Literatura fantastică

I. Originile fantasticului:
Inițial, fantasticul s-a desprins din LITERATURA DE IMAGINAȚIE. În aceeași direcție,
Adrian Marino afirmă că inițial, cuvântul „fantastic” s-a suprapus ideii de literatură. La început,
cuvântul desemna ceea ce există doar în imaginație, ceea ce pare ireal, aparent, iluzoriu. Această
idee persistă până în secolul al XVIII-lea, când se va produce o ruptură între spiritul religios și
cel științific (odată cu Iluminismul).
Roger Caillois fixează fantasticului linii istorice stricte, considerând că apare în timpul
romantismului, în secolul al XIX-lea, fiind precedat de basm și fiind urmat de literatura S.F.
Matei Călinescu fixează un moment istoric de apariție a fantasticului în a doua jumătate
a secolului al XVIII-lea. Crede că fantasticul a fost produs de presiunea literaturii raționaliste, a
apărut ca reacție la raționalism.

II. Definiții date fantasticului:

DEX: „Care nu există în realitate; creat, plăsmuit de imaginație; ireal, fantasmagoric,
fabulos.” Deci, definiția propusă de dicționar este una cu caracter general și suprapune
„fantasticul” ideii de ficțiune.
Adrian Marino: „relația surprinzătoare între elementele realității, cuplarea insolită, fără
tranziție, a două sau mai multe planuri ale cunoașterii, nu neapărat simetric contradictorii.”
Adrian Marino extinde aria fantasticului pentru întreg universul imaginar și îl definește
drept un raport între două lumi imaginare/ două serii de semnificații/ două tipuri de
percepții/înțelegere a lumii.
Roger Caillois (definește fantasticul aplicat domeniului picturii):
- o ruptură în sentimentul realității;
- un scandal inadmisibil pentru experiență și rațiune.
Pentru Roger Caillois, fantasticul presupune un contrast față de experiența lectorului.
Tzvetan Todorov (restrânge definirea fantasticului la spațiul literaturii):
„Fantasticul este un gen evanescent (nu e de sine stătător) care ocupă spațiul
incertitudinii. Atâta timp cât se păstrează ambiguitatea există și fantastic. Ezitanța cititorului e
condiția esențială a fantasticului.”
Pentru Tzvetan Todorov, atributul fundamental al fantasticului este misterul, lipsa unei
explicații în limitele logicului, sentimentul incertitudinii.
Iréne Bessière crede că povestirea fantastică e o povestire alcătuită din planuri
concurente și contradictorii, care pot fi real-ireal, natural-supranatural; elemente disparate ale
acestor planuri se unesc pe parcursul textului construindu-i și deconstruindu-i sensul.
Din punctul de vedere al lui Iréne Bessière, efectul de fantastic se creează printr-un
proces dinamic și contradictoriu.

1
 III. Delimitări ale conceptului de fantastic:
 basm-fantastic-literatură S.F. (R. Caillois): în toate cele trei tipuri de proză
există lumi reale și imaginare codificate ca atare:

Basm Literatura S.F

Fantastic

- feeric, miraculos, - lumea reală și ireală se ciocnesc, - sec. al XX-lea

fabulos, NU
fantastic;
- lumea feerică și cea
reală se întrepătrund
fără conflict;
- pătrunderea
personajului în
lumea supranaturală
nu e percepută ca un
șoc de către cititor;
- supranaturalul nu e
înspăimântător;
- lumea basmului
funcționează după
niște legi proprii care
nu se schimbă.
- au un deznodământ
fericit.
producând cititorului un - supranaturalul din
sentiment de: basm este substituit
- nesiguranță; aici cu ANTICIPAREA
- neliniște; unor realități viitoare,
- frică; construite după
-groază etc. regulile cele mai
=> Caillois îl numește îndrăznețe ale științei.
„fantastique de terreur”= - cititorul, chiar dacă
fantasticul este o estetizare a simte că aventurile
fricii. personale depășesc
- supranaturalul apare ca o limitele posibilului, le
ruptură în planul logicii; acceptă ca atare.
- se desfășoară într-un climat de - reflectă angoasa
groază și se termină aproape unei epoci care se
inevitabil printr-un eveniment teme de progresele
sinistru care provoacă teoriei și tehnicii.
moartea/dispariția/damnarea
eroului, apoi armonia lumii își
reia drepturile.

