ROMANUL POSTBELIC

MOROMEȚII
de Marin Preda
(Eseu despre particularitățile textului narativ)

■ Încadrare în context (opera autorului, epocă, specie literară)

Ca formulă estetică, proza lui Marin Preda se încadrează în realismul postbelic și ilustrează sfârșitul
romanului doric, „renunțarea parțială la omnisciență” (Nicolae Manolescu) și nașterea unei obiectivități
moderne.
Pregătit de proza scurtă din volumul de debut „Întâlnirea din pământuri” (1948) – nuvelele „Dimineață
de iarnă”, „O adunare liniștită”, „În ceată” sau schița „Salcâmul” – care prefigurează motive, întâmplări și
personaje, primul roman scris de Marin Preda, „Moromeții”, este alcătuit din două volume, publicate la
doisprezece ani distanță: volumul I (1955), iar volumul al II-lea (1967).
■ Încadrare în tipul de roman (roman postbelic)
Chiar dacă modalitatea artistică și problematica celor două volume diferă, romanul este unitar, pentru că
reconstituie imaginea satului românesc aflat într-o perioadă de criză, în preajma celui de-al Doilea Război
Mondial (deceniile IV-VI). Sunt înregistrate transformările vieții rurale, ale mentalităților și ale instituțiilor (de-
a lungul unui sfert de secol) și se impune o tipologie nouă în proza românească.
■ Perspectiva narativă
Romanul ilustrează sfârșitul romanului doric, „renunțarea parțială la omnisciență” (N. Manolescu),
întrucât perspectiva naratorului obiectiv, care povestește întâmplările la persoana a III-a se completează cu
cea a reflectorilor (Ilie Moromete, în volumul I; Niculae, în volumul al II-lea) și a informatorilor (personaje-
martori ai evenimentelor pe care le relatează ulterior altora, de exemplu, al lui Parizianu despre vizita lui
Moromete la băieți, la București). Efectul este limitarea omniscienței. Focalizarea este internă, centrată mai
ales pe Ilie Moromete, care devine reflectorul principal.
■ Viziunea despre lume
Pentru Marin Preda, literatura și îndeosebi romanul reprezintă reflectarea unor sentimente ale scriitorului
din anumite momente ale existenței sale. Întrebat, într-un interviu, de criticul Eugen Simion ce e adevăr și ce
e ficțiune în „Moromeții”, autorul răspunde: „Adevărate sunt sentimentele. Ficțiuni sunt împrejurările.” Pe
parcursul aceluiași interviu, scriitorul declară: „Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creație preexistentă, care
mi-a fermecat nu numai copilăria, ci și maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost
tatăl meu.”
Viziunea despre lume se conturează prin tematica abordată, prin conflict, prin particularitățile de
compoziție, prin evenimentele prezentate, respectiv prin perspectiva personajului Ilie Moromete asupra vieții și
a întâmplărilor.
■ Temele romanului
Romanul prezintă destrămarea unei familii de țărani dintr-un sat din Câmpia Dunării, Siliștea-Gumești.
Titlul „Moromeții” așază tema familiei în centrul operei, însă evoluția și criza familiei sunt simbolice pentru
transformările din satul românesc al vremii. Astfel că romanul unei familii este și „un roman al deruralizării
satului” (Nicolae Manolescu), o frescă a vieții rurale dinaintea și după cel de-al Doilea Război Mondial.
O altă temă este criza comunicării, absența unei comunicări reale între Ilie Moromete și familia sa. Tema
timpului nerăbdător („timpul nu mai avea răbdare”), relația dintre individ și istorie nuanțează tema socială.
Criticul literar Eugen Simion consideră drept temă centrală „libertatea morală în luptă cu fatalitățile istoriei”.
■ Elemente de structură și compoziție
Compoziția primului volum utilizează tehnica decupajului și accelerarea gradată a timpului
narațiunii. Volumul este structurat în trei părți, cu o acțiune concentrată, care se desfășoară pe parcursul
verii, cu trei ani înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. Prima parte, de sâmbătă seara până
duminică noaptea, conține scene care ilustrează monografic viața rurală: cina, tăierea salcâmului, întâlnirea
duminicală din poiana lui Iocan, hora ș.a. Partea a doua se derulează pe parcursul a două săptămâni, începând
cu plecarea lui Achim cu oile la București și până la serbarea școlară, cu ocazia căreia Niculae ia premiul întâi.
