POVESTIREA Hanu Ancuţei

de Mihail Sadoveanu
Fântâna dintre plopi

Teoria Mihail Sadoveanu constituie un reper în literatura interbelică, atât prin romanele
speciei istorice, mitice și inițiatice, cât și prin volumul de povestiri Hanu Ancuței, semnificativ
pentru arta narativă sadoveniană. Scriitorul valorifică modelul oriental al celor „O mie şi
una de nopţi”, construind un ciclu de nouă povestiri prin tehnica narațiunii în ramă.
Rostirea povestirilor presupune un spaţiu privilegiat, o atmosferă de petrecere şi de
intimitate şi un auditoriu care să intervină în actul narării. Povestitorul relatează
întâmplările viu, colorat, respectând un ceremonial al spunerii care constă în captatio
benevolentiae, cucerirea ascultătorilor, trezirea curiozităţii prin anumite formule de
Prezentarea seducţie.
volumului „Într-o toamnă aurie”, „într-o îndepărtată vreme”, Hanul Ancuţei devine un spaţiu
-povestirea privilegiat favorabil istorisirii. Loc al petrecerii şi al poveştilor, hanul este un spaţiu închis şi
în ramă deschis deopotrivă: ziua, porţile stau deschise aşteptându-şi călătorii, asupra cărora
-timpul exercită o veritabilă atracţie, iar noaptea, la lumina focului – substitut al soarelui – hanul
-spaţiul se transformă într-un loc magic care se sustrage parcă trecerii timpului. Întâmplări
-dublarea minunate sau înfricoşate, triste sau pline de haz sunt rostite de nouă naratori diferiţi,
instanţelor potrivit unui ceremonial complicat. Eroi sau martori ai întâmplărilor relatate, aceştia au
narative plăcerea vorbei şi a ulcelei cu vin în faţa căreia îşi deschid sufletele şi-şi dezleagă limba.
-personaje Povestirea în ramă presupune dublarea instanţelor narative. Pe lângă cei nouă
centrale povestitori, există un narator principal, anonim până la final, simplu ascultător care
înregistrează detaliile petrecerii, ceremonialul rafinat al istorisirii şi intervine cu îndemnuri
pentru ceilalţi. Recurgând la un artificiu, el transpune în scris cele povestite şi instituie o
comunicare de tip scriptural cu cititorul concret, pe lângă cea de tip oral cu auditoriul din
han. Lui îi aparţine „rama” în care se încastrează cele nouă povestiri şi în care se remarcă
două personaje centrale: hangiţa care asigură atmosfera de petrecere prin umplerea
ulcelelor şi comisul Ioniţă care deschide turnirul narativ şi a cărui promisiune de a istorisi
o altă întâmplare „mai minunată” funcţionează ca o provocare pentru ceilalţi.
Fântâna dintre plopi este a patra povestire din ciclu şi impune un alt model narativ,
Fântâna întrucât căpitanul de mazâli, Neculai Isac nu a asistat la niciuna dintre istorisirile
dintre plopi – precedente. Pentru a se integra în cercul povestitorilor, căpitanul trece printr-un adevărat
prezentare ritual: mai întâi este recunoscut de comisul Ioniţă drept prieten din tinereţe, apoi îşi
mărturiseşte bucuria de a fi la han, deşi drumurile lui erau altele şi, în final, un detaliu al
înfăţişării lui fizice – ochiul pierdut - trezeşte curiozitatea celor prezenţi de a afla în ce
împrejurări a pierdut „o lumină”.
Efectul tulburător pe care îl are istorisirea căpitanului se datorează temelor grave pe
Teme care le tratează (iubirea şi jertfa, trădarea şi pedeapsa, vinovăţia şi moartea) şi
Conflicte conflictelor: unul social între şatră şi tânărul negustor, altul psihologic, trăit de fata care
trădează legile şatrei. La sfârşitul povestirii, se insinuează un puternic conflict interior care
îl frământă pe Neculai Isac - vinovăţia de moartea ţigăncuşei.
Subiectul este de o mare simplitate. În expoziţiune, căpitanul poposeşte la han în
Subiectul drumul spre Paşcani şi întâlneşte o şatră de ţigani. Unul dintre ei, Hasanache, îi atrage
atenţia asupra unei ţigăncuşe pe care o goneşte din calea lui. Intriga o declanşează
apariţia Margăi la han pentru a-i arăta boierului ciubotele cumpărate din banul dat. Cei doi
stabilesc o întâlnire nocturnă la fântâna dintre plopi. Desfăşurarea acţiunii se compune
din cele două întâlniri de dragoste, iar punctul culminant este atins când Marga îi
mărturiseşte lui Neculai capcana întinsă de ţigani, trădând astfel legea datoriei faţă de
şatră. Urmează lupta în urma căreia căpitanul îşi pierde ochiul. Deznodământul prezintă
salvarea tânărului datorită ajutorului primit de la han. În acelaşi timp, sângele de pe
 colacul fântânii dovedeşte că fata a fost ucisă de Hasanache, căpetenia şatrei.

