Personajul ION în viziunea criticii literare:

George Călinescu, Istoria literaturii române contemporane de la origini până în prezent, Editura
Semne, Bucureşti, 2003, p. 648: „Ion nu e inteligent şi prin urmare nici ambiţios. Ar fi putut să se
smulgă din locul naşterii, să facă o carieră orăşenească. El vrea însă pământ. Dorinţa lui nu e un ideal
ci o lăcomie obscură, poate mai puternică decât a altora, dar la fel cu a tuturor. Orice ţăranvoieşte
zestre în pământ şi vite, o însurătoare dezinteresată fiind o adevărată înstrăinare de la legile de
conservare ale familiei rurale. Toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion. Desfăşurarea romanului poate
să dea impresia că în atingerea scopului său Ion pune multă inteligenţă. El seduce pe Ana, aşteaptă ca
aceasta să ajungă prin graviditate de râsul satului şisileşte pe tată să vină să se tocmească în privinţa
zestrei. Ion nu este însă decât o brută, căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune. Ideea de a seduce
porneşte dintr-o vorbă nevinovată aruncată de Titu Herdelea. Flăcăul e un animal plin de candoare,
egoist, am zice lipsit de scrupule, dacă n-ar fi străin cu ingenuitate de orice noţiune de scrupul. [...] Ion
este o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea şi a împins-o la spânzurătoare, şi a rămas în cele din
urmă cu pământ.”

N. Manolescu, Arca lui Noe, cap. Drumul şi spânzurătoarea, Editura 100+1 Gramar,
Bucureşti, 2000: „A vedea în Ion viclenia ambiţioasă (un erou stendhalian, spune Eugen Lovinescu, în
limitele ideaţiei lui obscure şi reduse) sau brutalitatea condamnabilă e la fel de greşit, căci implică un
criteriu moral. Ion trăieşte în preistoria moralei, într-un paradis foarte crud, el e aşa-zicând bruta
ingenuă”.

Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973: Ion
„este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţăascuţită, o
viclenie procedurală şi o voinţă imensă; nimic nu-i rezistă; în faţa ogorului aurit de spice, e cuprins de
beţia unei înalte emoţiişi vrea să-l aibă cu orice preţ. Cum dragostea devine şi ea o armă călită în
vâlvătaia acestui foc ce îl încinge… biata Ana este o tragică victimă. În luptă, omul nobil şi milos
dispare, pentru a nu lăsa decât fiara…”; „Sufletul său este în realitate unitar: simplu, frust (rudimentar,
brut, neprelucrat) și masiv, el pare crescut din pământul iubit cu frenezie (cu pasiune, frenetic).”

Nicolae Balotă, De la Ion la Ioanide, capitolul Universul violenţei, Editura Eminescu, Bucureşti,
1974: „Ion este o fire elementară, dar întru nimic subumană. […] am văzut că Ion este un posedat. Or,
starea de posesiune se caracterizează prin fixaţii maniacale, prin turbulenţă, aplecare spre violenţă.
Eroii sufleteşte elementari sunt expuşiatracţieimonomaniacale a unei unici pasiuni. Pământul este cu
adevărat ibovnica lui.“ „Ion este un posedat al pământului. Demonul care a pus stăpânire pe el este
tocmai acela al posesiunii.”

Tudor Vianu, Scriitori români din secolul XX, Editura Minerva, Bucureşti, 1979: Protagonistul
„e o natură concentrată şi strălucitoare, premeditativă”, înzestrat cu „o vocaţie obscură, înrădăcinată
pentru pământ”; „Ion are o viaţă animalică, puternică, plină de ecou.”

. E un ideal mai înalt care reprezintă mai mult decât înavuţirea. Pentru Ion, pământul însemna şisituaţie
so Paul Georgescu, Prefastarea de mizerie, de inferioritate socială şi morală în care e ţinut… Ţăranului
sărac îi era interzis, practic, orice acces la altă situaţie socială… El nu se poate afirma în l
 Paul Georgescu, Prefaţăla romanul Ion ed. 1967: „Figura centrală a cărţii e un flăcău voinic,
deştept, energic, care suferă de sărăcia lui, şi care se crede, prin calităţile enumerate, capabil de o altă
soartă. O parte din vechea critică l-a catalogat drept brută, individ şiret, condus de violenţeleşi
cială, demnitate umană, posibilitatea de a munci cu folos… El încearcă să depăşească
Prefastarea de mizerie, de inferioritate socială şi morală în care e ţinut… Ţăranului sărac îi era
interzis, practic, orice acces la altă situaţie socială… El nu se poate afirma în limitele rigide ale
colectivităţii sale…”
6