Fântâna dintre plopi

de Mihail Sadoveanu
-tema și viziunea despre lume-
Povestirea Fântâna dintre plopi de Mihail Sadoveanu face parte din volumul Hanu
Ancuței, publicat în 1928 și se încadrează în perioada interbelică, care se defineşte prin
dezvoltarea accelerată a societăţii şi a culturii. Forța auctorială, deschiderile multiple ale textului
literar vor propune în această perioadă o schimbare de paradigmă cultural-artistică. Au apărut
creaţii artistice reprezentative prin originalitatea şi puterea lor de observaţie, purtând pecetea
unortalente autentice. A apărut şi o şcoală critică pe măsură capabilă să surprindă fenomenul
literar în toată complexitatea lui. Povestirea „Fântâna dintre plopi” face parte din volumul
„Hanu-Ancuţei” de Mihail Sadoveanu, apărut în 1928.Volumul conţine nouă povestiri relatate
într-un singur loc, la Hanul Ancuţei, de către ţăranii moldoveni care poposesc aici, fiind ei înşişi
participanţi sau martori ai evenimentelor narate(“Iapa lui Voda”, “Haralambie”, “Balaurul”,
“Fantana dintre Plopi”, “Cealalta Ancuta”, “Judet al sarmanilor”, “Negustor lipscan”, “Orb
sarac”, “Istorisirea Zahariei fantanarul”).Ritualul ce se desfăşoară la han este acelaşi în cele nouă
povestiri: lăutarii cântă între două povestiri, iar înaintea fiecăreia se creează un moment de
linişte, o atmosferă de vrajă şi suspans; Ancuţa aduce pui traşi pe ţiglă şi plăcinte; se bea vin
vechi în căni noi după ce au fost sparte cele vechi.
Aşadar, HA este o povestire în ramă pt ca cele 9 povestiri de sine stătătoare sunt încadrate
într-o altă naraţiune, prin procedeul inserţiei, care utilizează formule specifice.
Opera Hanu Ancuţei are forma povestirii în ramă deoarece nouă naraţiunide sine
stătătoare sunt încadrate într-o altă naraţiune, prin procedeul inserţiei, care utilizează formule
specifice. Tehnica povestirii în ramă presupune duplicarea instanţei narative. Fântâna dintre
plopi este povestire deoarece este o naraţiune subiectivizată (relatare din unghiul povestitorului,
implicat ca protagonist al întâmplării), care se limitează la evocarea unui singur fapt epic, o
întâmplare de dragoste din tinereţe, de fapt o iniţiere ratată. Accentul este pus pe întâmplări şi
situaţii, de unde caracterul etic, exemplar al povestirii. Relaţia narator-receptor presupune:
oralitate, ceremonial, atmosferă.
Titlul povestirii conţine două substantive simbol care desemnează spaţiul întâlnirii
cuplului de îndrăgostiţi. Iniţial spaţiu al iubirii, el se transformă în spaţiu thanatic, apa vieţii fiind
înlocuită de gustul amar şi definitiv al morţii. Fântâna reprezintă simbolul reînvierii trecutului
prin intermediul spațiului psihologic.Cei patru plopi care o înconjoară devin martorii tăcuți și
eterni ai poveștii de iubire.
Tema  este iubirea tragică, materializată prin suferință și sacrificiu în numele dragostei.
Instanţele narative :există un povestitor al naraţiunii-cadru care asistă ca martor la seara de la
han, devenind ascultător al fiecărei povestiri. Prezenţa sa este redată prin utilizarea persoanei I în
naraţiune şi conferă iluzia autenticităţii. Această voce narativă este cea delegată de autor spre a-l
reprezenta, fapt care îl face pe criticul N. Manolescu să afirme: „Vocea anonimă care înfăţişează
obiceiurile de la Han, la începutul cărţii, este a autorului”.
  Ceilalţi naratori, personaje în naraţiunea-cadru şi, pe rând, ascultători, au în povestirile relatate
de ei roluri diverse: narator-martor, personaj –narator. Ei aparţin unor categorii sociale diferite:
comisul Ioniţă [Iapa lui Vodă), călugărul Gherman (Haralambie), moş Leonte Zodierul
(Balaurul), căpitanul de mazili Neculai Isac (Fântâna dintre plopi), Ienache Coropcarul (Cealaltă
Ancuţă), ciobanul (Judeţ al sărmanilor), negustorul Dămian Cristişor (Negustor lipscan), orbul/
rapsod şi calic orb (Orb sărac), mătuşa Salomia şi Zaharia (Istorisirea Zahariei făntănaru).
