea casei lui moș Costache. Prin tehnica detaliului
semnificativ se insistă asupra amestecului de stiluri arhitectonice și a degradării, pentru a se
indica lipsa gustului estetoc și zgârcenia proprietarului. Cadrul se îngustează și se prezintă
interiorul casei lui Costache, îmbâcsit, plin de obiecte de mobilier inutile, vechi, care trădează
tendința personajului de a tezauriza și indica apartenența lui la tipologia avarului.

Finalul este închis, simetric incipitului, deoarece descrie strada bucureșteană, casele și casa
lui Costache. Se evocă imaginea bătrânului și cuvintele acestuia (aici nu stă nimeni). Totodată,
finalul are valoarea unui epilog, arătând modul în care au evoluat personajele după încheierea
conflictului: Felix a terminat facultatea și a devenit un medic celebru și prin căsătorie a dobândit
și un foarte bun statut social. Otilia s-a despărțit de Pascalopol și a plecat la Buenos Aires cu un
contr spaniol. Sănică Rațiu s-a căsătorit cu Georgeta, a intrat în politică și în afaceri. În final, este
prezentată și întâlnirea dintre Felix și Pascalopol, care îi arată tânărului o fotografie a Otiliei, în
care Felix nu mai este capabil să o recunoască pe fata de care fusese îndrăgostit, ci vede doar o
femeie frumoasă, aidoma unei actrițe mediocre. Își reamintește atunci cuvintele fetei, care îl
avertizase că femeile trăiesc doar 4-5 ani, după care pierd orice urmă de mister, intrând într-o
rutină a existenței, care șterge orice farmec.

Un prim episod ilustrativ pentru tema și viziunea despre lume este acela al galeriei
personajelor din incipitul romanului. Prin intermediul lui Felix, care pătrunde în universul
familiilor Giurgiuveanu și Tulea, cititorul face cunoștință, în manieră balzaciană, cu întreg
peisajul tipologiilor prozei realiste. În odaia foarte înaltă și încărcată de fum, adunați în jurul
mesei pe care se joacă table și cărți se află cei care vor avea un rol mai mult sau mai puțin
important în desfășurarea epică a romanului. Încă de la început se profilează tipare
caracterologice: avarul iubitor de copii (Costache Giurgiuveanu), fata bătrână (Aurica), arivistul
(Stănică Rațiu), cocheta (Otilia), ambițiosul (Felix), etc. Naratorul notează minuțios fiecare
aspect revelator: familiaritatea neobișnuită a gesturilor Otiliei, generozitatea și slăbiciunea lui

2
PAscalopol pentru ea, răutatea acră a Aglaei sau refuzul speriat al lui Giurgiuveanu de a o
împrumuta pe sora lui la cărți.

Un alt episod semnificativ se află la capitolul al VIII-lea. Costache Giurgiuveanu suferă un atac
de congestie cerebrală și este imobilizat la pat. Naratorul urmărește cu atenție gesturile
avarului preocupat de cheile sale. Clanul Tulea sărbătorește cu festin moartea neîntâmplată,
joacă partide de cărți, se instalează militărește în casă și veghează asupra moștenirii. Otilia și
Felix, singurii interesați de starea bătrânului, îl cheamă pe Pascalopol care, loial, aduce un
doctor universitar și îl îngrijește pe bolnav. Lămurit asupra clanului Tulea, Giurgiuveanu
hotărăște să-i lase o sumă imporantă Otiliei, dar amână din nou să o facă. Astfel, episodul
conturează epic schema întregului roman.

În concluzie, romanul „Engima Otiliei” se înscrie, prin tematică și structură, în sfera

realismului critic balzacian, dar, precum personajele sale, depășește limitele acestui tipar.

3
 Caracterizarea personajului
-Otilia Mărculescu-

Romanul „Enigma Otiliei”, scris de George Călinescu și publicat în anul 1938, este al doilea
roman dintre cele patru romane interbelice ale autorului. Ca teoretician, acesta respinge
proustianul și pledează pentru realismul clasic, ilustrat prin romanul de tip balzacian.

