ENIGMA OTILIEI

-roman realist-
De G. Călinescu
Realismul este un curent literar apărut in Franța la jumatatea secolului
al XIX-lea ca reacție împotriva sentimentalismului și fanteziei romantice. Are
ca principiu de bază reflectarea realitatii în mod cât mai veridic. Pentru
scriitorii realiști, literatura devine “mimesis” (imitație) în forma cea mai pură,
ceea ce presupune înlăturarea idealizării. Realismul se caracterizează prin
interesul pentru societate, obiectivitate, tipologia personajelor ca produse ale
mediului, veridicitate, arta detaliului semnificativ, precizie și concluzie, temele
predilecte fiind paternitatea, familia, fresca socială sau banul.
Supranumit de Geo Bogza “o plăsmuire de geniu a acestor pământuri”,
G. Călinescu este o personalitate culturală românească de tip enciclopedic,
“Enigma Otiliei” fiind al doilea dintre cele patru romane ale sale care apare in
1938.
“Enigma Otiliei” este un roman realist cu elemente moderniste,
balzacian, social, al formării și al familiei.
Opera este roman prin amploarea acțiunii, desfășurată pe mai multe
planuri narative, cu conflict complex la care participă numeroase personaje.
Romanul este o frescă a burgheziei bucureștene de la începutul secolului
al XX-lea, prezentă sub determinarea social-economică. Caracterul de frescă
este dublat de carcaterul de bildungsroman : imaginea societății constituie
fundalul pe care se proiectează formarea unui tânăr care trăiește experiența
iubirii înainte de a-și face o carieră.
Tema romanului este astfel o frescă a burgheziei bucureștene de la
începutul secolului al XX-lea, fiind în același timp romanul unei familii și istoria
unei moșteniri. Se conturează astfel două subteme ale realismului balzacian:
moștenirea si paternitatea.
Carcaterul realist se desprinde din temă, conflict, personaje tipice
acționând în împrejurări tipice, fixarea coordonatelor spațio-temporale,
descrierile minuțioase cu grija pentru detaliul semnificativ, obiectivitatea
perspectivei narative, aspectul monografic al societății prezentate, simetria
compozițională. Scriitorul apelează si la mijloace ale modernității ca
reflectarea poliedrică, ambiguitatea personajelor, procesele psihice deviante
și comportamentismul.
Perspectiva narativă este obiectivă, narațiunea se realizează la
persoana a treia , naratorul este omniscient si omniprezent. Deși naratorul
este obiectiv, detașat, viziunea este “din spate”, impersonalitatea este uneori
încălcată prin comentariul unui estet, spectator al comediei umane înfățișate.
 Inițial, romanul se numea “ Părinții Otiliei ”, sugerând faptul că fiecare
personaj al romanului afectează cumva destinul tânărului Felix Sima și al
familiei Giurgiuveanu și pe de altă parte, celălalt plan urmărește lupta clanului
Tulea pentru obținerea moștenirii lui Costache și înlăturarea Otiliei.
Există și planuri secundare care ilustrează imaginea de ansamblu a societății
citadine : evoluția lui Titi, a lui Leonida Pascalopol și a Auricăi.
Secvențele narative sunt redate prin înlănțuire, dar și prin inserție.
Dialogul conferă veridicitate, în timp ce descrierea, atât a spațiilor, cât și a
vestimentației, susține impresia de univers autentic.
Detaliul semnificativ, observația, ca trăsătură specifică realismului,
devine mijloc de caraterizare indirectă, prin care sunt conturate personajele.
Incipitul fixează coordonatele spațiale si temporale : “începutul lui iulie,
1909, cu putin înainte de orele 10 ”, pe strada Antim din București, tânărul
Felix Sima caută casa unchiului său Costache Giurgiuveanu. Strada este
descrisă cu minuțiozitate, prin procedeul restrângerii treptate a cadrului.
Descrierea străzii, precum și răspunsul bâlbâit al lui Costache: “ nu,nu,nu știu...
nu nu stă nimeni aici, nu cunosc” realizează simetria începutului cu finalul :
Perspectiva lui Felix este redată la începutul romanului, dar și la final, adică
aproximativ 10 ani.
Conflictul principal este exterior și se bazează pe relațiile dintre două
familii înrudite. Prima familie este compusă din Costache Giurgiuveanu, un
rentier avar, fiica sa vitregă ( a celei de-a doua soții decedate ) Otilia
Marculescu și nepotul său Sima, care orfan și el, vine la București să studieze.
Un alt intrus este și Leonida Pascalopol, un moșier trecut de prima tinerețe
care gravitează în jurul Oiliei. Se formează un conflict erotic între Felix și
Pascalopol, amândoi îndrăgostiți de Otilia.
Cea de-a doua familie este familia Tulea. Aglae Tulea, sora bătrânului,
căsătorită cu Simion, și cei trei copii ai lor: Aurica, Titi și Olimpia. Pentru
zestrea Olimpiei va intra în familie și Stănică Rațiu. Conflictul se desfășoară
între cele două familii pentru a averea lui moș Costache, înlăturând-o pe Otilia
și provocând destrămarea familiei Tulea.
O primă scenă semnificativă pentru tema romanului este inclusă în
expozițiune, realizată prin restrângerea treptată a cadrului în descrierea străzii
Antim. Arhitectura străzii sugerează imaginea unei limbi in declin, o lume care
a avut suficientă forță să facă avere, dar nu a acumulat și fond cultural. Prin
intermediul lui Felix, obiectiv și exterior, este prezentată scena de familie-jocul
de table. Sunt realizate portretele fizice ale personajelor, cu detalii
vestimentare și fiziologice care sugerează, în atmosfera clasică, trăsături de
caracter; este prezentată în mod direct, starea civilă, statutul familiei, element
de biografie. Toate aceste aspecte configurează atmosfera neprimitoare în
care pătrunde tânărul. Primirea este rece si accentuează relațiile de mai
târziu. Aglae îl vede pe tânăr ca pe un orfan înteținut de Costache (“faci azil de
orfani “), Aurica drept un potențial soț.
Pascalopol drept un tânăr care primește atenția Otiliei. Singură, fata îl
primește deschis și delicat, lăsând-ul să descopere tereptat atmosfera si
poveștile nespuse ale casei.

