Ion- de Liviu Rebreanu

-repere în caracterizarea personajului-

- fișa numărul 4-

I. Generalități:
Personajul eponim (= personaj al cărui nume se regăsește în titlul operei), personaj central, care domină toate celelalte
personaje, modificându-le chiar destinul: Ana, Vasile Baciu, Florica, George. Este personaj realist, tipologic, având ca model
real un tânăr ţăran din Prislop.
- reprezentativ pentru comunitatea ţărănească prin:
● încărcătura semantică a prenumelui („Toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion"- G. Călinescu) – erou eponim;
● identitatea asumată încă din adolescenţă (părăseşte liceul după un trimestru, refuzând să fie altceva decât ţăran);
● valoarea absolută: pământul („Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil.… pământul i-a fost mai drag ca o mamă”);
- construit monumental, într-o dimensiune tragică („figură simbolică mai mare ca natura” - Eugen Lovinescu):
- sub aparenţa simplităţii este o natură complexă cu trăiri contradictorii: Glasul pământului / Glasul iubirii;
- structură interioară complicată: obscure complexe de inferioritate, sentimentul frustrării, resentimente faţă de tatăl care a
risipit zestrea Zenobiei şi faţă de bocotani;
- trăind conflicte puternice: dilema psihologică şi morală; conflicte exterioare: de interese, material, moral, erotic;
- relaţie contradictorie cu pământul perceput precum: un „stăpân falnic şi neîndurător", un uriaş în faţa căruia omul e un
vierme // duşmanul biruit care i se închină // iubită pătimaşă”;
- personaj dinamic surprins în procesul de alunecare în afara valorile morale declanşată cu forţa instinctelor obscure, erodând
omenia din sufletul eroului.

- la începutul romanului---portret favorabil: deși este sărac, el este „iute și harnic, ca mă-sa”, iubind munca: „Munca îi era dragă,
oricât ar fi fost de aspră” și pământul;
- dorința lui pătimașă de a avea pământ este motivată: „Toată istețimea lui nu plătește o ceapă degerată, dacă n-are și el pământ
mult, mult...”
- isteț, silitor și cuminte---trezește simpatia învățătorului: „a fost cel mai iubit elev al învățătorului Herdelea”;
- flăcăii din sat îl știu impulsiv și violent, de aceea este respectat de aceștia și temut de lăutarii care cântă la comanda lui;
- orgolios fiind, ideea de a avea pământ îi apare ca o condiție a păstrării demnității umane.
- lăcomia de pământ și dorința de răzbunare se manifestă atunci când intră cu plugul pe locul lui Simion Lungu: „Inima îi
tremura de bucuria că și-a mărit averea”.
- Ion își urzește cu meticulozitate și pricepere planul seducerii Anei--- setea pentru pământ= trăsătura dominantă a personalității
sale;
- față de Ana se dovedește viclean: o seduce, apoi se înstrăinează, iar căsătoria o stabilește Baciu când Ana era deja de râsul
satului.
- când tratează problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este „semeț și cu nasul în vânt”, sfidător, conștient că deține controlul
absolut asupra situației și că-l poate sili să-i dea pământul la care a râvnit atâta.
- este naiv- crede că Baciu îi va da pământurile fără vreun act doveditor, dar socrul său se arată viclean și nu îi dă inițial
pământurile; după nuntă începe coșmarul Anei, bătută și alungată pe rând, când de soț, când de tată; în urma intervenției
preotului Belciug, Baciu îi va da toate pământurile la notar.
- scena sărutului pământului;
- când a luat-o pe Ana, Ion s-a însurat, de fapt, cu pământurile ei, nevasta devenind o povară jalnică și incomodă;
- capitolul „Nunta” îl surprinde pe Ion între cele două glasuri, devenite voci interioare: „ce-ar fi dacă aș lua pe Florica și am fugi
amândoi în lume să scap de urâțenia asta”, apoi „și să rămân tot calic, pentru o muiere.”
- odată obținut pământul, setea de avuție se potolește; brutalitatea față de Ana e înlocuită prin indiferență;
-sinuciderea Anei și moartea lui Petrișor, copilul, nu-i mustră conștiința aceștia reprezentând doar garanția pământurilor,
dovedind astfel cinism.
