Tema si viziune despre lume

-Enigma Otiliei-

Romanul Enigma Otiliei apare în 1938, la sfârșitul perioadei interbelice, dominată de efuziuni literare
care consacră specia romanului și ilustrează coexistența direcțiilor tradiționale și moderne.

Critic, istoric literar, dar și romancier, George Călinescu optează pentru formula romanului realist de tip
balzacian, dar depășește acest program estetic, apelând la elemente de modernitate.

Romanul este marcat de spiritul clasic balzacian, îmbinat cu elemente de factură romantică, evidențiind
puternice trăsături ale romanului modern, obiectiv și realist.

Elementele realiste constituie nota dominantă prin tematica socială (tema familiei, motivul moștenirii,
motivul paternității), prin obiectivitatea perspectivei narative, prin tehnica detaliului semnificativ, dar și
prin galeria de personaje-tip care conturează o adevărată „comedie umană”.

O primă trăsătură a realismului este tehnica detaliului semnificativ, care fixează încă din incipit, cu
veridicitate coordonatele spațio-temporale „Într-o seară, de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte
de orele 10, (…) în strada Antim”. Descrierea minuțioasă a străzii prin tehnica balzaciană conturează
principiul determinismului în cercuri: exteriorul „Strada pustie şi întunecată”, casa „zidăria crăpată şi
scorojită, crăpăturile casei din care ieşeau buruieni” și fizionomia personajului surprinzând avariția lui
Moș Costache Giurgiuveanu.

Tema socială ilustrează o frescă a burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea și susține
caracterul balzacian și citadin al romanului. Imaginea societății este fundalul pe care se proiectează tema
paternității care implică identitatea personală, motivul orfanului, dezvoltarea comportamentului uman
asimetric, maturizarea forțată. Romanul are și caracter de Bildungsroman, deoarece urmărește
maturizare lui Felix Sima, dar și a Otiliei Mărculescu, marcată de o frumoasă și tristă poveste de iubire.

O scenă reprezentativă este cea a jocului de cărți din salonul lui Costache Giurgiuveanu. Felix devine
martor al celei mai spectaculoase scene: jocul de cărți care adună în jurul mesei cele mai bizare
caractere. Jocul de cărți este și un prilej pentru etalarea gandurilor. Felix observă avariția bătrânului
unchi, cochetaria Otiliei, răutatea Aglaei care îi reproșează fratelui ei că vrea să înființeze un „azil de
orfani”.

O altă scenă care susține tema moștenirii și constituie rezolvarea conflictului exterior este scena furtului
averii lui moș Costache. Bătrânul suferă un prim accident vascular. ,,Familia’’ interesată pune stăpânire
pe locuință și-l păzește pe bătrân, așteptând să moară. Dar moș Costache își revine surprinzător, casa lui
fiind în acel moment inspectată de Stanică, ce bănuiește că banii sunt ținuți pe aproape de către avar.
Acesta, în final, va fura banii bătrânului, provocându-i astfel moartea. Familia îl îngroapă cu o oarecare
fală spre a nu fi de râsul lumii.

Perspectiva narativă este obiectivă, caracterizată prin viziunea par derriere/ „dindărăt” şi focalizare zero.
Relatarea la persoana la a III-a se realizează de către un narator obiectiv, detaşat, care nu se implică în
faptele prezentate, dar condiţia impersonalităţii este încălcată prin comentariile specifice estetului. Deşi
adoptă un ton obiectiv, naratorul nu este absent, ci comunică, prin postura de spectator al comediei
umane, cu instanţele narative. Naratorul se ascunde în spatele măştilor sale, care sunt personajele, fapt
dovedit de limbajul uniformizat.
Structura: Romanul este alcătuit din douăzeci de capitole, numerotate cu cifre romane şi fără titluri.
Acţiunea începe în iulie 1909 şi se încheie după mai mult de zece ani (dintre care, ultimii sunt rezumați în
doar două pagini). Acțiunea se desfășoară cronologic si cuprinde două planuri:

Drumul formării ca intelectual a tânărului Felix Sima; destinul lui Felix;

Strădania rudelor lui Costache Giurgiuveanu de a intra în posesia averii (moştenirii) acestuia; destinul
moștenirii.

Romanul începe cu venirea tânărului Felix Sima în Bucureşti, la ruda sa prin alianţă, Costache
Giurgiuveanu. Absolvent al Liceului Internat din Iași, Felix (care rămăsese orfan după ce-i murise tatăl),
venise la tutorele său necunoscut, intenționând să urmeze Facultatea de Medicină. Primit în bătrâna
casă din strada Antim, tânărul se integrează vieţii puțin ciudate din acest spaţiu.

