„Fântâna dintre plopi” de Mihai Sadoveanu

Tema și viziunea despre lume

Publicat în anul 1928, volumul „Hanu – Ancuţei” reprezintă pentru creaţia lui Mihail Sadoveanu „capodopera de
la răscruce” (N. Manolescu), pentru că face trecerea spre etapa marilor cărţi sadoveniene, dar este şi o sinteză a elementelor
întâlnite în povestirile anterioare: „lumea ţărănească, natura, idilicul, legenda, oralitatea”.
Volumul are forma povestirii în ramă deoarece nouă naraţiuni de sine stătătoare ( Iapa lui vodă, Haralambie,
Balaurul, Fântâna dintre plopi, Cealaltă Ancuță, Județ al sărmanilor, Negustor lipscan, Orb sărac, Istorisirea Zahariei
fântânarul), sunt încadrate într-o altă naraţiune, prin procedeul inserţiei. Cele nouă povestiri au fost publicate, mai întâi,
între anii 1924-1925 în revista „Viața românească”, având personaje diferite, un alt povestitor, precum și o acțiune
proprie. Elementele comune, care dau unitate volumului sunt: locul de petrecere și popas este hanul Ancuței, personajele
sunt țărani moldoveni care au plăcerea vorbei, prezența unor personaje comune (comisul Ioniță și hangița Ancuța), ritualul
care se desfășoară la acest han este același în toate cele nouă povestiri.
„Fântâna dintre plopi”, a patra narațiune din volum, este o povestire în ramă, deoarece face parte dintr-o
narațiune mai amplă, aceea a evocării petrecute demult, tot pe aceste meleaguri, în timpul celeilalte Ancuțe. Forța
cuvântului de a reconstitui lumea trecutului, paradisul pierdut propune o imagine complexă a relațiilor temporale și
spațiale. Pe de o parte, există trei niveluri ale timpului narativ: timpul povestirii/ al naratorului anonim (autorul),
care evocă nostalgic toamna aurie „într-o depărtată vreme” a tinereţii sale, timpul povestit/ al toamnei aurii
când se spun toate povestirile şi timpul evocat, al celeilalte Ancuţe. În povestirea-cadru, se observă impresia de
atemporalitate: „într-o depărtată vreme, demult”. Dar misterul timpului mitic şi fantastic, al ploilor năprasnice
şi al „balaurului negru în nouri”, când se porneau poveştile la hanu Ancuţei, este dezlegat de indici ai timpului istoric,
războiul ruso-turc: „împăratul-alb şi-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor păgâne”. Este utilizată tehnica
homerică a ascunderii unor date spaţio-temporale relativ precise îndărătul unor imagini ce par să ţină de fabulos.
Iar, pe de altă parte, spaţiul povestirii este unul privilegiat, fiind aşezat la răscruce de drumuri (destine), hanul este un
loc de popas şi de petrecere, ocrotitor ca o cetate şi cunoscut călătorilor din vremurile vechi, ale celeilalte Ancuţe.
Valoarea simbolică a hanului este aceea a unui centru al lumii, loc de întâlnire a diferitelor destine şi poveşti ale unor
oameni din diverse straturi sociale: „Trebuie să ştiţi dumneavoastră că hanul acela al Ancuţei nu era han, era
cetate. Avea nişte ziduri groase de ici până colo, şi nişte porţi ferecate cum n-am mai văzut în zilele mele. În cuprinsul lui
se puteau oploşi oameni, vite şi căruţe şi habar n-aveai dinspre partea hoţilor”. Zidurile hanului cetate au valoarea
simbolică a graniţelor între lumea realului şi lumea povestirii, iar hanul este un topos al povestirii.