-reînvie patima pentru Florica; tot pe viclenie se bazează și atunci când devine prietenul lui George pentru a avea acces oricând
în casa acestuia și astfel se apropie de Florica, soția lui George.
- personajul este drastic pedepsit de autor prin finalul pe care i-l asumă acestuia: George îl va ucide cu sapa pe Ion, venit noaptea
în gospodăria sa, pentru Florica. Ion se face astfel vinovat de dezintegrare morală, răspunzător de moartea Anei, dar și a
copilului, tulbură liniștea unui cămin, dar și a unei întregi colectivități.
II. Receptarea critică a personajului:
 Eugen Lovinescu consideră că Ion este:
- „erou frust și voluntar” (frust=brut, simplu, rudimentar);
- „expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligență ascuțită, o viclenie procedurală și o
voință imensă”;
- „expresia violentă a unei energii”;
- „sufletul lui e în realitate unitar, simplu, frust, masiv, pare crescut din pământul iubit cu ferocitate”;
- „figură simbolică”.
 George Călinescu îl numește pe Ion:
- „exponent”=reprezentativ pentru o categorie/tipologie umană;
- „erou de epopee care trece prin criza așezării la casa lui”;
- „un ambițios...un Dinu Păturică. Păturică e inteligent, Ion nu e inteligent, prin urmare nici ambițios...vrea pământ,
dorința lui nu e un ideal, ci o lăcomie obscură;” (Dinu Păturică este personajul central din romanul „Ciocoii vechi și noi”,
de Nicolae Filimon și a devenit personaj emblematic în spațiul literar românesc pentru ideea de parvenitism= ascensiune
rapidă pe scara socială, fără merite, prin mijloace neoneste).
- „o brută căreia pretenția îi ține loc de deșteptăciune”;
- „egoist, lipsit de scrupule”;
- „nu din inteligență a venit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală caracteristică oricărei ființe reduse.”
- „lăcomia lui de zestre e centrul lumii și el cere cu inocență sfaturi, dovedind o ingratitudine calmă”
=> personaj perceput contradictoriu de critica literară......

III. Patru elemente ale textului narativ semnificative pentru construcția personajului:
a. Personajul-viziunea asupra lumii: apărut în 1920, romanul lui Rebreanu ilustrează pe deplin încadrarea în estetica
realismului de tip obiectiv. Subtilitățile de construcție (motivație de ce Ion este personaj realist) sunt dublate de o viziune crudă
asupra lumii, în care nu există învingători, ci doar învinși. Această perspectivă se reflectă atât la nivelul construcției
personajelor, cât și al relației dintre acestea. Astfel, evoluția cuplului Ion-Ana subliniează faptul că individul nu e capabil să își
schimbe soarta și că, dacă există totuși ambiții de acest gen, ele sunt sufocate. Nu doar evoluția personajelor transmite acest
mesaj, el transpare la toate nivelele textului: conflicte, construcția subiectului, compoziție, perspectiva narativă sau relații
spațiale și temporale.
b. Destinul tragic al personajelor și relațiile temporale și spațiale: drumul din incipit- suprapersonaj- este o metaforă pentru
accesul în spațiul diegetic, dar și o sugestie a destinului oamenilor: vesel, dinamic, suportând capriciile unui relief dificil, drumul
se aseamănă cu tinerii de la horă, la rândul lor, în căutarea unui drum în viață: a perechii. În plus, atrage atenția epitetul asociat
drumului „drum alb”, adică un drum prăfuit/ de țară care poate să facă trimitere către caracterul brut/neșlefuit al unor personaje.
În plus, formele verbale „trece”, „spintecă”, „aleargă”, „își face loc”, „poposind”, „ascunzându-se” etc. pot fi corelate destinului
personajului Ion și felului în care acesta va acționa pe parcursul operei. Același drum este prezentat în finalul textului, din
perspectivă inversă. Ochiul naratorului obiectiv se îndepărtează de locul faptelor relatate, închizându-le într-un „corp sferoid”, o
copie a realității transfigurate artistic. Doamna Herdelea face trimitere către ideea predestinării în cazul lui Ion: „Se vede c-așa i-
a fost scris!” Imaginea casei Glanetașilor, chiar dacă Ion nu mai este, pare aceeași ca la început: la fel de neprimitoare și
neîngrijită. Totuși crucea de lemn și raza ce strălucește pot simboliza reîntoarcea oamenilor către credință. Acest drum de ieșire
din spațiul ficțional este unul lent, cenușiu, îmbătrânit: „Apoi șoseaua cotește, apoi se-ndoaie, apoi se întinde iar dreaptă ca o
panglică cenușie în amurgul răcoros.” E un drum care semnifică traiectoria personajelor și a lui Ion în special: la început tânăr,
energic, în final lent, ca energiile oamenilor care îl străbat. De asemenea, indicii temporali conturează o temporalitate arhaică,
solară, ale cărei ritmuri supraindividuale și ciclice sugerează din nou insignifianța luptelor și ambițiilor individuale: „Suferințele,
patimile, năzuințele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca niște tremurări plăpânde într-un uragan uriaș.”
