Caracterizarea lui Ion

Vorbind despre literatură, Liviu Rebreanu mărturisea: ,, Pentru mine arta- zic artă
şi mă gândesc mereu numai la literatură- înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă. Astfel
arta, întocmai ca şi creaţia divină, devine cea mai minunată taină.”
Genul epic desemnează operele literare în care autorul își exprimă indirect
gândurile, ideile, sentimentele, opiniile, prin intermediului acțiunii, al personajelor și al
naratorului. Cele mai importante specii ale genului epic sunt: basmul, schița, nuvela,
povestirea, fabula, romanul.
Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu acţiune
complexă şi complicată, desfăşurată pe mai multe planuri narative, care pot fi paralele
sau intersectate, cu o intrigă complicată.
Personajele numeroase şi puternic individualizate sunt angrenate în conflicte
puternice, structura narativă este amplă şi conturează o imagine bogată şi profundă a
vieţii. Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar personajele se conturează direct,
prin descriere, şi indirect, din propriile fapte, gânduri şi vorbe, cu ajutorul dialogului şi al
monologului interior.
Liviu Rebreanu, marele scriitor interbelic, devine prin romanul ,,Ion” creatorul
romanului românesc modern. Primele aprecieri importante asupra romanului le face
Eugen Lovinescu, care considera ca romanul constituie ,,prima mare creatie obiectiva”.
“Ion” este un roman obiectiv care se inscrie in estetica realismului prin
obiectivitate, veridicitate, ancorarea in viata sociala, prezenta unor personaje tipice,
reprezentative pentru anumite categorii umane.
Perspectiva narativa este realist-obiectiva, naratorul omniscient, isi asuma o
perspectiva detasata in raport cu evenimentele si personajele, naratiunea fiind la persoana
a III-a.
Geneza romanului are la baza trei elemente. Intr-o duminica, L. Rebreanu a vazut
un taran din Prislop care saruta pamantul. Un alt taran vaduv din satul natal si-a batut fata
care ramasese insarcinata, iar un alt flacau sarac din sat, Ion Pop al Glanetasului, i s-a

1
plans odata de lipsa de pamant, “cu atata lacomie si pasiune, de parca ar fi fost vorba de
o fiinta vie si adorata”.
“Ion” este un roman-fresca care prezinta drama casniciei taranesti, ce este de fapt
drama sociala motivata de lipsa de pamant a taranului intr-o societate in care valoarea
omului este data de intinderile de pamant.
Mesajul romanului are o mare incarcatura de valori etice, dominanta fiind ideea
ca dorinta de pamant duce inevitabil la decăderea morala a individului, in conditiile
depasirii limitelor normalului.
Romanul este structura in doua parti cu titluri sugestive : “Glasul pamantului” si
“Glasul iubirii”. Cele doua parti semnifica aspiratiile personajului principal, fortele
contrare care il stapanesc: cea demonica, de posedare a pamantului; si cea angelica,
dragostea pentru Florica. In aceasta lupta a contrariilor ce se atrag, personajul principal
este distrus in final. Cele doua parti insumeaza 13 capitole: 6 in prima si 7 in a doua, fiind
si ele semnificative, mai ales primul si ultimul (“Inceputul”, “Sfarsitul”), sugerand
destinul lui Ion.
Personajul realist Ion este unul de referinţă în literatura română, concentrând
tragica istorie a ţăranului ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea.
Ion Pop al Glanetașului este personajul central al romanului, dominând toate
celelalte personaje care gravitează in jurul lui – Ana, Vasile Baciu, Florica, George.
Cele două părţi ale romanului – Glasul pământului şi Glasul iubirii – evidenţiază
temele romanului, dar şi cele două femei din viaţa personajului – Ana şi Florica,
reprezentând cele două obsesii ale acestuia: averea şi iubirea. Forţa acestora nu se
manifestă simultan, ci succesiv, determinând conflictul exterior cu Vasile Baciu şi
George Bulbuc.
Ion este un personaj complex ale cărui trăsături sunt contradictorii: viclenie şi
naivitate, gingăşie şi brutalitate, insistenţă şi cinism. El reprezintă un personaj realist tipic
pentru o categorie socială – ţăranul sărac care doreşte pământ. Personajul realist este
determinat social şi are o psihologie complexă, urmărită în evoluţie. Ion este un exponent
al ţărănimii prin dragostea pentru pământ, dar reprezintă o individualitate prin modul prin
care-l obţine. Ion şi Vasile Baciu dobândesc pământul în acelaşi mod, dar