Personajul eponim al romanului, Otilia Mărculescu, reprezintă misterul feminității

adolescentine, aceasta fiind prezentată ca o ființă enigmatică, marcată de un puternic conflict
interior.

Statutul social al acesteia este incert, ea fiind fata din prima căsătorie a celei de-a doua soții
a lui Costache Giurgiuveanu. După moartea soției sale, el amână adoptarea tinerei, deși o iubise
ca pe o fiică. Este respinsă de clanul Tulea, care o considera o rivală pentru obținerea averii lui
moș Costache. Fiind studentă la Conservator, are temperament de artistă, studiază pianul și
alege să citească reviste și cărți franțuzești.

Statutul psihologic al tinerei este marcat de faptul că a rămas orfană și de viața ei în casa
Giurgiuveanu. Aglae o consideră o amenințare în ceea ce privește moștenirea bătrânului, dar
comportamentul frumos al Otiliei rămâne neschimbat față de familia Tulea, deși este silită să
facă față atacurilor. Personalitatea ei este în formare, fiind sensibilă, imprevizibilă, chiar
capricioasă; o imagine a misterului feminin și, totodată, reprezintă un ideal de feminitate
pentru Felix și Pascalopol.

Statutul moral, oscilația între Felix și Pascalopol, respectiv decizia ei finală sunt discutabile.
Otilia îl iubește pe Felix, dar îl alege pe moșier, motivându-și opțiunea ca pe o dovadă de
altruism, deoarece ea pretinde că nu dorește să stea în calea realizării profesionale a tânărului
„o dragoste nepotrivită pentru marele viitor”. Alege, de fapt, siguranța și stabilitatea financiară.
Este o fire foarte enigmatică, fapt susținut atât de Felix, cât și de Pascalopol „A fost o fată
delicioasă, dar ciudată. Pentru mine, e o enigmă”.

Trăsătura dominantă a Otiliei o reprezintă spiritul contradictoriu, prezent pe tot parcursul

romanului. cauzat de o combinație de porniri contradictorii: îl iubește sincer pe Felix, dar îi
oferă atenții lui Pascalopol. Nebunatică, frivolă, melancolică, meditatovă, risipitoare este totuși
capabilă de gesturi de devotament.

O primă secvență relevantă este cea în care Felix îi mărturisește Otiliei că o iubește prin
intermediul unei scrisori. Fata nu reacționează în nici un fel la declarația de dragoste a lui Felix

4
și, într-un gest de exaltare nebunească, tânărul fuge de acasă. Otilia îl caută peste tot cu
trăsura, iar când în sfârșit îl găsește în parc, așezat pe o bancă încărcată cu zăpadă,
comportamentul ei este la fel de neclar și misterios ca întotdeauna, lăsând în sufletul lui Felix
dezamăgire și nedumerire. Conversația tinerilor evidențiază cele afirmate „-Ce copil ești! Ți-am
citit scrisoarea, dar am uitat, șii că sunt o zăpăcită.[…]/ -Otilia, e adevărat? Mă iubești?/ -Ei, ei,
nu ți-a spus nimeni că te urăște.”

O altă secvență ce subliniază spiritul contradictoriu al tinerei este cea în care Otilia vine în
camera lui Felic pentru a-I dovedi că îl iubește: „Ca să-ți dau o dovadă că te iubesc, am venit la
tine”. Discuția tinerilor evidențiază raportarea diferită la iubire și că au, implicit, concepții
diferite despre viață: Otilia percepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire și libertate
absolute, în timp ce Felix are despre dragoste păreri romantic și vede în femeie un sprijin în
carieră. Dându-și seama că aceasta ar putea reprezenta o piedică în împlinirea idealurilor
tânărului bărbat, Otilia îl părăsește pe Felix și allege siguranța căsătoriei cu Pascalopol.