Personajele Personajele povestirii sunt construite printr-o antiteză: bărbatul imprudent, egoist şi
ţigăncuşa îndrăgostită. Superioritatea socială a negustorului de vinuri se destramă în faţa
superiorităţii morale a Margăi care face parte dintr-o etnie robită de secole. Întâmplarea îl
pune pe Neculai Isac într-o postură nedemnă, pentru că acţionează din instinctul de
conservare care-l împinge să caute salvarea fără să se gândească o clipă la ce i se poate
întâmpla fetei. În schimb, Marga îi salvează viaţa sacrificând-o pe a ei. Din dorinţa de a
prelungi clipa de dragoste, singura experienţă care îi mai rămâne, şi intuind prea bine că
va fi ucisă, ea amână dezvăluirea capcanei.
În plus, portretul de maturitate al căpitanului este în antiteză cu portretul din tinereţe.
Căpitanul se autocaracterizează „buiac şi ticălos”, dar nu „nevrednic”, pentru că avea oi şi
imaşuri şi făcea negoţ cu vinuri. Recunoscându-l drept tovarăş din tinereţe, comisul Ioniţă
îi realizează un portret elogios, prin caracterizare directă: „a fost un om cum nu erau mulţi
în ţara Moldovei. Voinic şi frumos şi rău. Bătea drumurile căutându-şi dragostele…şi
pentru o muiere care-i era dragă, îşi punea totdeauna viaţa”. Cuvintele comisului îl
descriu ca pe un tânăr impetuos, cu spirit de aventură şi iubitor de viaţă, însă faptele
(modalitate de caracterizare indirectă) îi dovedesc egoismul şi imprudenţa specifică
vârstei. Acţiunile şi comportamentul în scena ultimei întâlniri cu Marga arată o curioasă
„orbire” a lui Neculai: nu intuieşte capcana, nu sesizează manevrele ţiganilor, nu înţelege
tulburarea fetei. Nu întâmplător, în luptă îşi pierde un ochi.
Pe de altă parte, portretul de maturitate dovedeşte că din experienţa trăită în tinereţe a
învăţat să vadă şi partea nevăzută a lucrurilor: în scena din finalul povestirii, deşi fântâna
a dispărut „ca toate ale lumii”, el o vede prin negura trecutului. Când intră în han,
naratorul îl caracterizeză direct, descriind detalii vestimentare care îi reflectă statutul
social, dar şi „ochiul drept stins şi închis”, care îi dădea „ceva trist şi straniu”. După ce-şi
sfârşeşte istorisirea, Neculai Isac pare „împovărat în locul lui, neclintit şi cu capul plecat”,
iar ochiul pierdut rămâne „încleştat şi pecetluit pe totdeauna într-o durere”.
Aşadar, confesiunea publică a faptei ruşinoase este menită să-i amintească mereu că
îşi datorează viaţa unei ţigăncuşe care l-a iubit. Din postura de narator-personaj creditabil,
Neculai Isac trece printr-un ritual de ispăşire a vinei şi aduce un elogiu Margăi care şi-a
jertfit viaţa pentru a i-o salva pe a lui.
Opinia Densitatea povestirii rostite de căpitan provine din reţeaua de simboluri pe care este
Simboluri şi construită. Astfel, apariţiile Margăi sunt însoţite mereu de elementul acvatic: trupul ei
semnificaţii frumos îi apare căpitanului din apă, iar în final, apa fântânii îi devine mormânt. De
asemenea, cromatica aprinsă a roşului asociat cu clocotul vieţii domină vestimentaţia
fetei, însă are funcţie de anticipare a sfârşitului tragic al iubirii celor doi: sângele îi
năpădeşte obrazul căpitanului, iar colacul fântânii este înroşit de sângele fetei. Fântâna,
simbol al vieţii, îşi converteşte semnificaţia, fiind situată între patru plopi, arbori
blestemaţi, şi devine loc al morţii.
Stilul povestirii sadoveniene este inconfundabil. Specificul artei sale stă, ca şi la
Concluzie Creangă, în limbajul cu un colorit arhaic şi popular. Rostirea ceremonioasă dovedeşte
solemnitatea cu care vorbitorul se foloseşte de cuvânt. De altfel, întregul volum
reconstituie imaginea vârstei de aur a Moldovei, a unei lumi arhaice trăitoare după alte
legi, ce respectă un anumit protocol verbal şi comportamental.