Partea a treia, de la seceriș până la sfârșitul verii, se încheie cu fuga feciorilor.
Cele trei părți oferă echilibru compoziției. Fiecare parte începe cu o prezentare de ansamblu: masa, prispa
și secerișul. Simetria compozițională este dată de cele două referiri la tema timpului, în primul și în ultimul
paragraf al volumului. La început, aparent îngăduitor, „timpul era foarte răbdător cu oamenii; viața se scurgea

1
fără conflicte mari”, pentru ca enunțul din finalul volumului, „timpul nu mai avea răbdare”, să modifice
imaginea timpului, care devine necruțător și intolerant.
Volumul al doilea, structurat în cinci părți, prezintă viața rurală într-o perioadă de un sfert de veac, de la
începutul anului 1938, până spre sfârșitul anului 1962. Prin tehnica rezumativă, evenimentele sunt
selecționate, unele fapte și perioade de timp sunt eliminate (elipsa), iar timpul narațiunii cunoaște reveniri
(alternanța).
■ Relații temporale și spațiale
Acțiunea se desfășoară pe o perioadă de un sfert de veac și înfățișează destinul țăranului la confluența
dintre două epoci istorice: înainte și după al Doilea Război Mondial.
Dimensiunea real-imaginară a spațiului este realizată, pe de o parte, concret (satul Siliștea-Gumești din
Câmpia Dunării), iar pe de altă parte, simbolic (stănoaga podiștei, casa, ograda, poiana lui Iocan, câmpia etc.),
criticul Eugen Simion afirmând că „Moromeții stau sub un clopot cosmic și drumurile mari ale istoriei trec
prin ograda lor”.
În primul volum, timpul se dilată prin descrieri minuțioase ale unor oameni, scene, întâmplări, aparent
nesemnificative, prelungindu-se astfel durata mișcării narative.
■ Incipitul
Incipitul se realizează prin referire la tema timpului. La început, timpul pare îngăduitor cu oamenii: „În
câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, se pare că timpul avea cu oamenii
nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără conflicte mari.” Verbul „se pare” sugerează că imaginea timpului
răbdător este doar o iluzie a lui Ilie Moromete, ce va fi contrazisă de toate întâmplările petrecute pe parcursul
primului volum, mai ales că în familia țăranului mocnesc numeroase conflicte, pe care încearcă să le domine
prin autoritate, ironie, detașare sau printr-o atitudine agresivă.
Motivul timpului nerăbdător anticipează criza declanșată de istorie, care va produce modificări esențiale
în tiparul existenței tradiționale.
Timpul răbdător, ca istorie personală, nu se suprapune peste istoria colectivă. Grijile și nevoile par
derizorii, în măsura în care ele pot fi amânate, evitate, ocolite, întrucât timpul nu presează pe nimeni: „avea
nesfârșită răbdare cu oamenii”. Timpul nerăbdător, ca istorie colectivă, asimilează istoria personală, iar
unitățile de timp se multiplică.
■ Finalul
Finalul primului volum este construit simetric față de incipit. Astfel, timpul (istoria colectivă) devine
necruțător și intolerant, mai ales că evenimentele istorice care vor urma, vor supune satul unor transformări
ireversibile: „Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial. Timpul nu mai avea răbdare.”
Motivul „timpului răbdător” și al „timpului nerăbdător” conferă sfericitate primului volum, care
însumează o epocă încheiată din viața satului tradițional românesc.
■ Conflictul
Un triplu conflict va destrăma familia lui Moromete. Mai întâi, este dezacordul dintre tată și cei trei fii ai
săi din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă și Achim, izvorât dintr-o modalitate diferită de a înțelege lumea și de a-i
prețui valorile (pământul – banii).
Al doilea conflict izbucnește între Moromete și Catrina, soția lui. Moromete vânduse în timpul secetei un
pogon din lotul soției, promițându-i, în schimb, trecerea casei pe numele ei, dar amână îndeplinirea promisiunii.
