Enigma Otiliei de George Calinescu - eseu

Cuprinsă între 1918 şi 1939, perioada interbelică se evidenţiază în literatură

printr-o deosebită dezvoltare a romanului. În cadrul “secolului romanului”, proza
este caracterizată prin coexistenţa tendinţelor moderniste, ce domină epoca, cu cele
tradiţionaliste.
George Călinescu considera că literatura trebuie să fie în legătură directă cu
"sufletul uman", abordând astfel realismul clasic("A procedat clasic, după metoda
balzaciană a faptelor concrete, a experienţei comune"-Pompiliu Constantinescu),
depăşind acest program estetic prin introducerea elementelor de modernitate.
Publicat în anul 1938, "Enigma Otiliei" este un roman(al doilea dintre cele patru
scrise în total), specie a genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu acţiune
complexă şi complicată, desfăşurată de obicei pe mai multe planuri narative, la care
participă un număr mare de personaje. Caracterul acestuia ilustrează mai multe
tipare : clasic şi obiectiv, prin perspectiva narativă; realist, balzacian, prin temă,
veridicitate, personajele "tipice în împrejurări tipice", tehnica detaliului
semnificativ folosită în descrieri, monografic sau social prin aspectele lumii
urbane înfăţişate, şi interbelic prin perioada în care este încadrat; de sinteză
estetică, prezentând şi elemente moderniste- naturalismul, constând în interesul
pentru alienare şi senilitate, motivate prin ereditate şi mediu şi tehnicile moderne de
caracterizare(comportamentismul, pluriperspectivismul- reflectarea poliedrică sau
tehnica oglinzilor paralele) şi romantice- prin gruparea antitetică a personajelor(de
exemplu, Moş Costache şi Pascalopol) şi analiza sentimentului erotic sau descrierea
Bărăganului.

Ca surse de inspiraţie, se remarcă un pasaj de un umor macabru din ceea ce se

speculează a fi ori un jurnal personal ori aparţinând unei alte persoane, în care este
amintită moartea unei mătuşi pe nume Tinca şi urmările acestui fapt. De asemenea,
motivul orfanului este inspirat din propria copilărie, el fiind adoptat la 8 ani de
familia Călinescu. Chipul Otiliei este preluat tot din viaţa personală, aparţinând
unei verişoare, în vreme ce istoricii literari au sesizat o serie de asemănări
intelectuale şi fizice între Felix şi autor.

Tema relevă caracterul balzacian şi citadin al lucrării. Scriitorul este interesat de

problematica balzaciană, abordând motive literare precum paternitatea şi
moştenirea. Aceasta este o frescă socială întrucât conţine o imagine amplă a
societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, ce reprezintă un fundal în
cadrul căruia are loc maturizarea tânărului Felix Sima, care, înainte de a putea clădi
o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie (bildungsroman). De
asemenea, este abordată tema iubirii, de factură romantică şi cea a dezagregării
personalităţii, modernă. Viziunea este realistă, oferind în detaliu experienţe
verosimile din viaţa burgheziei bucureştene, accentuând diferenţa dintre aparenţă şi
esenţă, în afară de Felix şi Otilia, toate celelalte personaje dorind să pară ceea ce nu
sunt.
La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv comun articulat căruia
îi este subordonat un substantiv propriu în cazul genitiv,ce denumeşte personajul
feminin, eponim, al romanului, revelând fascinaţia lui Felix pentru misterul Otiliei.
Titlul iniţial, modificat din motive editoriale, "Părinţii Otiliei", ilustra motivul
balzacian al paternităţii, dat fiind faptul că fiecare dintre personaje are oarecare
aport la soarta orfanei Otilia, luând locul figurilor parentale.

Perspectiva narativă este obiectivă, cu o viziune “dindărăt” şi un narator

omniscient şi omniprezent ce relatează la persoana a III-a. Naratorul se ascunde în
spatele diverselor măşti, fapt dovedit prin limbajul uniformizat(de exemplu,
personajul-reflector Felix Sima, prin intermediul căruia sunt prezentate alte
personaje). Modul principal de expunere este naraţiunea, ce se îmbină cu descrierea
şi dialogul.

În ceea ce priveşte contextul spaţio-temporal, reperele sunt fixate încă din incipit:
temporal- "într-o seară de la începutul lui iulie 1909" şi spaţial- strada Antim din
Bucureşti, casa lui moş Costache Giurgiuveanu. Acţiunea se desfăşoară într-un
interval de aproape trei ani, încheindu-se primăvara, în martie.

Există două tipuri principale de conflicte în romanul “Enigma Otiliei” , şi

anume interior şi exterior. Conflictul central este exterior, de natură socială,
declanşat de moştenirea lui moş Costache, a cărui avere se cuvine fiicei sale
vitrege, Otilia Mărculescu, dar care se manifestă pe de o parte prin ostilitatea
Aglaei împotriva orfanei şi pe de altă parte prin dezbinarea familiei Tulea, cauzată
de interesul lui Stănică Raţiu pentru a obţine zestrea ca soţ al Olimpiei. Conflictul
erotic, deopotrivă exterior, are loc între Felix Sima şi Leonida Pascalopol pentru
iubirea Otiliei. Conflictele interioare sunt cel al lui Felix între terminarea studiilor
şi iubirea pentru Otilia, al lui Pascalopol, privitor la sentimentele faţă de tânără şi al
Otiliei dintre iubirea ideală promisă de Felix şi viaţa fără griji alături de Pascalopol.