Tehnica povestirii în ramă presupune duplicarea instanţei narative. „Fântâna dintre plopi” este povestire
deoarece este o naraţiune subiectivizată (relatare din unghiul povestitorului, implicat ca protagonist al întâmplării), care
se limitează la evocarea unui singur fapt epic, o întâmplare de dragoste din tinereţe, de fapt o iniţiere ratată. Accentul
este pus pe întâmplări şi situaţii, de unde caracterul etic, exemplar al povestirii. La începutul și la finalul povestirii,
perspectiva narativă este reprezentată de naratorul obiectiv, narațiunea fiind realizată la persoană a III-a. Subiectul
povestirii este realizat la persoana I, deoarece avem un personaj narator (Neculai Isac) care relatează ce se întâmplase
în urmă cu 25 de ani.
Titlul, din punct de vedere morfologic, este alcătuit din două substantive simple, comune , „fântâna” (care este
un izvor, un simbol la nașterii) și „plopi” (un simbol pentru singurătate), legate de prepoziția „dintre”. Împreună ne indică
locul de întâlnire dintre cei doi îndrăgostiți. Din punct de vedere stilistic, titlul este o metaforă, indicând că un eveniment
tragic va avea loc. Totodată, fântâna reprezintă simbolul oglindirii prezentului în trecut, iar cei patru plopi care o
înconjoară devin martorii tăcuţi şi eterni ai poveştii de iubire.
Tema povestirii este iubirea tragică dintre Neculai Isac și Marga. Sadoveanu evidențiază o concepție tipic
țărănească a iubirii, deoarece o compară cu o „băutură tare” care anihilează comportamentul individului, dominându-l și
lăsându-l sub imperiul pasiunii.
Viziunea autorului asupra lumii rezultă din imaginea lumii reprezentate în text și este prezentată în două planuri
distincte: lumea hanului, care e o lume ideală, în care armonia, înțelegerea și respectul predomină și o lume obișnuită,
exterioară hanului care este plină de griji și de probleme.
Incipitul fixează cadrul sau rama povestirii, oferindu-ne informații despre atmosferă, ceremonial, ritualul
povestirii. Povestirea începe cu imaginea soarelui care „bătea pieziș în hanul Ancuței, scânteind în geamurile zăbrelite”.
Astfel, încă de la început apare un reper spațial la hanul Ancuței care este un loc privilegiat, un spațiu propice pentru
relatarea întâmplărilor. Atmosfera plină de emoție plutește printre oamenii de la han „gospodarii și cărăușii din Țara de
Jos”. Ceremonialul se distinge prin lăutarii care se sculaseră din cotloanele lor, prin prezența Ancuței care ațâța focul și
prin aluzia pe care o face comisul Ioniță la povestea pe care urma să o spună. Vocea autorului anonim, personaj martor la
han anunță sosirea noului drumeț: „un călăreț învăluit în lumina și pulberi, venit parcă de pe alte tărâmuri de demult”.
Ritualul este același în toate cele nouă povestiri și face parte tot din rama povestirii. Ancuța aduce mâncare și un cofăiel
cu vin, lăutarii vin mai aproape de Neculai Isac cântând din strune, iar comisul Ioniță îl îndeamnă să povestească
întâmplarea de demult, din timpul celeilalte Ancuțe.
 Relatarea povestirii propriu-zise se face la persoana I, întâmplările fiind povestite de Neculai Isac, care e implicat
direct, devenind personaj narator. Sub semnul melancoliei acesta începe să povestească, iar reacția ascultătorilor este
imediată, aceștia rămând tăcuți până la sfârșit.
Acțiunea este simplă, lineară, centrată pe un singur fapt epic, respectând toate momentele subiectului.