Indicii spaţio-temporali:
             Spaţiul este fixat la începutul volumului, la Hanu-Ancutei, “care nu era han, era cetate”.
Aşezat la răscruce de drumuri (destine), hanul este un loc de petrecere, ocotitor ca o cetate şi
cunoscut călătorilor din vremurile vechi, ale celeilalte Ancuţe. Valoarea simbolică a hanului este
aceea a unui centru al lumii, loc de întâlnire a diferitelor destine şi poveşti ale unor oameni din
diverse straturi sociale. Zidurile hanului-cetate au valoarea simbolică a graniţelor între lumea
realului şi lumea povestirii. El este cadrul unora dintre întâmplările relatate şi are chiar rolul unui
personaj ce rezonează la trăirile povestitorilor: „îl simţise şi hanul - căci se înfiora prelung".
Timpul este mitic, asfel, naratorul plaseaza povestile “candva demult”, “intr-o toamna aurie “,
“in anul cand au fost ploi naprasnice de Sant-ilie si spuneau oamnii ca au vazut balaur negru 
deasupra Moldovei”.Indicii fabulosi prezenti au rolul de a introduce lectorul in atmosfera de
poveste, ruptă de contingent , departe de timpul profan al prezentului.
Viziunea despre lume se realizează prin intermediul naratorului careevocă (se confesează
ascultătorilor) o întâmplare trăită de el în tinereţe, în urmă cu peste douăzeci şi cinci de ani, „pe
aceste meleaguri”. În povestire se relatează un singur fapt epic, o tristă poveste de iubire care a
avut rol de iniţiere pentru tânărul de odinioară. Atmosfera povestirii ţine de modul în care
naratorul „regizează” o anumită tensiune, suspansul, pe tot parcursul povestirii, pentru a capta
atenţia şi interesul ascultătorilor/ cititorului. Acţiunea se derulează alert, fiind identificabile
toate momentele subiectului. Povestirea propriu-zisă determină trecerea în „timpul întâmplării”,
în urmă cu 25 de ani „în vremea tinereţilor mele”. Căpitanul Isac îşi aşază confesiunea sub
semnul sintagmei „Domnilor şi fraţilor” stabilind relaţia dintre narator şi auditoriu, o relaţie
duală: respect şi prietenie(afecţiune). Personajul-narator se autocaracterizează: „eram om buiac
şi ticălos” colindând ţara ca negustor de vinuri. Negoţul îl surprinde în popas la hanul Ancuţei,
pe vremea celeilalte hangiţe. Aici el caută „singurătatea” din cauza despărţirii survenite în vara
aceea: „dragostea din anul acela mi se desfrunzise cu vara”. Într-o toamnă, Neculai Isac duce
vinuri în ţinutul Sucevei şi face popas la Hanu Ancuţei. Plimbându-se călare pe malul râului
Moldova, întâlneşte un grup de ţigani care se scaldă. E întâmpinat de Hasanache, un bătrân
cerşetor, care o alungă fără succes din calea boierului pe Marga, o ţigăncuşă de optsprezece ani.
Frumuseţea fetei îl tulbură şi le dă celor doi câte un ban de argint. Această primă întâlnire este
urmată de alte trei:la han, a doua zi, când Marga îl caută spre a-i arăta ciuboţelele roşii
cumpărate cu bănuţul de argint primit. Aici ei hotărăsc să se revadă la locul numit „fântâna
dintre plopi”, la „două ceasuri după înserat”. Întâlnirea celor doi se petrece sub boltă înstelată,
într-un decor romantic reflectând aspiraţia spre înalt: „Stelele se aprinseră în cerul curat şi
câmpurile înţeleniseră în linişte, ca într-o taină.” Pentru a răsplăti frumuseţea fetei, căpitanul îi
aduce o „scurteică de vulpe de la Paşcani” completând variaţiunile de roşu: fusta şi ciuboţelele;
ultima întâlnire transformă spaţiul, îl degradează şi deconspiră complotul ţiganilor care doresc
să-l jefuiască şi să îl omoare. Marga,deşi o „roabă şi-o nemernică” după cum ea însăşi se
defineşte, deşi este conştientă că o vor omorî pentru că i-a trădat, fata îl avertizează asupra
pericolului, astfel acceptă să se sacrifice pentru Neculai, fiind omorâtă de ţiganii care aplică
legea talionului.