Nemulțumită, ea își găsește inițial refugiul în biserică, dar în al doilea volum, Catrina îl părăsește pe Ilie, după
ce află de propunerea făcută fiilor lui, la București.
Al treilea conflict se declanșează între Moromete și Guica, sora lui, care și-ar fi dorit ca fratele văduv să nu
se recăsătorească. În felul acesta, ar fi rămas în casa fratelui, să se ocupe de gospodărie și de creșterea copiilor,
pentru a nu fi singură la bătrânețe. Faptul că Moromete se recăsătorise îi aprinsese ura împotriva lui, pe care le-
o transmite și celor trei fii mai mari.
Un alt conflict, secundar, este acela dintre Ilie Moromete și fiul cel mic, Niculae. Copilul își dorește cu
ardoare să meargă la școală, în timp ce tatăl, care trebuie să plătească taxele, îl ironizează („altă treabă n-avem
noi acuma! Ne apucăm să studiem”) sau susține că învățătura nu aduce niciun „beneficiu”. Ca să-și realizeze
dorința de a studia, băiatul se desprinde treptat de familie. În volumul al doilea, acest conflict trece pe primul
plan, deoarece tatăl și fiul reprezintă două mentalități diferite: „În Moromeții, interesantă e problema lui
Niculae, căci conflictul dintre el și Moromete simbolizează conflictul dintre două concepții despre țăran.”
(Nicolae Manolescu) Conflictul principal opune mentalitatea tradițională și mentalitatea impusă,
colectivistă. Personajele-reflector pentru cele două mentalități sunt Ilie Moromete („cel din urmă țăran”) și fiul

2
său Niculae. Vechea imagine a lui Moromete este distrusă, fiind înlocuită de o alta, lipsită de glorie. Autoritatea
lui în sat se diminuează, iar unitatea distrusă a familiei nu se reface.
■ Subiectul romanului
▪ Planurile narative
Acțiunea primului volum este structurată pe mai multe planuri narative. În prim-plan se află
Moromeții, o familie numeroasă, măcinată de nemulțumiri mocnite. Țăran din clasa de mijloc, Ilie Moromete
încearcă să păstreze întreg, cu prețul unui trai modest, pământul familiei sale, pentru a-l transmite apoi băieților.
Fiii cei mari, Paraschiv, Nilă și Achim, își doresc independență economică. Aceștia se simt nedreptățiți pentru
că, după moartea mamei lor, Ilie Moromete s-a însurat cu Catrina și are încă trei copii: Tita, Ilinca și Niculae.
Îndemnați de sora lui Ilie, Maria Moromete, poreclită Guica, cei trei băieți pun la cale un plan distructiv,
dându-și seama că problemele economice ale familiei nu vor putea fi depășite. Ei intenționează să plece la
București, fără știrea familiei, pentru a-și face un rost. În acest scop, vor să ia oile cumpărate printr-un
împrumut la bancă și al căror lapte constituie principala hrană a familiei și caii, indispensabili pentru munca la
câmp. Prin vânzarea oilor și a cailor, ar obține un capital ca să-și înceapă viața la oraș. Datoria la bancă nefiind
achitată, planul celor trei băieți urmează să dea o grea lovitură familiei. Achim îi propune tatălui să-l lase să
plece cu oile la București, să le pască în marginea orașului și să vândă laptele și brânza la un preț mai bun în
capitală. Moromete se lasă convins de utilitatea planului, amână achitarea datoriei la bancă și vinde o parte din
lotul familiei pentru a-și putea plăti impozitul pe pământ („foncierea”). Însă Achim vinde oile la București și
așteaptă venirea fraților.
După amânările generate de refuzul lui Nilă de a-și lăsa tatăl singur în preajma secerișului, cei doi fug cu
caii și cu o parte din zestrea surorilor. Moromete este nevoit să vândă din nou o parte din pământ pentru a-și
reface gospodăria, pentru a plăti „foncierea”, rata la bancă și taxele de școlarizare ale lui Niculae.
Planurile secundare completează acțiunea romanului, conferindu-i caracterul de frescă socială: boala lui
Boțoghină, revolta țăranului sărac Țugurlan, familia chiaburului Tudor Bălosu, dragostea dintre Polina și Birică,
discuțiile din poiana lui Iocan, rolul instituțiilor și al autorităților în satul interbelic.