 straniu-fantastic-miraculos (Tzvetan Todorov):

Straniu Fantastic Miraculos

- explicația - se păstrează - explicația
ambiguitatea, fenomenului
fenomenului
incertitudinea, cititorul ciudat este
ciudat este dată în ordinea
rămâne cu sentimentul
dată prin imaginarului/di
nesiguranței, nu se caută
conservarea vinului și
să se dea o explicație în
legilor limitele realului. corespunde
naturalului/ -interferează cu magicul, regulilor
regulile miticul, straniul, bizarul, acestuia.
insolitul. ex. basme
realului.
- fantastic straniu:
Mircea Eliade;
- fantastic miraculos:
2
Vasile Voiculescu.
 Conform lui Todorov, de îndată ce evenimente neobișnuite primesc o explicație,
fantasticul dispare. Dacă explicația propune o conservare a legilor naturalului, dacă ea e dată
respectând regulile realului, atunci ceea ce s-a întâmplat capătă calificativul de straniu. Dacă
explicația e dată în ordinea imaginarului și corespunde regulilor acestuia, atunci se manifestă
miraculosul.
 fantasticul-gen sau categorie estetică?
Un alt aspect mai trebuie avut în vedere atunci când e analizat fantasticul în literatură:
este el un gen literar sau o categorie estetică?
Gen literar:
- Tzvetan Todorov ţine să precizeze, încă din primele rânduri ale cărţii „Introducere în
literatura fantastică”, că „literatura fantastică” este un gen literar; teoreticianul francez va
dezvolta acest punct de vedere pe parcursul demersului său, ajungând la concluzia că fantasticul
e un „gen al evanescenţei continue”.
- Ioan Vultur îşi deschide cartea „Naraţiune şi imaginar” într-o manieră similară lui
Todorov; în primul capitol, Genurile literare, chiar se opreşte asupra teoriei genurilor dezvoltate
de teoreticianul francez, după care prezintă propriul său punct de vedere: un gen literar
presupune existenţa unei paradigme, a unei evoluţii istorice şi a unui număr de reguli
recunoscute de cititor prin actul lecturii; întregul demers dedicat genurilor literare, din cartea lui
Vultur, are un punct foarte bine orientat, şi anume recunoaşterea fantasticului ca gen literar.
Categorie estetică:
- Definirea fantasticului drept o categorie estetică are în vedere universalitatea lui,
manifestarea lui în toate artele; manualele şcolare urmează acest drum, apreciind fantasticul
drept o categorie estetică, alături de frumos, urât, sublim, grotesc, tragic, comic. Roger
Caillois, prin lucrarea „În inima fantasticului”, consideră, implicit, fantasticul o categorie
estetică, pentru că urmăreşte manifestarea sa în artele plastice. Ion Biberi, deşi pare că analizează
fantasticul din perspectiva genurilor, totuşi prin definirea acestuia drept o categorie sufletească,
depăşeşte sfera literaturii.

IV. Specificul textului fantastic:

Tzvetan Todorov identifică trei niveluri de manifestare ale fantasticului în cadrul unui
text:
 fantasticul verbal: frazele concrete care alcătuiesc textul, prin intermediul cărora
este transmis sentimentul de teamă, de neliniște, de „parcă” cititorului;
 fantasticul sintactic: există o structură ideală ce presupune existența unei linii
ascendente a textului, iar apariția elementului supranatural este plasată în
apropierea punctului culminant;
 fantasticul semantic: este cel care dezvăluie temele specifice fantasticului:
a. teme ale eului (au în vedere relația eului cu lumea) sau teme ale privirii:
metamorfoza, trecerea de la natural la supranatural, timp supranatural, spațiu
supranatural, dublul etc.
b. teme ale tu-ului (descriu relația eului cu celălalt) sau teme ale discursului:
vampirii, moartea, diavolul, cruzimea, dorința păcătoasă etc.

3
 Paradigma fantastică/tiparul fantastic:
1. Construcția în ordinea realității: un real rațional;
2. Semnificația dublă a acestei realități: tehnica epicului dublu (=dubla semnificație a
unor pasaje, replici etc.) și inserarea ambiguității.
3. Construirea universului fantastic, a „irealității” însoțite de generarea sentimentului de
teamă, neliniște;
4. Suprimarea definitivă a granițelor real/ireal, ambiguizarea până la contopire a celor
două planuri.