Otilia este caracterizată direct încă din primul capitol : „o fată subțirică, îmbrăcată într-o
rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc”. Ulterior, portretul este completat de
narrator „față măslinie, cu nasul mic și ochi foarte albaștri”. Atât caracterul, cât și aspectul fizic
al fetei reies din caracterizarea direct făcută de alte personaje prin tehnica modernă a oglinzilor
paralele, a pluriperspectivismului : Felix și Pascalopol o văd în dublă ipostază : tânărul o privește
ca pe o iubită și mamă : „Nici nu știu cum te iubesc, ca pe o logodnică, ca pe o mamă aș zice” ;
„Am găsit în tine tot ce mi-a lipsit în copilărie”, pe când maturul Leonida Pascalopol o vede ca
pe o iubită și fiică „N-aș putea să-ți spun dacă o iubesc pe Otilia ca părinte sau ca bărbat”. În
monologul său, Costache Giurgiuveanu o asociază cu mama ei „Tot așa era, mândră, ținea de
casă… și cânta bine la pian”. Aglae și Aurica o percep ca fiind o destrăbălată, fiindcă nu respectă
eticheta vremii : „O stricată, o destrăbălată”. Caracterizarea indirectă o surprinde ca o ființă
emancipată, care nu respect întru totul normele de conduită ale vremii și preferă să se
manifeste așa cum simte. Atilia se autocaracterizează ca fiind „foarte capricioasă, vreau să fiu
liberă !”. Mijloacele balzaciene : imaginea contradictorie a Otiliei prin descrierea camerei și a
portretului ei fizic, interiorul dezvăluind preocupările artistice, naturalețea, cochetăria,
curiozitatea și atracția spre nou a tinerei.

Puternicul conflict interior al Otiliei este generat de lipsa afecțiunii materne, mediul
predominant masculine în care trăiește, precum și faptul că se află la granița dintre adolescență
și tinerețe. Eroina este un amestec ciudat de atitudine copilărească și matiră în același timp :
aleargă desculță prin iarbă în curte, se urcă pe stogurile de fân din Bărăgan, dar este profund
rațională și matură atunci când îi explică lui Felix motivele pentru care nu se pot căsători : „eu
am un temperament nefericit : mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”.

5
 Trecerile clare de la o stare la alta sunt dovezi clare ale zbuciumului său interior, care
generează în Otilia o nevoie puternică de libertate, această necesitate fiind justificarea sa
pentru plecarea la Paris cu Pascalopol. Ea îl alege pe acela care nu-i răpește libertatea și nu-I
impune constrângeri, fie ele și de ordin afectiv, mărturisindu-i lui Felix : „Aș vrea să fug undeva,
să zbor. Ce bine de tine că ești liber. Aș vrea să fiu băiat”.

În concluzie, „Enigma Otiliei” este un roman de profundă critică socială, în cadrul căruia este
construit unul dintre personajele feminine cele mai complexe ale literaturii noastre, amestec de
candoare și rafinament, de copilărie și maturitate, de capriciu și devotament, de inconștiență și
luciditate.

6
 Relația dintre personaje
-Felix și Otilia-
Romanul „Enigma Otiliei”, scris de George Călinescu și publicat în anul 1938, este al doilea
roman dintre cele patru romane interbelice ale autorului. Ca teoretician, acesta respinge
proustianul și pledează pentru realismul clasic, ilustrat prin romanul de tip balzacian.

Relația dintre cele două personaje, Felix Sima și Otilia Mărculescu, evoluează pe tot parcursul
acțiunii, luând diferite forme, de la o simplă prietenie, la o poveste de dragoste.