Intriga este reprezentată de cele două mari planuri: istoria moștenirii

lui Giurgiuveanu și destinul lui Felix Sima.
Bătrân și avar, îndemnat permanent de pascalopol, moș Costache își va
lichida treptat averea, dar nu se va putea dezlipi de banii pe care îi va fura
Stănică Rațiu. Costache moare fără ca cineva sa vadă fapta lui Stănică,
deznodământul prezentând o imagine dezolantă. Otilia va renunțta la Felix,
dăndu-i șansa unui viitor “strălucit” și mărintându-se cu Pascalopol. Olimpia
este părăsită de Stanică, care se va căsători cu Georgeta; Aurica nu-și poate
îndeplini visul de a avea un soț.
Dragostea delicată a celor doi tineri se stinge în negura întunecată a
societății, condusă de norme și principiul economic.
O scenă semnificativă este ultima întâlnire dintre ei : “ într-o seară la
începutul lui martie” Felix primește vizita Otiliei care vine “ ca să-ți dau dovadă
că te iubesc”. Hotărâtă să-și trăiescă viața în spiritul aventuros al artistului.
Otilia consideră că “Putem fi bărbat și soție și fără binecuvântarea lui popa
Țuică”. Cei doi petrec o noapte platonică, Felix fiind dispus să aștepte până
când se vor putea căsători. Dar dimineață Otilia pleacă și peste două
săptămâni Felix primește o carte poștală care prezintă iubirea lor: “ o dragoste
nepotrivită pentru marele lui viitor”.
Finalul romanului este închis, întâlnirea ulterioară dintre Felix și
Pascalopol constituie o scenă reprezentativă pentru cum societatea, fluxul
necruțător al timpului transformă tot.
Felix primește o fotografie, “ o doamnă foarte picantă, gen actriță,
întreținută “. “ Femeia era frumoasă, cu linii fine” dar nu “era fata nebunatică”
pe care o iubiese. Și Felix ajunge un doctor strălucit care, după întâlnirea cu
Pascalopol, ajuns în biroul său, scoate fotografia Otiliei de altadată : “ nu
numai Otilia era o enigmă, ci și destinul însuși”.
Ultimele cuvinte ale romanului încheie simetria compozițională prin
vorbele bătrânului î n amintirea lui Felix : “ Aici nu stă nimeni “.
Modernitatea romanului se remarcă la nivelul construcției
personajelor, ambiguitatea unor personaje ( Felix nu este ambițios realist, ci
un tânăr sincer îndrăgostit ); bolile psihice care domină familia Tulea, portretul
Otiliei realizat prin comportamentism și reflectarea poliedrică.
Relativizarea imaginii îi alcătuiește un portret complex și contradictoriu.
Cel care intuiește adevărata esență a personalității Otilei este Weissmann,
prietenul lui Felix : “orice femeie care iubește un bărbat, fuge de el, ca să
rămână în amintirile lui ca o apariți luminoasă ”.
Viziunea despre lume surprinde două aspecte fundamentale prezente
în operă : enigma Otiliei este defapt enigma celor care o privesc (nu otilia are
vreo enigmă, ci Felix crede că are ), iar societatea distruge prin răutate,
ignoranță si lăcomie orice aspect pur si corect, inclusiv iubirea celor doi tineri.
În conturarea personajului feminin, Călinescu pornește de la un model real,
verișoara Otilia pe care o admira în copilărie; Otilia este “eroina mea lirică”,
este “tipizarea mea în ipostază feminină”. Precum Flaubert, Călinescu se
proiectează în personajul său feminin, considerând că “el și Otilia sunt acolo în
calitate de victime și de termeni angelici de comparație”. Dar autorul își
iubește proiecția;”Otilia c’est moi ”.