Particularitățile unui text narativ din creația lui George Călinescu

( roman balzacian)

Romanul Enigma Otiliei, scris de George Călinescu și publicat în anul 1938,

este al doilea roman dintre cele patru romane interbelice ale autorului. Ca
teoretician, acesta respinge proustianul și pledează pentru realismul clasic,
ilustrat prin romanul de tip balzacian.

Universul operei, ce reușește să creeze cu fidelitate iluzia vieții, reprezintă o

marcă specifică realismului. Romanul surprinde societatea românească la
începutul secolului XX. Aceasta este prezentată detaliat, mediul familial și
universitar,  restaurantele, cinematografele, plimbările cu trăsura, arhitectura
specifică: „Nicio casă nu era prea înaltă și aproape niciuna nu avea cat superior”,
respectiv ferestrele „de la o înălțime absurdă” sunt redate cu o acuratețe unică,
iar preocupările oamenilor: căsătorie, carieră, îmbogățirea prin orice mijloace
construiesc imaginea verosimilă a unei societăți în care obiectivele principale sunt
obținerea banilor și îmbunătățirea statutului social. În această lume, Felix Sima
trăiește experiența iubirii și a relațiilor de familie înaintea carierei.

Personajele, în manieră specific realistă, reprezintă tipologii umane, fiecare

fiind reprezentativ pentru o trăsătură morală sau socială. Astfel, Costache
Giurguveanu reprezintă avarul umanizat de sentimentele sale față de Otilia, iar
aceasta reprezintă enigmaticul, misterul eternului feminin. Aglae Tulea este „baba
absolută fără cusur în rău”, alături de Stănică Rațiu care întruchipează arivistul,
demagogul și parvenitul. Simion și Aurica Tulea reprezintă omul senil, respectiv
fata bătrână, pe când Titi este simbolul tânărului cu grave probleme mintale
(preocupările sale fiind copiatul textelor și legănatul), iar tipologia ambițiosului, a
adolescentului orfan, capabil de a iubi și hotărât să își facă o carieră „Am de gând
să mă specializez, să devin un nume” este reprezentată de Felix.

Tema centrală a operei este moștenirea, dar aceasta se îmbină și cu alte teme
precum parvenirea, paternitatea și iubirea. Opera, urmărind istoria moștenirii lui
Costache Giurgiuveanu, dezvoltă o temă de factură balzaciană, cea a familiei
dintr-o societate burgheză, în care pozițiile sociale se stabileau după avere.

O primă secvență relevantă pentru aceasta o reprezintă venirea lui Felix în

casa Giurgiuveanu și contactul cu cele două familii. El  asistă la jocul de table, o
scenă de familie, după ce își cunoaște unchiul și pe verișoara sa, Otilia. Prezența
lui Pascalopol, moșier înaintat în vârstă și bogat, ce o iubește pe Otilia atât
patern, cât și viril, alături de Aglae, ce remarcă în mod caustic faptul că „N-am știu
că faci azil de orfani”, datorită faptului că se teme de pierderea averii în favoarea
celor doi tineri, încadrează acțiunea într-o atmosferă neprimitoare ce prefigurează
atât două planuri narative, cât și conflictul principal.
 O altă scenă semnificativă pentru tema romanului este instalarea familiei
Tulea în casa lui Moș Costache, sub pretextul îngrijirii bătrânului, atunci când află
că acesta a suferit un atac de cord. Aglae se remarcă, fiind preocupată exclusiv
de siguranța bunurilor materiale ale bătrânului „Treceți toți dincolo, să nu fure
vreunul ceva!”. În mod paradoxal, cei care atentează la bunurile lui Costache sunt
chiar membrii clanului Tulea: Stănică desface vinurile, mănâncă delicatesele și
verifică dulapurile. Indiferența manifestată față de suferința bătrânului
accentuează materialismul dus la extrem al personajelor „Toți se așezară pe ce
găsiră ca niște musafiri, uitând aproape de tot de Moș Costache.”

Incipitul reprezintă un element unic al operei ce construiește un cadru

verosimil pentru desfășurarea acțiunii. Prin indicii spațio-temporali se
configurează un topos real, veridic: „Într-o seară de la începutul lui Iuli 1909, cu
puțin înainte de orele zece”, respectiv „Intra pe strada Antim”. Intrarea în universul
operei se face concentric, prin mișcări succesive, surprinzând un spațiu și un
orizont existențial tot mai îngust. Strada Antim este descrisă minuțios, prin
detalierea aspectului caselor, naratorul surprinzând un efort de a lăsa impresia
de eleganta și bun gust: „o caricatură în moloz a unei străzi italice”. Exteriorul
casei lui Costache Giurgiuveanu, prezentat în detalii semnificative, sugerând lipsa
calității materialelor și a gustului estetic, respectiv aspectul neîngrijit și degradat al
clădirii, precum și amestecul haotic de stiluri trădează snobismul și zgârcenia
proprietarului.

Acțiunea este construită pe două planuri narative: unul care urmărește destinul
lui Felix Sima și altul ce se centrează pe lupta pentru moștenirea lui Costache
Giurgiuveanu. Aglae vede în Otilia o posibilă rivală în lupta pentru obținerea averii
fratelui ei și, pentru că fata nu fusese trecută pe numele lui Giurgiuveanu, caută
cu tot dinadinsul să o îndepărteze, strecurându-i adesea câte o aluzie bătrânului.
În momentul în care Costache suferă atacul, clanul Tulea pune stăpânire pe casă,
ca nu cumva Otilia să înstrăineze lucruri sau să îi subtilizeze banii. Profitând de
slăbiciunea Otiliei față de Pascalopol, Stănică Rațiu își pune în aplicare planul de
a rămâne singur cu bătrânul după ce, cu câteva zile înainte, îl spionase ca să
vadă unde își ascunse banii. În acest context, Stănică fură banii, fapt ce
determină moartea lui Costache. Celălalt plan urmărește destinul lui Felix Sima,
mai ales iubirea acestuia față de Otilia. Văzând în aceasta feminitatea absolută,
Felix își dorește să fie alături de ea, însă ea, fire capricioasă, este atrasă atât de
tânărul student cât și de maturul Pascalopol. Comportamentul fetei îl intrigă pe
Felix încă din prima clipă, acesta fiind surprins mereu când Otilia îl alege pe
moșier. Protagonistul se dedică, ulterior, studiului, devenind un medic celebru și
intră, prin intermediul soției, într-un cerc foarte influent. Reacția acestuia la
vederea fotografiei Otiliei, pe care nu o recunoaște inițial, demonstrează
conștientizarea de către Felix a faptului că aceasta a avut dreptate spunându-i
„noi nu trăim decât 5-6 ani”.

Enigma Otiliei este un roman fundamental al literaturii române, situat între

tradiție şi inovație, o veritabilă sinteză estetică, o izbândă a prozei românești
interbelice.  Lumea banului apare exagerând monstruos viciile umanității. Deși
scriitorul însuși considera ca Enigma Otiliei este un roman realist balzacian, el
este văzut astăzi ca replica polemică la formula balzaciană, adică un
“balzacianism fără Balzac” (N. Manolescu).