Statutul social al Otiliei este incert, ea fiind fata din prima căsătorie a celei de-a doua soții a
lui Costache Giurgiuveanu, acesta amânând adoptarea ei după moartea mamei sale. Este
respinsă de clanul Tulea, în ciuda faptului că este indiferentă față de averea lui mpș Costache.
Fiind studentă la Conservator, are temperament de artistă, studiază pianul și alege să citească
reviste și cărți franțuzești. Statutul psihologic al tinerei este marcat de faptul că a rămas orfană
și de viața ei în casa Giurgiuveanu. Aglae o consideră o amenințare în ceea ce privește
moștenirea bătrânului, dar comportamentul frumos al Otiliei rămâne neschimbat față de clanul
familiei Tulea, deși este silită să le facă față atacurilor. Personalitatea ei este în formare, fiind
sensibilă, imprevizibilă, chiar capricioasă; o imagine a misterului feminin și totodată reprezintă
un ideal de feminitate pentru Felix și Pascalopol. Statutul moral, oscilația între Felix și
Pascalopol, respectiv decizia ei finală, sunt discutabile. Otilia îl iubește pe Felix, dar îl alege pe
moșier motivându-și opțiunea ca pe o dovadă de altruism, deoarece ea pretinde că nu dorește
să stea în calea realizării profesionale a tânărului „o dragoste nepotrivită pentru marele viitor”.
Alege, de fapt, siguranța și stabilitatea financiară. Este o fire foarte enigmatică, fapt susținut
atât de Felix, cât și de Pascalopol „A fost o dată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o
enigmă”.

Pe de altă parte, statutul social al lui Felix suferă modificări pe tot parcursul acțiunii. Inițial, în
casa bătrânului Giurgiuveanu, acesta este un tânăr orfan, proaspăt absolvent de liceu, cu
aspirații mari în cariera de medicină. Faptul că el este un posibil pretendent la averea lui
Giurgiuveanu, stârnește disprețul Aglaei Tulea. Felix evoluează de la statutul de simplu student
la medicină la cel al unui medic de renume, împlinindu-și astfel dorința de afirmare din punctul
de vedere al carierei. Statutul psihologic al tânărului îi surprinde de la început imaturitatea din
perspectiva emoțională, fiind lipsit de experiență. Eșecul emoțional suferit în urma realizării
imposibilității de a avea o relație cu Otilia și, de asemenea, puterea cu care a făcut față acestei
experiențe contribuie la grăbirea procesului de maturizare pe plan psihologic. Statutul moral
este reliefat prin intermediul trăsăturilor morale. Astfel, Felix este un individ sensibil, fapt ce
reiese din atitudinea și maniera cu care o abordează pe dificila Otilia, respectiv un individ
inteligent, fapt accentuat de atitudinea și comportamentul pe care le are atunci când este pus

7
față în față cu obstacolele care îl înconjoară. Felix este o fire devotată atât meseriei de medic,
câr și persoan ei iubite.

O primă secvență relevantă pentru relația dintre cele două personaje este cea în care Felix îi
mărturisește Otiliei că o iubește prin intermediul unei scrisori. Fata nu reacționează în niciun fel
la declarația de dragoste a lui Felix și, într-un gest de exaltare nebunească, tânărul fuge de
acasă. Otilia îl caută peste tot cu trăsura, iar când în sfârșit îl găsește în parc, așezat pe o bancă
încărcată cu zăpadă, comportamentul ei este la fel de neclar și misterios ca întotdeauna, lăsând
loc în sufletul lui Felix dezamăgiri și nedumeriri. Conversația tinerilor evidențiază cele afirmate:
„-Ce copil ești! Ți-am citit scrisoarea, dar am uitat, știi că sunt o zăpăcită/ -Otilia, e adevărat?
Mă iubeșt?/ -Ei, ei, nu ți-a spus nimeni că te urăște.”

O altă secvență ce reliefează relația dintre cei doi tineri este cea în care, după moartea lui
Costache Giurgiuveanu, Otilia vine în camera lui Felix pentru a-i dovedi că îl iubește: „Ca să-ți
dau o dovadă că te iubesc, am venit la tine”. Discuția tinerilor evidențiază raportarea diferită la
iubire și faptul că, implicit, au concepții diferite despre viață: Otilia percepe iubirea în felul
aventuros al artistului, cu dăruire și libertate absolute, în timp ce Felix are despre dragoste
păreri romantice și vede în femeie un sprijin în carieră. Dându-și seama că aceasta ar putea
reprezenta o piedică în împlinirea idealurilor tânărului bărbat, Otilia îl părăsește pe Felix și alege
siguranța căsătoriei cu Pascalopol.

