ENIGMA OTILIEI de G.

Călinescu
- roman realist de tip balzacian -

Personalitate complexă a literaturii române, spirit plurivalent, G. Călinescu acoperă o arie

vastă de preocupări - critică şi istorie literară, eseistică, literatură, amintind de alţi creatori enciclopedici,
precum Dimitrie Cantemir, B. P. Hașdeu, Nicolae Iorga.
Opera literară ,,Enigma Otiliei”, publicată în 1938, este un roman realist de tip balzacian, un
roman social şi citadin, prin atenta observație a cotidianului, zugrăvirea unor personaje bine
individualizate, prin gustul detaliului, observarea umanității sub latura morală, dar depășește realismul
clasic prin spiritul critic și polemic și prin elementele de modernitate. Autorul pornește de la datele
realității pentru a înfățișa imaginea societății românești bucureștene de la începutul secolului al XX-lea. În
primul rând, societatea românească este prezentată detaliat, urmărindu-se mediul familial, universitar, al
restaurantelor, al cinematografelor, al plimbărilor cu trăsura, arhitectura specifică și preocupările
oamenilor: căsătorie, carieră, îmbogățire prin orice mijloace. Problematica propusă de text este una tipic
balzaciană, banul distruge etica unei societăți. Relația dintre Costache Giurgiuveanu și fiica sa vitregă,
Otilia Mărculescu, eșuează din pricina avariției bătrânului, care moare înainte să-i fi asigurat fetei un viitor.
De asemenea, relația fraternă dintre Costache și sora sa, Aglae, are la bază dorința surorii de a pune mâna
pe moștenirea bătrânului. Relația dintre soți se fundamentează pe aceleași principii mercantile. Stănică
Rațiu se căsătorește cu Olimpia pentru zestre, dar bărbatul nu își asumă nici rolul de soț, nici pe cel de tată.
În al doilea rând, în linie realistă, autorul creează o adevărată galerie de personaje cu punct de
plecare declarat în opera lui Balzac. Costache Giurgiuveanu reprezintă tipologia avarului, Stănică Rațiu
este demagogul și parvenitul, Leonida Pascalopol, bărbatul matur, Aglae Tulea “baba absolută”, iar Aurica,
fata bătrână.
Prozatorul îşi intitulează cartea ,,Părinţii Otiliei”, insistând pe ideea că fiecare personaj este, într-un
fel, responsabil de evoluţia tinerei orfane; însă editorul propune un titlu comercial Enigma Otiliei. Titlul
cărţii ilustrează ideea balzaciană a paternităţii, din obligaţie morală, ori dintr-un interes material.
În aceeași ordine de idei, romanul călinescian își relevă dimensiunea realistă și în plan tematic,
discursul narativ abordând o temă socială, urbană. Această macrotemă este particularizată prin teme și
motive specifice balzaciene: moștenirea, paternitatea eșuată și orfanul. Tema iubirii nu ocupă prim
planul, dar creează această impresie, deoarece dragostea este un sentiment definitoriu pentru orice
existenţă, fie şi prin absenţa ei.
Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri narative, care
urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor
clanului Tulea, al lui Stănică. Un plan urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii
lui Costache Giugiuveanu şi înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix
Sima care, rămas orfan, vine la Bucureşti pentru a studia medicina, locuieşte la tutorele lui şi trăieşte
iubirea adolescentină pentru Otilia. Autorul acordă interes şi planurilor secundare , pentru susţinerea
imaginii ample a societăţii citadine. Succesiunea secvenţelor este redată prin înlănţuire (respectarea
cronologiei faptelor), completată cu inserţia unor micronaraţiuni.
O primă secvență semnificativă pentru problematica romanului poate fi considerată cea a jocului de
table, din deschiderea romanului. Se observă descrierea detaliată a mediului în care trăiesc personajele, a
vestimentației, a elementelor de portret fizic, elemente ce devin definitorii pentru trăsăturile de caracter ale
actanților. Cel dintâi personaj cu care face cunoștință Felix, odată intrat în casa tutorelui său este Leonida
Pascalopol, moșierul a cărui eleganță este sugerată prin detalii semnificative: finețea pielii, „tăietura
englezească” a mustății cărunte, hainele de stofă fină, parfumul discret. Aglae Tulea este următorul
personaj, parvenitismul femeii, tendința spre imitație sunt trăsături sugerate prin imaginea părului negru,
bine strâns, într-o coafură japoneză, cu buzele subțiri, nasul încovoiat care sugerează răutatea. Scena
prefigurează conflictele majore ale romanului și evoluția personajelor. În acest sens, replica Aglaei, “N-am
știut că faci azil de orfani…” avertizează cititorul asupra unuia dintre conflictele centrale ale discursului
narativ, și anume, eforturile depuse de clanul Tulea pentru a intra în posesia moștenirii bătrânului Costache
Giurgiuveanu. De asemenea, momentul în care Pascalopol îi oferă Otiliei un inel prefigurează finalul, când
cei doi se vor căsători.