Pivotul firului narativ este clanul familial, urmărindu-se mai multe destine:

Familia Costache Giurgiuveanu – Otilia Mărculescu (fiica vitregă)

Familia Tulea – Aglae – sora lui C, Simion – soțul Aglaei, copiii – Titi, Aurica, Olimpia, căsătorită cu Stănică
Raţiu.

Mobilul principal al tuturor acţiunilor e moștenirea, averea lui Costache, pe care o vânează clanul Tulea,
la care se aliază inventiv şi rapace Stănică Raţiu. Eforturile lor sunt canalizate statornic spre înlăturarea
Otiliei, fiica vitregă a lui Costache, fata celei de-a doua soţii, crescută fără acte de adopţie filială.

2. Celălalt plan – destinul tânărului Felix Sima, dornic de a face carieră, care trăieşte prima experienţă
erotică. Fondul liric al romanului constă în iubirea adolescentină, romantică, a lui Felix pentru Otilia.

În casa lui moş Costache în care va locui, îl cunoaşte pe Pascalopol, moşier cu maniere alese. Fiind o
prezenţă nelipsită din preajma Otiliei şi necesară, Felix devine gelos pe acesta. Otilia îl iubeşte pe Felix,
dar vrea să îl ajute să se realizeze în cariera lui ştiinţifică, intuindu-i cu maturitate şi luciditate ambiţia de
ajunge cineva. Capriciile şi luxul satisfăcute de Pascalopol cu generozitate şi discreţie, instinctul feminin
precoce, inteligenţa şi discernământul practic izvorâte dintr-o existenţă nesigură (orfană, suferind
umilinţe şi sentimentul singurătăţii), o fac pe Otilia să îl accepte pe Pascalopol drept soţ.

Neînţelegând acţiunile Otiliei, Felix o consideră o enigmă. El va studia cu seriozitate, devenind medic şi
prof universitar, făcând o căsătorie strălucită. Otilia va rămâne o amintire, o imagine a eternului feminin.

Pe celălalt plan al luptei pentru moştenire, clanul Tulea cunoaşte declinul familial. Aglae nu reuşeşte să
pună mâna pe banii lui Costache pentru că îi furase Stănică de sub salteaua bătrânului, provocându-i
moartea. Stănică renunţă la Otilia pentru că îl plictiseşte, preferând-o pe Georgeta, Titi va divorţa de
Ana, evoluând psihic spre o idioţenie vizibilă. Aurica va rămâne tot nemăritată şi nerealizată erotic.

Din epilog aflăm că Felix a devenit un renumit profesor universitar şi că s-a căsătorit în chip strălucit,
Otilia rămânând doar o amintire, o imagine a eternului feminin. După război, revăzându-l pe Pascalopol,
Felix este informat ca, din delicateţe sufletească, acesta se despărţise de Otilia care ajunsese în Spania
sau America, nevasta unui conte. Finalul romanului este închis prin rezolvarea tuturor conflictelor şi e
urmat de un epilog.
Simetria incipit –final

Finalul romanului aduce imaginea aceleiași case, văzută de același Felix, după mai mulţi ani. Cuvintele:
„Aici nu stă nimeni" care încheie romanul constituie o repetare a cuvintelor pe care moș Costache le
rostise la începutul acţiunii; descrierea casei lui Giurgiuveanu (cu care începe opera) este reluată în final,
cu deosebirea că, acum, aspectul ei părăginit sugerează moartea lucrurilor.

Un alt element compozițional este structura circulară, realizată prin simetria dintre incipit și excipit,
atât prin descrierea străzii Antim, „o caricatură în moloz a unei străzi italiene”, cât și prin replica „Aici nu
stă nimeni”.

Finalul romanului este deschis în privința destinului Otiliei, modernismul personajului constând și în
faptul ca nimeni nu poate dezlega misterul ce se țese în jurul ei, Pascalopol însuși conchizând, după
atâția ani, „A fost o fata delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”. Fotografia pe care
o privește Felix dezvăluie o „femeie frumoasă, cu linii fine, dar nxu era Otilia, nu era fata nebunatică”, ci
avea un aer de platitudine feminină, care nu mai semăna cu imaginea din conștiința lui. De aici reiese ca
Otilia este un personaj modern, plin de contradicții.

În Enigma Otiliei, Călinescu ilustrează o concepție de moralist-clasică, o observație atentă a eticii umane,
pe care o clasifică pe tipuri: „Romanul nu apare decât când ne dam seama ca începe să se organizeze o
lume de tipuri și de caractere” (George Călinescu). Călinescu se construiește prin îmbinarea trăsăturilor
ce țin de clasicismul tradițional (personajele-tip), de romantism (antiteza, motivul orfanului), dar și de
realismul modern, de tip balzacian (comportamentismul, determinismul, reflectarea poliedrică) un
personaj care fascinează prin revelații și ocultări succesive.