Ca structură, romanul este alcătuit din douăzeci de capitole. Acţiunea este

construită pe mai multe planuri narative, care urmăresc destinul unor personaje,
prin acumularea de detalii, spre exemplu cel al lui Felix, al Otiliei, al clanului Tulea
sau al lui Stănică Raţiu. Există două planuri narative principale, unul privind
burghezia secolului al XX-lea şi unul al formării unui tânăr intelectual. Primul
urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii lui Costache
Giurgiuveanu şi înlăturarea Otiliei, iar al doilea prezintă destinul tânărului Felix
Sima care, rămas orfan, vine la Bucureşti pentru a studia medicina. Acesta trăieşte
prima sa experienţa erotică, sinceră şi profundă, faţă de Otilia, simţindu-se derutat
de atenţia pe care aceasta i-o acordă lui Pascalopol.
Incipitul romanului fixează reperele spaţio-temporale, prezentând totodată şi
personajele principale şi sugerând în această manieră conflictul. Finalul este închis
prin rezolvarea conflictului şi este urmat de un epilog. Simetria acestuia cu
începutul se realizează prin descrierea străzii și a casei lui Costache Giurgiuveanu
din perspectiva lui Felix, în două momente diferite ale existenței sale (în
adolescență și aproximativ zece ani mai
târziu, "după război"). Romanul se încheie cu aceeași replică a unchiului său: "nu-
nu-stă nimeni aici, nu cunosc", amintită de Felix.
Fiind o operă narativă, acţiunea este structurată pe momentele
subiectului. Expoziţiunea este realizată prin fixarea acţiunii în timp şi spaţiu, în
manieră balzaciană. Strada, dar şi casa lui moş Costache sunt descrise minuţios,
prin prezentarea detaliilor arhitecturale. Starea precară a locuinţei sugerează unele
trăsături ale proprietarului, printre care incultura, zgârcenia şi delăsarea. Felix este
întâmpinat într-un mod bizar de moş Costache, ce pretinde că nu-i cunoaşte
identitatea şi de verişoara sa, Otilia. Scena de familie la care Felix, după ce este
prezentat de Otilia, asistă din umbră, are rolul de a configura intriga, şi anume
lupta pentru moştenire, căreia i se adaugă intriga erotică, odată cu apariţia tânărului
Felix.

Desfăşurarea acţiunii urmează liniile sugerate de scena iniţială la care Felix asistă
în casa lui moş Costache. Pascalopol, un aristocrat rafinat, îi face, cu discreţie, curte
Otiliei, fiica dintr-o căsătorie nelegalizată a lui Giurgiuveanu, care o iubeşte cu
adevărat, dar amână mereu întocmirea unui act de zestre menit să-i asigure un viitor
independent, cu speranţa, hrănită de zgârcenia lui bolnăvicioasă, că se va mărita cu
bogatul Pascalopol. Otilia este privită cu duşmănie de sora lui Giurgiuveanu, Aglae,
căsătorită cu Simion Tulea, un soţ aproape alienat. Ea vede în Otilia un adversar în
bătălia ei pentru moştenirea averii fratelui, care i-ar putea asigura un viitor
matrimonial Auricăi, fiica sa nemăritată. Averea lui Giurgiuveanu este pândită şi de
către ginerele Aglaei, Stănică Raţiu, avocat, căsătorit cu fata cea mare a Aglaei,
Olimpia. Apariţia lui Felix adânceşte conflictele. Felix, care se îndrăgosteşte de
Otilia, devine un rival pentru Pascalopol, care intuieşte că nu poate concura cu
tinereţea noului venit. Felix se dovedeşte naiv şi ratează şansa de a se apropria pe
Otilia, sincer îndrăgostită de el. În paralel, este evocată viaţa sărăcăcioasă şi mizeră
a studenţilor, prin intermediul lui Weissmann, un coleg de facultate al lui Felix.

Punctul culminant al acţiunii îl constituie momentul în care moş Costache se

îmbolnăveşte şi, la al doilea atac de apoplexie, este jefuit de către Stănică Raţiu,
care îi şi provoacă moartea atunci când îi smulge banii de sub salteaua pe care zace.

Deznodământul vine în mod previzibil. Aglae moştenind casa fratelui, o alungă pe

Otilia, care se căsătoreşte cu Pascalopol. Felix îşi urmează destinul şi devine un
medic cunoscut, profesor universitar şi familist. Finalul naraţiunii se constituie ca
un epilog, proiectând dramele individuale pe fundalul marii drame a Primului
Război Mondial, când Felix, medic militar, îl întâlneşte, într-un tren cu răniţi, pe
Pascalopol, de la care află că i-a redat Otiliei libertatea.

Pentru caracterizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană a descrierii

mediului şi fizionomiei, din care se deduc trăsăturile de caracter. Acestea sunt
prezentate în mod direct de către narator sau în mod indirect, trăsăturile reieşind din
fapte şi relaţiile dintre acestea.Portretul balzacian porneşte de la caracterele clasice,
cărora realismul le conferă dimensiune socială şi psihologică. Se remarcă astfel
tipologii precum avarul- moş Costache, fata bătrână- Aurica, dementul senil-
Simion, debilul mental- Titi, arivistul- Stănică Raţiu, aristocratul rafinat-
Pascalopol.