Tzvetan Todorov: „Într-o lume care este evident a noastră, pe care o cunoaștem, fără
diavoli și fără vampiri, are loc un eveniment care nu poate fi explicat prin logica acestei lumi
familiare. Cel care percepe evenimentul trebuie să opteze pentru una din cele două soluții
posibile: ori e vorba de o înșelăciune a simțurilor, de un produs al imaginației și atunci legile
lumii rămân cele ce sunt, ori evenimentul s-a produs într-adevăr, face parte integrantă din
realitate, dar atunci realitatea este condusă de legi care nu ne sunt cunoscute. Fantasticul ocupă
intervalul acestei incertitudini.”

V. Sursele fantasticului românesc:

a. superstițiile populare, credințele populare, experiența insolită sau chiar de vrajă a
unei lumi care conservă aderențe oculte etc. dau naștere unui fantastic folcloric;
ex. Gala Galaction, Vasile Voiculescu, Caragiale etc.
b. miturile și actualizarea unui scenariu mitic într-o perspectivă modernă (omul modern
a pierdut capacitatea de a gândi mitic), conturându-se un fantastic mitic.
ex. Eliade
b. necunoscutul irupt pe neașteptate în viața cotidiană a omului modern care trăiește în
cadrele civilizației urbane, aparent ferite de orice intruziune a supranaturalului, dând naștere unui
fantastic livresc (inspirație din texte literare de același gen din literatura
universală)/intelectualizat/filozofic.
ex. Eliade, Rebreanu etc.

VI. Clasificarea fantasticului în spațiul literar românesc:

Dincolo de interferențele pe care fantasticul le cunoaște cu alte categorii (fantastic mitic,
fantastic folcloric etc.) și pentru că lipsește un program artistic mai clar definit în ceea ce privește
fantasticul, cel mai ușor este să facem o delimitare pornind de la curentul literar căruia îi aparține
opera literară. Astfel, vom identifica fantasticul romantic, fantastic simbolist, fantasticul realist,
fantasticul suprarealist, fantasticul tradiționalist, fantastic existențialist, fantastic postmodernist
etc.
a. Fantasticul realist (I.L. Caragiale):
- insistența pe un anumit detaliu;
- supremația observației;
- totul rămâne la limita cotidianului;
- distincția natural-supranatural este înlocuită de verosimil-neverosimil;
- de regulă, naratorul are un statut autentic, consolidat, adică îl credem;
- la nivelul personajelor se preferă: tipul inocentului (necunoscător, prin puritatea lui
percepe cu mai mare intensitate toate evenimentele noi ce i le aduce lumea) sau/și tipul
căutătorului de adevăr;

4
 b. Noul fantastic/fantasticul existențialist/ trăirist (Mircea Eliade-reprezentant al
existențialismului pe filieră germană):
- fantastic al lumilor posibile;
- moartea-tema favorită;
- relativizarea spațio-temporală;
-personajul preferat: omul obișnuit, confruntat cu experiența lumilor paralele;
- personajul parcurge o lume multidimensională;
- personajul este un obiect pasiv al inițierii;
- irealitatea este descrisă ca o realitate;

c. Fantasticul tradiționalist (Gala Galaction, Vasile Voiculescu):

- se păstrează legătura cu superstițiile, practicile magice, credințele populare (prin felul în
care sunt descrise lumile imaginare) și cu basmul (este preluat procesul inițiatic de aici);
- are tangență cu miraculosul/ se produce o infuzie de miraculos în fantastic;
- - se produce o diferențiere calitativă a spațiului (loc bun, loc rău, ), dar și a timpului
(pătrunderea pe un teritoriu malefic atrage după sine distorsiuni ale timpului);
- cauzalitatea nu este influențată de reguli logice, ci de un exercițiu magic;
- personaje: mag, magician etc; prin efortul său se reechilibrează lumea;
-personajul nu este clar diferențiat de regnul animal;
- diavolul devine o prezență difuză;
- neobișnuitul este amplificat și prin actul povestirii.

LA HANUL LUI MÂNJOALĂ

de I. L. Caragiale

I. Creația dezvăluie prezența fantasticului realist:

- insistența pe un anumit detaliu;
- supremația observației;
- totul rămâne la limita cotidianului;
- distincția natural-supranatural este înlocuită de verosimil-neverosimil;
- de regulă, naratorul are un statut autentic, consolidat, adică îl credem;
- la nivelul personajelor se preferă: tipul inocentului (necunoscător, prin puritatea lui
percepe cu mai mare intensitate toate evenimentele noi ce i le aduce lumea) sau/și tipul
căutătorului de adevăr;

II. Titlul textului: fixează un topos care are funcție anticipativă: hanul este un loc de
popas care strânge laolaltă călătorii.