c. Elemente de compoziție/tematica în relație cu personajul: Cele două părți ale romanului- Glasul pământului și Glasul iubirii
evidențiază temele romanului, dar și cele două femei din viața lui Ion: Ana și Florica, reprezentând cele două obsesii ale
acestuia: averea și iubirea. Forța acestora nu se manifestă simultan, ci succesiv, determinând conflictul exterior cu Vasile Baciu
și cu George Bulbuc.
d. Conflictele și personajul: prima linie narativă urmăreşte destinul lui Ion: conflictele care determină destinul protagonistului
sunt mai ales exterioare (bătaia cu George, jignirile lui Baciu etc.) caracteristică a romanului obiectiv. Conflictul psihologic:
singurul de natură interioară, se rezolvă instinctiv din primul episod–hora: Ion o ia la joc pe Ana (glasul pământului), nu pe Florica
(glasul iubirii). Vocea raţiunii se impune şi conştient: „Ce să fac? Trebuie s-o iau pe Ana! Trebuie!” (cap. II, intriga). Conflictul de
interese / material: îl opune pe Ion lui Vasile Baciu; se rezolvă în favoarea lui Ion, dar, în final, pământurile revin bisericii.
Conflictul moral: încălcarea normelor etice ale comunităţii va fi pedepsită (Ion este certat în biserică de către preotul Belciug,
 închisoarea, moartea). Conflictul erotic se materializează în triunghiul conjugal: Ion, Florica, George  dezvăluirile Savistei, pânda
lui George (punct culminant), uciderea lui Ion, arestarea lui George (deznodământul). (pe măsură ce sunt prezentate conflictele
de pe parcursul textului, trebuie integrate și detaliate și cele două scene care îl pun pe Ion în relație cu pământul)
IV. Statut social, moral și psihologic:
Statutul social: Ion este organic legat de pământul pe care tatăl său l-a pierdut. Țăran sărac, Ion este, din punct de vedere
social, un marginal într-o lume organizată în funcție de proprietatea asupra pământului.
Statut moral: un element esențial în evoluția personajului este modul în care el ajunge în posesia pământurilor lui Vasile Baciu:
dacă instinctul îi spune cum să facă, inițial, morala nu îi permite să acționeze și deci să își conștientizeze instinctele. Cel care îl
eliberează pe Ion de acest conflict între dorință și moralitate este Titu, care, fără să se gândească la consecințele vorbelor sale, îi
sugerează lui Ion să îl forțeze pe Baciu să i-o dea pe Ana. Eliberat de povara de a gândi singur așa ceva, Ion acționează în
consecință, considerându-l pe Titu responsabil de sfatul dat. Seducerea Anei, devine, din punctul de vedere al personajului,
planul lui Titu pe care Ion doar îl pune în practică. După ce Baciu află cine e tatăl copilului, Ana e bătută și trimisă de la propriul
tată la tatăl copilului ei, devenind supapa prin care sunt eliberate tensiunile dintre cei doi bărbați. Spre deosebire de Vasile Baciu,
care se căsătorise cu mama Anei tot pentru pământul acesteia, dar care și-a iubit soția, Ion vede în Ana doar mijlocul prin care el
poate deveni proprietarul pământurilor, fără niciun fel de alt sentiment pentru aceasta. Numai după ce acest glas al averii este
satisfăcut, Ion ajunge să se gândească să răspundă și glasului iubirii, ilustrat prin pasiunea pentru Florica. Aceasta, chiar dacă
fusese părăsită de Ion pentru Ana, va fi ulterior atrasă de bărbat în jocul unei iubiri periculoase, căsătorită fiind cu George. Ion se
transformă din personajul lucid și organizat, din prima parte a romanului, în individul haotic și irațional din partea a doua, care îi
va aduce și moartea.