Expoziţiunea fixează întâmplarea cu 25 de ani înainte, când căpitanul era un tânăr aventurier, veşnic rătăcitor pe
drumurile Moldovei, în căutarea iubirilor trecătoare şi a experienţelor inedite. Într-o asemenea împrejurare, fiind în drum
spre Paşcani pentru a face comerţ cu vin, ajunge într-o toamnă - anotimp al melancoliei şi al aducerilor-aminte - la Hanul
Ancuţei. Intriga marchează momentul în care Neculai Isac o vede pentru prima dată pe Marga. Întâlnirea dintre cei doi
constituie o primă secvență semnificativă în susținerea temei și a viziunii despre lume. Neculai Isac îşi aminteşte că într-o
sâmbătă, după încheierea unei aventuri amoroase, trist fiind, se plimba călare prin împrejurimile hanului Ancuţei, unde
însoţise un transport de vin, neguţătoria cu care se ocupa. La o gârlă „arzând în soarele asfinţitului”, printre nişte ţigani
aflaţi la pescuit, întâlneşte o „fetişcană de optsprezece ani. Îi văzusem – spune căpitanul de mazâli – în apă trupul curat
şi frumos rotunjit. Sta aproape de mine, numai în cămaşă şi-n fustă roşă. Obrazul îi era copilăresc; dar nasul arcuit, cu
nări largi, şi ochii iuţi mă tulburară deodată. Am simţit în mine ceva fierbinte: parc-aş fi înghiţit o băutură tare.”.
Hasanache, un ţigan bătrân, văzând interesul fetei, cu numele Marga, pentru „boier”, o îndepărtează şi îl întreabă dacă el
este negustorul de vin poposit la han; după ce confirmă, Neculai Isac dă ţiganului şi fetei câte o monedă de argint.
Continuând plimbarea, ceva mai departe, la „o fântână cu colac de piatră, între patru plopi”, a cărei apă „neclintită,
aproape de ghizdele, avea în ea ceva viu: mişcarea necontenită şi măruntă a frunzişurilor.”, naratorul o zăreşte, ca pe o
arătare, în umbra copacilor, pe Marga, dispărută imediat. Desfăşurarea acţiunii cuprinde relatarea aventurii spectaculoase
în care sunt implicate, în principal, cele două personaje, căpitanul şi Marga. Bărbatul îi oferă fetei un ban de argint, din
care aceasta îşi va cumpăra o pereche de cizmuliţe roşii, pe care i le arată la han. După ce îi promite fetei că-i va aduce
din drumurile sale o scurteică de vulpe, căpitanul pleacă, dându-i întâlnire, sub umbrele nopţii, la fântâna dintre plopi, loc
de taină, unde aveau să-şi mărturisească iubirea reciprocă. Punctul culminant coincide cu tragica revelaţie a
protagonistului, care află de la Marga de planurile şatrei sale de a-l prăda. Această întâmplare, reprezintă cea de-a doua
secvență semnificativă pentru tema și vizunea autorului. Marga se sacrifică în numele iubirii, salvându-i astfel viața lui
Neculai Isac. Noaptea, la fântâna dintre plopi, „ieşi luna în răsărit ca un ochi de spaimă”, pe când Marga se apropia în
fugă, spre a-l strânge în braţe, „scâncind”, pe iubitul ei, căruia îi mărturiseşte, înspăimântată, cu „geamăt ca de sălbăticiune
rănită”, că unchiul ei, Hasanache, împreună cu fraţii lui mai mici, Dimachi şi Turcu, vor să-l omoare, la acea întâlnire,
pentru a-i fura banii de pe vin. Completând: „N-am putu răbda de dragoste ş-am vrut să mai stai cu mine, de-aceea nu
ţi-am spus cum am venit.”, cu siguranţa că va muri, pentru că cei doi, care se apropiau, după cum lătra Lupei, câinele lui
Neculai, îi auziseră mărturisirea. Călare, iubitul Margăi încearcă să scape de urmăritori, cu ajutorul câinelui, atacatorul
unuia dintre aceştia, dar ceilalţi doi, care îl gonesc făcând salturi mari cu ajutorul prăjinilor, îl ajung din urmă şi unul din
ei aruncă prăjina în picioarele calului, care se prăbuşeşte cu membrele dinainte rupte. Ridicându-se în picioare, Neculai
Isac împuşcă între ochi pe unul dintre atacatori, dar o şpangă îi rănise ochiul drept, apoi strigă după ajutoare de la han, iar
ţiganii rămaşi teferi îl părăsesc în fugă. Întors la fântână, împreună cu cei sosiţi de la han, vede sânge proaspăt şi înţelege
că Marga fusese ucisă şi aruncată în apă. Deznodământul arată ecourile dureroase ale întâmplării nocturne, sângele de
pe fântână fiind dovada de netăgăduit a dispariţiei fetei.