În volumul al doilea, acțiunea se concentrează asupra a două momente istorice semnificative: reforma
agrară din 1945 și transformarea „socialistă” a agriculturii după 1949, percepută ca fenomen abuziv. O
istorie nouă, tulbure și violentă, transformă radical structurile de viață și de gândire ale țăranilor. Satul
tradițional intră într-un ireversibil proces de disoluție.
Volumul debutează cu o întrebare retorică: „În bine sau în rău se schimbase Moromete?”. Ceilalți țărani își
schimbă atitudinea față de Ilie Moromete. Foștii prieteni au murit sau l-au părăsit, iar cei noi (Matei Dimir, Nae
Cismaru, Giugudel, Costache al Joachii) îi par mediocri. Vechile dușmănii se sting. Tudor Bălosu devine „chiar
binevoitor față de vecinul său”. Guica murise, fără ca relațiile cu fratele său să se schimbe, iar acesta nu se duce
nici la înmormântarea ei.
Moromete se apucă de negoț, treburile îi merg bine, câștigă bani frumoși, dar îl retrage pe Niculae de la
școală pe motiv că „nu-i aduce niciun beneficiu”. Toată energia tatălui se concentrează în încercarea de a-i
aduce acasă pe băieții fugari. În sensul acesta, cumpără la loc pământurile vândute odinioară și pleacă la
București pentru a-i convinge să revină în sat. Paraschiv lucra acum ca sudor la tramvaie, Nilă, ca portar la un
bloc, iar Achim avea un mic magazin de „Consum alimentar”. Băieții resping încercarea de reconciliere a
tatălui. Mai mult, aflând de propunerea făcută fiilor, Catrina îl părăsește și se duce să locuiască „în vale”, la
Alboaica, fata ei din prima căsătorie. Destrămarea familiei continuă cu moartea lui Nilă în război. Fetele se
căsătoresc, dar soțul Titei, deși scapă din război, moare într-un accident stupid în sat.
Paralel cu procesul de disoluție a familiei Moromete, este prezentată destrămarea satului tradițional, ce
devine „o groapă fără fund, din care nu mai încetau să iasă atâția necunoscuți”. Niculae devine adeptul „unei
noi religii a binelui și a răului”, exponentul ideologiei socialiste și se înscrie în Partidul Comunist, prilej pentru
numeroase dispute cu tatăl său. Tânărul este trimis la o școală pentru activiști și se întoarce în sat cu o sarcină de
la „județeană”, aceea de a supraveghea buna funcționare a primelor forme colective de muncă: strângerea
cotelor și predarea lor către stat. Se creează însă o agitație agresivă în timpul căreia un sătean moare înecat în
apele râului de la marginea satului. Idealist, tânărul se orientează cu dificultate în țesătura de intrigi pusă la cale
de oportuniștii de profesie. Prin urmare, activistul Niculae Moromete este destituit, se retrage din viața politică
și își continuă studiile.
Romanul se încheie zece ani mai târziu. Niculae a devenit inginer horticol, iar la înmormântarea lui
Moromete, află de la Ilinca, sora lui, că tatăl se stinsese încet, fără să fi suferit de vreo boală. Chiar dacă
moartea lui Moromete lasă multe remușcări în sufletul lui, în finalul romanului, tatăl și fiul se împacă, în visul
băiatului. Moartea lui Moromete, din finalul romanului, simbolizează stingerea unei lumi.

3
■ Prezentarea unor secvențe semnificative pentru temele romanului

▪ Scena cinei
În primul volum al romanului „Moromeții” există câteva secvențe narative de mare profunzime. Scena
cinei este considerată de Ovid Crohmălniceanu „prima schiță a psihologiei Moromeților”. Descrierea cinei se
realizează lent, prin acumularea detaliilor, și surprinde un moment din existența familiei tradiționale, condusă de
un tată autoritar. Ilie Moromete pare a domina o familie formată din copii proveniți din două căsătorii, învrăjbiți
din cauza averii. Așezarea în jurul mesei sugerează evoluția ulterioară a conflictului și iminenta destrămare a
familiei: „Cei trei frați vitregi, Paraschiv, Nilă și Achim, stăteau spre partea dinafară a tindei, ca și când ar fi
fost gata în orice clipă să se scoale de la masă și să plece afară. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, [...]
stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei frați, iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae,
pe Ilinca și pe Tita, copii făcuți cu Moromete. [...]
Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea
cu privirea pe fiecare. Toți ceilalți stăteau umăr lângă umăr, îngehesuiți, masa fiind prea mică. Moromete n-o
mai schimbase de pe vremea primei lui căsătorii, deși numărul copiilor crescuse”.
▪Tăierea salcâmului
O altă secvență cu valoare simbolică este cea a tăierii salcâmului. Ilie Moromete taie salcâmul ca să achite
o parte din datoria familiei, fără a vinde pământ sau oi: „Se pare că nimeni nu înțelegea că hotărându-se în
sfârșit plecarea lui Achim la București însemna că trebuie să li se facă celor trei pe plac până la capăt, să nu se
mai atingă nimeni de oi și, cum altceva n-aveau ce vinde, salcâmul trebuia tăiat. Mai ciudat era că nici cei trei
în cauză nu înțelegeau; încât răspunsul lui Moromete că a tăiat salcâmul ca «să se mire proștii» nu era o
batjocură întâmplătoare la adresa fiilor.”
Tăierea salcâmului, duminică în zori, în timp ce în cimitir femeile își plâng morții, prefigurează
destrămarea familiei, prăbușirea satului tradițional, risipirea iluziilor lui Moromete: „Grădina, caii,
Moromete însuși arătau bicisnici.” Odată distrus arborele sacru, „axis mundi”, lumea Moromeților își pierde
sacralitatea, iar haosul se instalează treptat.
■ Aspecte monografice
Scenele în care sunt prezentate aspecte din viața colectivității se constituie într-o adevărată monografie a
satului tradițional: hora, călușul, întâlnirile duminicale în pădurea lui Iocan, serbarea școlară, secerișul,
treierișul.
Unul dintre cele mai ilustrative episoade pentru viața rurală este secerișul. Se înfățișează o realitate
arhetipală: mișcările, gesturile, pregătirea și plecarea la câmp se integrează unui ritual străvechi. Secerișul e trăit
în același fel de întregul sat, într-un ceremonial mitic, specific colectivității arhaice.
■ Construcția personajului principal
Personajul Ilie Moromete reprezintă un tip de țăran aparte în literatura română: un spirit reflexiv,
contemplativ, inteligent, ironic, din acest motiv fiind numit de critica literară „țăran-filozof”. Frământările sale
despre soarta țăranilor depinzând de roadele pământului, de vreme și de Dumnezeu sunt relevante pentru firea
lui reflexivă. Personaj exponențial, prototip al țăranului patriarhal, al cărui destin exprimă moartea unei lumi,
„cel din urmă țăran” reprezintă concepția tradițională față de pământ și de familie. Criza satului arhaic se
reflectă în conștiința acestui personaj confruntat, tragic, cu legile implacabile ale istoriei, cu timpul nerăbdător.
Drama paternității se grefează pe contextul social-istoric, care aduce schimbarea ordinii cunoscute a
lumii. Banul este noua valoare care o înlocuiește pe cea tradițională (pământul) și în același timp impune un nou
mod de viață. Agresiunea istoriei spulberă iluziile personajului: unitatea familiei și libertatea morală a
individului. Risipirea familiei conduce la prăbușirea morală a tatălui.
Până în ultima clipă, Moromete nu acceptă ideea că rostul lui în lume a fost greșit și că țăranul trebuie „să
dispară”. Este ilustrativ, în acest sens, monologul imaginar adresat unui oarecare țăran din sat, reprezentant al
noii ideologii socialiste, Bâznae, în timp ce, pe ploaie, Moromete sapă un șanț în jurul șirei de paie din grădină,
iar în altă parte a satului se pun la cale schimbări decisive pentru destinul țăranului: „Până în clipa din urmă
omul e dator să țină la rostul lui, chit că rostul ăsta cine știe ce s-o alege de el! [...] Că tu vii și-mi spui că noi
suntem ultimii țărani de pe lume și că trebuie să dispărem... Și de ce crezi că n-ai fi tu ultimul prost de pe lume
și că mai degrabă tu ar trebui să dispari, nu eu?...” [...] „Măcar, zise Moromete mai departe, eu tot am făcut
ceva, am crescut șase copii și le-am ținut pământul până în momentul de față – că n-au vrut să-l muncească, ce
să le fac eu, toată viața le-am spus și i-am învățat – dar pe tine să te vedem dacă ești în stare cel puțin de-atât!
