Fântâna dintre plopi – fir epic

Mihail Sadoveanu se încadrează în seria marilor povestitori români, ca și Ion Neculce și Ion
Creangă. El scrie în perioada interbelică o operă caracterizată, în primul rând, prin vastitate, fiind
considerat întemeietorul romanului istoric în literatura română. Valoroase sunt, deopotrivă, și
scrierile sale sociale, dintre care se remarcă volumul de povestiri „Hanu Ancuței”.
Acesta este publicat, fragmentar inițial, în revista „Viața românească” între 1924-1925; ulterior,
în 1928, apare integral, în volum, primind aprecieri din partea criticilor literari ai vremii.
Structural, culegerea este alcătuită din nouă povestiri, aparent independente, relatate însă de
naratorii oaspeți ai aceleiași locații, un spațiu prielnic depănării firelor narative, la o cană de vin,
dinaintea unei mese îmbelșugate. Povestirile creează un cadru prielnic, în care cititorul se simte
bine-venit și parcă este martor la fiecare dintre zicerile care aparțin unui ritual irepetabil.
Povestirea este o specie a genului epic, de scurtă întindere, cu un singur fir narativ, în care se
relatează la persoana I, din punctul de vedere al unui povestitor subiectiv, martor sau personaj al
întâmplării.În prim-planul acestei specii literare se află acțiunea propriu-zisă, iar personajele ei
sunt doar schițate.
Din punctul de vedere al tehnicii narative, Sadoveanu urmează un model celebru, povestirea
în ramă sau povestirea în povestire, cunoscut din literatura universală, utilizat în opere literare
ca „Decameronul” lui Boccaccio, „Povestiri din Canterbury” de Chaucer sau în culegerea arabă
„O mie și una de nopți”. Astfel, cele nouă povestiri relatează, fiind personaje sau martori la
întâmplările redate. Rama se constituie ca un element de unitate al volumului, fixând locul,
timpul și durata depanării amintirilor.
„Fântâna dintre plopi” este cea de-a patra povestire dintre cele nouă care compun culegerea.
Ea este relatată de căpitanul de mazili Neculai Isac, și are ca idee centrală iubirea, un sentiment
profund cu implicații tragice în contextul relatării.
Neculai Isac este naratorul și personajul principal al istorisirii, al cărei punct de plecare derivă
dintr-un amănunt al fizionomiei sale: „ochiul drept stâns și închis îi dădea ceva trist și straniu”.
Vechiul său prieten, comisul Ioniță, îl roagă să le povestească ”întâmplarea năprasnică” în care
își pierduse „o lumină”. În prezentul de la han, timpul narațiunii-cadru, omul ajuns la maturitate
povestește fapte petrecute în trecutul său, timpul narat, pe când era încă foarte tânăr: „De-
atuncea au trecut ani peste douăzeci și cinci”.
Firul epic al relatării subiective se încheagă într-un ritm alert, prefațat de formula de adresare
„domnilor și fraților”, care denotă respectul și afecțiunea față de audiență. Acțiunea povestirii
respectă momentele subiectului, debutând cu expozițiunea. Cu douăzeci și cinci de ani în urmă,
Neculai Isac era negustor de vinuri în ținutul Sucevei și face un popas la Hanul Ancuței. În timp
ce se plimba călare prin împrejurimile hanului, întâlnește niște țigani care se scăldau la râu.
Intriga povestirii constă în apariția unei tinere țigănci, pe nume Marga, în vârstă de optsprezece
ani, care îl fascinează de călător, dar care este gonită din fața boierului de către Hasanache,
reprezentantul grupului. Isac le dă câte un ban de argint și pleacă, vrăjit fiind de frumusețea fetei.
Desfășurarea acțiunii continuă firul epic: Ziua următoare, fata vine la han să-i arate ce-și
cumpărase din banul primit: niște cizmulițe roșii. Își dau întâlnire într-un loc romantic, lângă han,
la fântâna dintre plopi și petrec împreună o seară de neuitat, cu promisiunea că se vor vedea din
nou, când el se va întoarce de la Pașcani, unde trebuia să-și vândă marfa. Punctul culminant al
povestirii constă în mărturisirea Margăi, la următoarea întâlnire, că Hasanache plănuiește să-l
omoare pentru a-i fura banii, iar ea fusese trimisă drept momeală. Tânărul fuge, dar tâlharii erau
deja pe urmele lui; în confruntare cu aceștia, își pierde „lumina” ochiului său drept , dar scapă cu
viață. Deznodământul prezintă reîntoarcerea sa la fântână, însoțit de ajutoare de la han, dar, din
păcate, Marga nu mai era în viață. Fusese omorâtă în mod brutal și aruncată în fântână; urmele de
sânge risipite pe piatră îi înfioară pe cei prezenți și îl fac pe tânăr să trăiască revelația
sacrificiului în numele iubirii.
Revenirea la ramă îi surprinde pe toți cei strânși la han într-o atmosferă melancolică, trăind
parcă, alături de narator, fiecare detaliu al povestirii. Moș Leonte le spune că „fântâna dintre
plopi”, simbol al vieții, stinse pentru Marga, nu mai există, „s-a dărâmat ca toate ale lumii”.
Ceea ce trăiește e doar amintirea din „neagra fântână a trecutului”. Perisabilul se împletește cu
eternul, conferind scrierii caracterul de meditație asupra vieții.
Din punctul de vedere al artei narative, relatarea subiectivă se remarcă prin numeroase
elemente de oralitate, care au rolul de a induce perspectiva narativă auditorului de la han, dar și
de a implica lectorul în subiectul povestirii. Astfel, stilul sadovenian îmbină elemente populare,
arhaice sau regionale ( „mazâl”, „mulțămire”, „hoșma”, „a ieși din sâmbătă”, „buiac” etc.) cu un
limbaj expresiv deosebit ( „lumină”, metaforă pentru vedere, „fântâna”, metaforă cu dublu sens:
naștere spirituală și memorie afectivă).
Remarcabil la Sadoveanu, alături de uimitoarele descrieri, este și rarul dar de a captiva
audiența, atât prin subietele alese, cât și prin stilul său inconfundabil de povestitor.