Otilia este caracterizată direct încă din primul capitol: „o fată subțirică, îmbrăcată într-o
rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc”. Ulterior, portretul este completat de
narator „față măslinie, cu nasul mic și ochi foarte albaștri”. Atât caracterul, cât și aspectul fizic al
fetei reies din caracterizarea directî făcută de alte personaje: Felix și Pascalopol o văd în dublă
ipostază: tânărul o privește ca pe o iubită și mamă: „Nici nu știu cum te iubesc, ca pe o
logodnică, ca pe o mamă al zice”; „Am găsit în tine tot ce mi-a lipsit în copilărie”, pe când
maturul Leonida Pascalopol o vede ca pe o iubită și fiică: „N-aș putea să-ți spun dacă o iubesc
pe Otilia ca părinte sau ca bărbat”. În monologul său, Costache Giurgiuveanu o asociază cu
mama ei: „Tot așa era, mândră, ținea la casă… și cânta bine la pian”. Aglae și Aurica o percep ca
fiind o destrăbălată, fiindcă nu respectă eticheta vremii: „O stricată, o destrăbălată”.
Caracterizarea indirectă o surprinde ca o ființă emancipată, care nu respectă întru totul
normele de conduită ale vremii și preferă să se manifeste așa cum simte. Otilia se
autocaracterizează ca fiind „foarte capricioasă, vreau să fiu liberă”. Mijloacele balzaciene:
imaginea contradictorie a Otiliei prin descrierea camerei și a portretului ei fizic, interiorul
dezvăluind preocupările artistice, naturalețea, cochetăria, curiozitatea și atracția spre nou a
tinerei.

Felix Sima este caracterizat direct de către narator „un tânăr de vreo optsprezece ani
îmbrăcat în uniformă de licean”, prezentându-l cu „o față juvenilă și prelungă, aproape

8
feminină”, obrazul „de culoare măslinie”, iar nasul „de o crăpătură elenică”. Indirect, tânărul
este descris ca având o fire analitică, dispus să muncească pentru ceea ce își propune și
preocupat de interesele sale. Însingurat, visător, inteligent, fin, Felix are capacitate de reflecție,
comentariul autorial notând conștiincios gândurile, frământările, îndoielile în stilul indirect liber
sau prin intermediul jurnalului tânărului: „Nu trebuie să fiu așa de orgolios de averea mea, pe
care n-am meritat-o și să scot ochii lumii cu ea. Trebuie să mă port modest, discret, spre a nu
scoate în evidență situația critică a Otiliei. Trebuie să-i spun adevărul, că am nevoie de prezența
ei”.

Conflictul de natură interioară al tânărului este legat de sentimentele sale față de Otilia.
Declanșat de lipsa de experiență pe care o are, în contrast cu Otilia, atinge punctul culminant
când ea îi respinge cererea în căsătorie. Tânărul îndrăgostit ezită să ia o decizie fermă și își
pierde iubita, deși vedea în ea un ideal feminin, fata răspunzându-i nevoii lui de ocrotire, de
protecție și de dragoste. Lipsit de la o vârstă fragedă de căldura sentimentului matern, Felix își
îndreaptă înspre Otilia aceste sentimente. Reprezentative pentru relația dintre personaje sunt
acțiunea și perspectiva narativă.

*Vezi tema și viziunea despre lume

În concluzie, romanul „Enigma Otiliei” de George Călinescu surprinde evoluția relației dintre
Felix Sima și Otilia Mărculescu pe tot parcursul operei, de la o firească prietenie, la o poveste de
dragoste, într-un final. Misterul Otiliei și al cuplului pare a se ascunde în replica de neînțeles de
la începutul romanului: „Noi nu trăim decât patru-cinci ani”.