O să fii în stare? Nu să-i îmbraci și să le dai de mâncare, că asta e lesne, de mâncare îi dai și unei vite din
grajd, dar ce le spui!? [...] Fiindcă degeaba o să le spui tu din vorbe, c-o fi, c-o păți, că mai deștept ca tine nu

4
mai e nimeni, din fapte ei o să vază că nu ești nici deștept și nici n-ai ce să le spui și or să ajungă de capul lor
și-or să te învețe ei pe urmă minte când oi îmbătrâni... Or să-și șteargă picioarele pe tine, că n-ai știut să faci
din ei oameni...”
În ansamblul romanului, monologul este semnificativ, pentru că scoate în evidență consecințele nefaste ale
dispariției clasei țărănești, în contextul transformărilor socialiste ale agriculturii. Atitudinea personajului este
critică față de noua societate, care se întemeiază utopic, pe anularea unei clase sociale, țărănimea, adică pe
distrugerea unei civilizații și a unui cod străvechi de comportament și de înțelepciune.
▪ Modalități/ procedee de caracterizare
Personajul este caracterizat în mod direct de narator în debutul capitolului al X-lea din primul volum:
„Era cu zece ani mai mare decât Catrina (contingent ‘911, făcuse războiul) și acum avea acea vârstă între
tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva.”
Autocaracterizarea realizată la sfârșitul volumului al doilea, în discuția cu doctorul, reliefează libertatea
individului în pofida constrângerilor istoriei: „Domnule... eu totdeauna am dus o viață independentă”.
Pe parcusul romanului, personajul este portretizat în mișcare, prin acumularea detaliilor. Obiectivitatea
observației (prezentarea comportamentului, vorbirea, gestica și mimica) este dublată de finețea analizei
interioare, de prezentarea jocului gândurilor protagonistului.
Caracterizarea indirectă, care se desprinde din gesturile, faptele, vorbele, gândurile protagonistului, dar și
din relațiile cu celelalte personaje, îi evidențiază, de asemenea, trăsăturile.
■ Încheiere
Prin urmare, „Moromeții” este un roman al deruralizării satului. Criza ordinii sociale se reflectă în criza
valorilor morale, în criza unei familii și în criza comunicării. De asemenea, este un roman realist, întrucât
dezvoltă problema relației omului cu istoria și un roman modern în compoziție, în realizarea personajului
principal și în stil. „Din romanul unui destin, «Moromeții» devine romanul unei colectivități (satul) și al unei
civilizații sancționate de istorie.” (Eugen Simion)

■Exprimarea unei opinii despre modul în care tema și viziunea despre lume sunt reflectate în
roman
Încadrându-se în tematica rurală, ilustrată în literatura interbelică prin romanele lui Liviu Rebreanu și
Mihail Sadoveanu, romanul lui Marin Preda aduce în prim-plan condiția țăranului în istorie, la confluența
dintre două epoci istorice: înainte și după al Doilea Război Mondial.
Viziunea despre lume se conturează în roman prin tematica abordată, prin conflict, prin particularitățile de
compoziție, prin evenimentele prezentate și, mai ales, prin perspectiva personajului Ilie Moromete asupra vieții
și a întâmplărilor.
Consider că romanul „Moromeții” surprinde dramatica iluzie că viața își poate continua cursul în tiparele
tradiționale, cu toate că istoria modifică și distruge tiparele existențiale, atât la nivelul vieții individuale,
familiale, cât și la nivelul comunității rurale și a unei categorii sociale, a țăranului. Colectivizarea forțată și
comunismul înlocuiesc, într-o manieră brutală, satul tradițional românesc.