Finalul se află în relație de simetrie cu incipitul. Ascultătorii rămăseseră „tăcuți și mâhniți”. Personajul martor
este curios să afle dacă fântâna mai există, însă moș Leonte îi spune că „a fost distrusă ca toate ale lumii”. Neculai Isac
a rămas gândit, cu capul plecat și “cu ochiul cel viu, mare și neguros privea țintă în jos în neagra fântână a trecutului”.
Pe înserat, Ancuța a aprins focul, iar Neculai Isac a prins-o de mână și a cerut pentru toți „vin vechi în oale nouă”.
În plus, viziunea despre lume se construiește prin intermediul personajului principal, povestirea “Fântâna
dintre plopi” propunând un erou exponențial pe Neculai Isac, un om care și-a legat viața de locurile de poveste din
preajma hanului, denumite de el ,,locuri ale durerii”. El devine narator homodiegetic, povestind ceva din propriul trecut,
devenind tipul Don Juan-ului moldav și tipul însinguratului.
Mihail Sadoveanu mizează pe un stil elaborat particularizat prin sobrietate, arhaitate, lirism și
muzicalitate. De pildă, oamenii comunică reverențios, respectând cutumele, arhaismele oferă culoarea locală
specifică timpului evocat, iar lirismul este pus în evidență de epitete ,,soarele auriu”, comparații ”răsărind ca
dintr-o amintire”, metafore ”ai pierdut o lumină” și de o eufonie oferită - după cum observă G Călinescu – “de graiul
țărănesc, de limba cultă, bisericească și de predominanța vocalică”.
În concluzie, povestirea „Fântâna dintre plopi” este o creație aparte a lui Mihail Sadoveanu, o narațiune subiectivă
de mică întindere care prezintă un fapt neobișnuit și respectă un ritual al spunerii, cee ace l-a determinat pe criticul I. Vlad
să afirme: "Hanu - Ancuței este cartea povestilor, a istoriilor de demult, a inițierii în arta desăvârșită a narațiunii, căci
ciclul acesta are valoarea unei arte poetice pentru înțelegerea structurii povestirii, pentru decantarea treptelor și etapelor
compoziționale ale genului".
 Caracterizarea directa a protagonistului se face prin toate cele trei mijloace: autocaracterizarea („eram un om
buiac si ticalos”), caracterizarea directa facuta de narator („era un om ajuns la carunteala…”, „arata inca frumusete si
barbatie”) si cea facuta de alte personaje („frumos si voinic, dar rau”). Caracterizarea indirecta se realizeaza
prin mijloace traditionale, mai ales pe baza faptelor si vorbelor personajelor. Astfel, portretul moral al lui Isac intruneste
trasaturi precum curajul(in scena confruntarii cu tiganii), loialitate (isi tine promisiunea de a se intoarce la Marga), si
naivitate (cade in capcana intinsa de tigani).
Relatia dintre Isac si Marga este surprinzatoare deoarece maturizarea fiecarui personaj contrazice incadrarea intr-
un statut social. Asadar, desi Marga este o tiganca saraca, se dovedeste mult mai matura si este capabila de sacrificii pe
cand Isac trateaza iubirea cu superficialitate. O scena ilustrativa pentru conturarea acestei relatii este cea din final, in care
Marga ii face crunta marturisire.