2
comportamentul faţă de cea care le adusese pământ e diferit: Ion o face pe Ana de ruşinea
satului înainte de nuntă, apoi umblă după nevasta lui George.
La începutul romanului i se constituie un portret favorabil. Deşi sărac, el este
„iute şi harnic, ca mă-sa”, iubind munca: „ Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră”,
şi pământul; „pământul îi era drag ca ochii din cap”. Lipsa pământului apare ca o
nedreptate, iar dorinţa pătimaşă de a –l avea e motivată: „Toată isteţimea lui nu plăteşte
o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult…”
Isteţ, silitor şi cuminte, trezise simpatia învăţătorului , „a fost cel mai iubit elev al
învăţătorului Herdelea” care a insistat să-și continue studiile . Băiatul însă renunţă la
carte pentru că se simţea „veşnic însoţit cu pământul”.
Flăcăii din sat îl ştiu impulsiv şi violent, de aceea e respectat de aceştia şi temut
de lăutarii care cântă la comanda lui.
Insultat de Vasile Baciu în faţa satului, la horă, se simte ruşinat, mânios, şi doreşte
să se răzbune. Vasile îi reproşează că umblă după fata lui, numindu-l „hoţ, sărăntoc,
tâlhar”, fiindcă este sărac. Orgolios fiind, ideea de a avea pământ îi apare ca o condiţie a
păstrării demnităţii umane. După bătaia cu George, preotul îl dojeneşte în biserică, iar Ion
hotărăşte să fie cu adevărat „netrebnic”.
Lăcomia de pământ şi dorinţa de răzbunare se manifestă atunci când intră cu
plugul pe locul lui Simion Lungu – „Inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea”.
Însă flăcăul îşi doreşte mai mult, găsind soluţia în căsătoria cu Ana. Întrebarea
întâmplătoare a lui Titu, „Poţi să-l sileşti?” e luată ca o modalitate de a-l determina pe
Baciu să-i dea pământul.
Ion îşi urzeşte cu meticulozitate şi pricepere planul seducerii Anei. Aşadar, setea
pentru pământ este trăsătura dominantă a personalităţii sale, făcând din el un personaj
memorabil prin aceea că întreaga sa energie este canalizată spre atingerea scopului de a
avea pământ: "glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare,
copleşindu-l." Altă dată, Ion exclamă împătimit: "cât pământ, Doamne!."
Faţă de Ana se dovedeşte viclean: o seduce, apoi se înstrăinează, iar căsătoria o
stabileşte Baciu când Ana era deja de râsul satului. Când tratează problema zestrei cu
Vasile Baciu, Ion este "semeţ şi cu nasul în vânt", sfidător, conştient că deţine controlul
absolut asupra situaţiei şi că-l poate sili să-i dea pământul la care atâta râvnise. Însă e

3
naiv, crezând ca Baciu îi va da pământurile fără vreun act doveditor şi acum socrul său se
arată viclean. După nuntă începe coşmarul Anei, bătută şi alungată pe rând, când de soţ,
când de tată. În urma intervenţiei preotului, Baciu îi va da toate pământurile, la notar.
După ce planul îi reuşeşte datorită "inteligenţei ascuţite, vicleniei procedurale şi
mai ales voinţei imense"(Lovinescu), Ion, într-un gest de adorare, sărută pământul, iar
faţa "îi zâmbea cu o plăcere nesfârşită". Ion se vede "mare şi puternic ca un uriaş din
basme care a biruit în lupte grele o ceată de balauri îngrozitori".
Când a luat-o pe Ana, Ion s-a însurat, de fapt, cu pământurile ei, nevasta devenind
o povară jalnică şi incomodă. Capitolul "Nunta" îl surprinde pe Ion între cele două
glasuri, devenite voci interioare, mai întâi "ce-ar fi oare dacă aş lua pe Florica şi am
fugi amândoi în lume să scap de urâţenia asta", ca apoi, în clipa imediat următoare, să
gândească în sine cu dispreţ "şi să rămân tot calic, pentru o muiere…”
Trăirile lui Ion în lupta dusă pentru a intra în stăpânirea pământurilor lui Vasile
Baciu sunt cele mai diverse: de la brutalitate, violenţă, la prefăcătorie şi încântare.
George Călinescu afirma că "în planul creaţiei Ion este o brută. A batjocorit o
fată, i-a luat averea, a împins-o Ia spânzurătoare şi a rămas în cele din urmă cu
pământ", ceea ce sugerează faptul că Ion este vinovat de propriul lui destin. Vinovată este
însă şi societatea care determină o opoziţie între săraci şi bogaţi prin natura relaţiilor
dintre oameni. însuşindu-şi pământul pe căi necinstite, Ion nu putea să supravieţuiască,
sfârşitul lui fiind perfect motivat moral şi estetic.
Odată obţinut pământul, setea de avuţie se potoleşte. Brutalitatea faţă de Ana e
înlocuită cu indiferenţă. Sinuciderea Anei şi moartea copilului nu-i mustră conştiinţa,
aceştia reprezentând doar garanţia pământurilor, dovedind astfel, cinism. Acum reînvie
patima pentru Florica.
Aşa cum râvnise la averea altuia, acum râvneşte la nevasta lui George. Tot prin
viclenie se apropie şi de Florica, devenind prieten cu George în a cărui casă va putea intra
oricând. Avertismentul Savistei aduce deznodământul implacabil: George îl ucide cu sapa
pe Ion venit noaptea în curtea lui pentru Florica. Astfel, personajul este drastic pedepsit
de autor, întrucât el se face vinovat de dezintegrare morală, răspunzător de viaţa Anei şi a
copilului lor, tulburând liniştea unui cămin, liniştea unei întregi colectivităţi