Statut psihologic: Ion este marcat de instinctul proprietății rămas fără obiect; de aici, și drama personajului: pendularea
între iubirea pentru Florica și satisfacerea patimii pentru pământ, prin intermediul Anei. Paradoxal, tocmai tatăl Anei este cel
care îl face pe Ion să decidă în favoarea celei de-a doua opțiuni, în momentul în care îl jignește pe Ion la horă. Numindu-l
„fleandură”, Baciu accentuează în băiat acest complex al sărăciei, iar Ion decide ulterior să se îmbogățească prin cel care l-a
umilit.
V. Relevarea trăsăturilor personajului, ilustrate prin două episoade semnificative- vezi cele două scene prin care Ion se
raportează la pământ înainte de a-l avea și după ce ajunge în posesia sa.
VI. - Procedee de caracterizare specifice realismului obiectiv:
- portret fizic, alunecând spre trăsătura de caracter, detaliul semnificativ: „iute și harnic, ca mă-sa”; „Munca îi era dragă, oricât
ar fi fost de aspră”.
- faptele şi modelul comportamental, cuvintele, limbajul şi gândurile, ca şi descrierea vestimentaţiei, a mediului, a relaţiilor cu
ceilalţi eroi ai cărţii, cu pământul etc.;
- procedee realiste, întregite de procedee moderne precum introspecţia, monologul interior (autocaracterizarea evidențiază
frământările sufletești: „Mă moleșesc ca o babă neroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie...Las că-i bună Anuța!
Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norocului pentru niște vorbe”), relativizarea perspectivelor asupra personajului (văzut şi
definit de către mai multe instanţe narative: învăţătorul, preotul, Ana şi Vasile Baciu, George, comunitatea sătească – el este
„fruntea flăcăilor din Pripas"; „Pe uliţă umbla cu paşi mai mari şi cu genunchii îndoiţi. Vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic
numai de pământ şi avere.” ; doamna Herdelea îl consideră „băiat cumsecade”, însă preotul Belciug- „ești un stricat și-un bătăuș
ș-un om de nimic”; Vasile Baciu îi reproșează că umblă după fata lui, numindu-l „hoț, sărăntoc, tâlhar”etc.);
- un rol special în caracterizare îl are limbajul personajului, dublu marcat de impulsurile interioare de adâncime ale fiinţei
(suspinul „– Cât pământ, Doamne!…" exprimă umilinţa înfricoşată în faţa „uriaşului" şi „foamea" ancestrală de pământ, venită
din adâncul fiinţei) şi de circumstanţe social-istorice în care fiinţează lumea ţărănească;
- analiza psihologică e practicată cu obiectivitatea scriitorului realist; sondarea conştiinţei eroului, urmărind erodarea gravă a
valorilor morale, se realizează prin:
 dezvăluirea mediată a fluxului gândirii (focalizarea zero se textualizează prin „voci suprapuse” în stilul indirect liber:
„Toată fiinţa lui ardea de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult…Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic
a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci
pământul i-a fost mai drag ca o mamă…;”
 monolog interior;
 dedublarea personajului (scindarea în „voci” interioare: „glasul pământului”, „glasul iubirii”);
 notarea reacţiilor psihice şi fiziologice, a senzaţiilor organice (scena sărutării pământului);
 surprinderea relaţiilor cu celelalte personaje conduce la organizarea unor triunghiuri de forţă, care au ca punct central
figura lui Ion: Ion-Ana–Florica, Ion–Ana–George, Ion–Florica–George, Ion–Vasile Baciu–Al. Glanetaşu Ion–Titu–
George, Ion–Herdelea–Belciug;
 antiteză implicând şi funcţia de caracterizare: Ion, tânărul ţăran, având certitudinea identităţii sale şi a unei valori
absolute este „prins” în reţeaua unor conflicte exterioare / Titu, tânărul intelectual, captiv în hăţişul dilemelor interioare,
trăind o criză de identitate şi o criză de valori. (Mândria flăcăului, isteţimea şi stăruinţa lui de a împlini ceea ce îşi punea
în gând, voinţa lui încăpăţânată îi plăcea [lui Titu] tocmai pentru că toate acestea lui îi lipseau.)