Deşi protejat de cânele Lupei şi de pistoale, o „prăjină” îi „străpunge ochiul”, iar stigmatul este
activat definitiv. Sângele prelins pe marginea fântânii este transferat în sufletul căpitanului,
desemnând o pată care va determina neîncrederea în femei şi în sentimentul iubirii. Însoţit cu
făclii de cărăuşii de la han care auziseră strigătele sale, revine la fântâna dintre plopi, unde
sângele proaspăt de pe colacul de piatră este semnul că fata fusese ucisă cu cruzime şi aruncată
în fântână. Finalul povestirii readuce auditoriul în prezentul „toamnei aurii”, în timpul
povestirii. Regimul diurn e înlocuit de cel nocturn, „soarele asfinţi”, marcând circular
încheierea unei zile, a destăinuirii, dar si a unei vieţi. Personajul-narator se retrage fiind
substituit de vocea naratorului martor care deconspiră destinul fântânii. Ea „s-a dărâmat ca toate
ale lumii”, dinţii temporali dovedindu-se distrugători, demonstrând efemeritatea lucrurilor,
motivul umanist „vanitas vanitatum” definind existenţa.
Neculai Isac  este „un om ajuns la cărunţeală, dar care se ţinea drept şi sprinten pe cal”,
„cu mustăcioară tunsă şi barba rotunjită, cu nas vulturesc şi sprâncene întunecoase”, cu ochiul
drept „stâns şi închis”.  Este o figură de legendă, venind parcă din alte timpuri, de pe depărtate
tărâmuri.
În vremea tinereţii apare ca un om întreprinzător, dovadă fiind afacerile sale. Cu toate
acestea, are defectele specifice vârstei: neştiinţa, lipsa experienţei de viaţă şi nesocotinţa. Se
îndrăgosteşte aproape instantaneu de ţigăncuşă, pe care o tratează ca pe o fiinţă egelă şi o
respectă, vorbindu-i ales.
Este răzbunător şi iscusit în luptă, reuşind să facă faţă grupului de ţigani care încercase
să îl prade.
Margaeste o adolescentă de 18 ani, obligată de conducătorul şatrei să minimizeze
dragostea, pe care nu o trăise niciodată, faţă de cei care îi erau impuşi ca parteneri de o clipă.
Frumoasă şi atrăgătoare, fusese destinată de Hasanache să-i atragă cu farmacele ei pe
călătorii bogaţi care poposeau la han, pentru a fi mai uşor atacaţi şi deposedaţi de bani ori de
bunuri.
Deşi este o fată simplă, Marga suferă din pricina condiţiei sale de  obiect erotic, folosit
în scopuri criminale sau de jaf, dar o acceptă de teamă şi îi dispreţuieşte pe cai care o vând şi pe
cupărătorii de ocazie.
Totuşi, Marga se îndrăgosteşte de Neculai Isac care o respectă şi nu o jigneşte
cumărându-i intimitatea. Pentru întâia oară, fata se revoltă împotriva condiţiei sale şi nu mai
acceptă să fie complice la acte ruşinoase.Ea simte nevoia să se devoteze omului iubit, să îl
ocrotească, avertizându-l să îşi apere viaţa, în ciuda consecinţelor de care era perfect conştientă.
Fântâna dintre cei patru plopi (care simbolizează crucea) devine loc al iubirii şi al morţii., în
amintirea de neşters a unei femei deosebite şi a devotamentului ei absolut în numele dragostei.
În concluzie, Mihai Sadoveanu dezvoltă în această povestire iubirea tragică, cea care
determină o moarte dublă: fizică şi sufletească, un prizonierat în „neagra fântână a
trecutului”. În opinia mea, utilizând conceptul Mihaelei Ursa, povestea de dragoste dintre
Neculai Isac și Marga este un discurs prin care accedem la imaginea vizuală a iubirii –
eroticonul – pentru că “ficțiunea amoroasă ne obligă să vedem mai degrabă decât să citim”.
Povestirea și logosul se întrepătrund cu privirea și ochiul personajului și, implicit, cu cel al
cititorului, într-o înțelegere profundă a mărturisirii amorului (în sensul oferit de Julius Evola
care redescrie etimologia cuvântului amor, înseamnând “fără moarte”, astfel că momentele de
iubire creează ideea veşniciei). Trebuie remarcat, în final, că, tragismul iubirii se inserează pe
trupul protagonistului prin lipsa ochiului drept, iar iubirea tragică (povestirea propriu-zisă) se
inserează în povestea cadru. Realizat prin tehnica povestirii în ramă, volumul „e un fel de
Decameron în care câţiva obişnuiţi ai unui han spun anecdote” (G. Călinescu). Dar ciclul nu
este doar o suită de nouă povestiri narate de nouă povestitori, ci un ansamblu armonios pe
tema povestirii, în care unificator este