4
 Personajul este caracterizat direct ( de către narator, alte personaje,
autocaracterizare) şi indirect (prin fapte, limbaj, relaţii cu alte personaje, gesturi,
atitudine, vestimentaţie).
La început naratorul prezintă direct biografia personajului, iar pe parcursul
romanului, câteva elemente de portret moral: „mândru şi mulţumit ca orice învingător,
Ion simţea totuşi un gol ciudat în suflet”. Doamna Herdelea îl vede pe Ion „băiat
cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ”, însă preotul Belciug – „eşti un stricat
şi-un bătăuş ş-un om de nimic…te ţii mai deştept decât toţi, dar umbli numai după
blestemăţii”.
Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin monologul interior:
„Las că-i bună Anuţa! Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte
vorbe”.
Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidenţiază trăsăturile
personajului. Ion foloseşte un limbaj popular – a sta cu mâinile-n sân, a da cu piciorul
norocului. Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile: „Ion urmări din ochi pe Ana câteva
clipe. Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”.
Vestimentaţia îi reflectă condiţia socială de ţăran, iar numele devine emblematic.
Comportamentul său reflectă intenţiile faţă de celelalte personaje. La horă este
tandru: „o strânge la piept pe Ana cu mai multă gingăşie, dar şi mai prelung, decât
ceilalţi flăcăi”, apoi este batjocoritor, indiferent sau o loveşte „cu sânge rece”. Faţă de
Vasile Baciu sau George Bulbuc adoptă atitudini diferite în funcţie de scopul urmărit:
pământul sau femeia. Uneori e brutal chiar faţă de tatăl său pe care-l consideră vinovat
pentru că i-a băut averea.
Relaţia fundamentală se stabileşte între protagonist şi un personaj simbolic:
pământul. Iubeşte pământul mai presus de orice: „ Iubirea pământului l-a stăpânit de mic
copil… De pe atunci i-a fost mai drag decât o mamă”. Renunţă la şcoală pentru că-i era
drag „să fie veşnic însoţit cu pământul”. Renunţă la Florica, pe care o iubea, pentru că
„toată fiinţa lui arde de dorul de avea pământ mult, cât mai mult…” . Pământul apare în
ipostaza de ibovnică: „Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrăţişeze huma, s-o
crâmpoţească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunţuroase şi umede”.
Adoră şi venerează pământul ca pe o zeitate : „Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea

5
seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul
ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Prin muncă omul e
înfrăţit cu lutul. În faţa uriaşului, se simte „mic şi slab, cât un vierme”, dar muncindu-l
simte o mândrie de stăpân şi are iluzia că este „atât de puternic încât să domnească peste
tot cuprinsul”. Imensitatea îi trezeşte dorinţa de a poseda: „- Cât pământ, Doamne!”.
Toate acţiunile lui se vor orienta spre a-l obţine, indiferent de mijloace.
Ion este un personaj memorabil, ipostază a omului legat de pământ, dar supus
destinului tragic de fi strivit de forţe mai presus de voinţa lui neînfrântă: destinul şi legile
nescrise ale satului tradiţional.