1
 Totodată, scena priveghiului înainte de vreme, surprinsă în capitolul al XVIII-lea, se constituie într-
un alt episod narativ, menit a reliefa modul original în care George Călinescu tratează tema moștenirii. Într-
o zi călduroasă, Costache leșină. Aflând de subitul atac de cord al fratelui său, Aglae, sperând într-o
apropiată moarte a acestuia, se grăbește să cheme doctorul și merge acasă la Giurgiuveanu. Deși bătrânul
nu avea nimic, Aglae și Stănică fac tot posibilul pentru a-l aduce într-o stare gravă, mănâncă din bunătățile
agonisite, încep un joc de cărți, ignoră starea bătrânului. Scena surprinde, într-o manieră comică,
degradarea mecanismelor societății, dezumanizarea ființei umane generate de patima banilor.
Nu în ultimul rând, viziunea despre lume a autorului se reflectă și în elementele de structură și de
compoziție a textului narativ. Astfel, incipitul și finalul se află în relație de simetrie. Circularitatea este dată
de imaginea străzii Antim din București și a casei lui moș Costache, văzută prin ochii lui Felix la venirea sa
în capitală și aproximativ zece ani mai târziu.
Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal („într-o seară de la începutul lui iulie
1909”) şi spaţial (descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei lui moş Costache, a interioarelor), prezintă
principalele personaje, sugerează conflictul şi trasează principalele planuri epice.
Expozițiunea este realizată după metoda realist-balzaciană. Acţiunea debutează cu venirea
lui Felix Sima, un tânăr de 18 ani orfan, la unchiul şi tutorele său la Bucureşti, pentru a studia
medicina. Pătruns în casă îi cunoaşte pe membrii familiei: Costache Giurgiuveanu, rentier, şi fiica sa
vitregă, Otilia Mărculescu, pe care intenţionează să o înfieze, pe mătuşa sa, Aglae Tulea, pe soţul ei
Simion, copiii Aurica, Titi şi un domn mai în vârstă, foarte elegant, Leonida Pascalopol, un vechi prieten
al lui moş Costache. Finalul romanului are aspectul unui epilog, care surprinde destinele personajelor
antrenate în conflict: Stănică Rațiu a divorțat de Olimpia, căsătorindu-se cu Georgeta. Felix Sima a
ajuns un medic renumit și profesor universitar, alegând o căsătorie interesată. Se întâlnește
întâmplător cu Pascalopol pe tren, în drum spre Constanța. aflând de la acesta că a divorțat de Otilia,
care s-a căsătorit cu un conte exotic în Argentina. Pascalopol îi arată lui Felix o fotografie cu Otilia,
în care acesta nu mai descoperă fata enigmatică de care se îndrăgostise odinioară, ci o femeie
frumoasă, dar “învăluită într-un aer de platitudine feminină”.
Conflictul central al romanului este unul exterior și constă în lupta dusă de clanul Tulea
pentru a intra în posesia averii bătrânului Costache, împiedicând înfierea Otiliei. Al doilea conflict
este unul interior, erotic, traversat de Felix Sima. Acesta este cuprins de gelozie din pricina
atitudinii prea familiare pe care Otilia, fata de care s-a îndrăgostit, o manifestă față de maturul
Pascalopol.
Perspectiva narativă a romanului este una obiectivă, cu o viziune „dindarăt”, care aparține
unui narator omniscient și omniprezent ce relatează la persoana a III-a.Obiectivitatea romanului este
una paradoxală, deoarece naratorul nu este neimplicat, ci se substituie unui comentator critic la adresa
Bucureștiului antebelic. Viziunea este astfel mediată de Felix, în calitate de personaj-reflector.
În concluzie, romanul “Enigma Otiliei” rămâne o creație reprezentativă a scriitorului care a dorit
să umple golul existent în evoluția speciei în literatura română, prin adoptatea modelului balzacian.