III. Tema textului: este reprezentată de sugestia maleficului care atrage și încurcă
drumul omului (încurcă drumul lui Fănică, în atingerea idealului de iubire).
- pactul cu diavolul, pact care valorifică mitul faustic.

IV. Perspectiva narativă: - perspectivă narativă subiectivă, relatare la persoana I, din

postura unui narator autodiegetic;
- viziunea este „împreună cu”; justificare

5
 - focalizarea este internă; (exemplificare)
=> în plus, naratorul este unul creditabil, adică i se construiește un statut consolidat, ceea
ce sporește credibilitatea-baza de la care pornește fantasticul.

V. Paradigma fantasticului:
a. Mai întâi apar aluziile la substratul demonic:
- prosperitatea nefirească a văduvei lui Mânjoală;
- pedepsirea prin moarte și mutilare (un hoț nu mai poate vorbi) a tâlharilor care au
îndrăznit să calce hanul.

b. Detalii adiacente temei demonice:

- absența icoanelor;
- privirea hipnotică a hangiței;
- mieunatul sonor al pisicii negre când flăcăul își face cruce;
- stingerea luminii;
- așezarea hangiței lângă cuptor (focul iadului);
- iedul negru etc.

c. Codul fantasticului malefic este cunoscut de ambii protagoniști, Fănică și

Marghioala, dar ignorat tacit de amândoi. Peste acesta, se suprapune codul normalității
cotidiene, construit în stilul prozei de observație, prin explicația rațională dată de narator
(Fănică) sau de Marghioala evenimentului:
- icoanele nu sunt prezente pentru a se păstra curățenia și a nu fi în odaie tot felul de
gângănii care stau în lemn (carii și păduchi de lemn);
-mieunatul strident al pisicii nu ar fi fost cauzat de semnul crucii, ci de faptul că a fost
călcată pe coadă;
-lampa s-ar stinge din cauza curentului produs de acea deschidere a ușii, nu pentru că ar fi
apărut vreo forță a necuratului.
=>
Accentul cade pe observație și pe construirea unui mediu de viață care dă impresia
firescului, tocmai pentru a crea un sistem de referință contrastant pentru intruziunea
fantasticului.
d.
Elemente reale/ verosimile Elemente ireale/neverosimile
- timpul inițial: „un sfert de ceas”; - soarta hoților;
- spațiul: spre han, spre Popeștii-de-sus; - presupusul pact al femeii cu forțele
- moartea hangiului, localizată necuratului (prosperitatea hanului și pedeapsa
temporal; hoților);
- descrierea hanului; - așezarea Marghioalei lângă cuptor
- întâlnirea cu Marghioala; (focul);
- mâncarea bună; - portretul neobișnuit al femeii
- prezența inițială a cotoiului; (tinerețea sa);
- plecarea de la han; - anumite replici ale personajelor
- întâlnirea cu Ghoerghe; necesită înțelegerea ca atare, nu conotativă:
- reîntoarcea la han; „M-a-mpins dracul s-o ciupesc”, „Dă-le focului
- apariția socrului, Iordache, la han; de icoane!”.
6
 - mănăstirea; - ochii femeii reprezintă sursă a
- hanul ia foc; farmecelor;
- discuția finală dintre Iordache și - informațiile pe care le deține
Fănică. Marghioala referitoare la Fănică;
- curățenia neobișnuită, care atrage;
- lipsa icoanelor;
- mieunatul strident al cotoiului negru;
- prezența cotoiului negru și a iedului
negru (întruchipări ale necuratului);
- timpul trece ireal de repede (scena
derulată în întuneric);
- vinul care i se dă lui Fănică;
- Marghioala știe că Fănică va reveni
curând la han (refuză să accepte plata atunci);
- Marghioala face o vrajă în căciula lui
Fănică;
- Fănică se simte din ce în ce mai rău;
are stări nedefinite, localizate mai ales în zona
capului;
- reacția calului (beneficul) când
interacționează cu iedul (maleficul);
- ușurința cu care Fănică este păcălit de
ied;
- ochii iedului sunu similari ochilor
hangiței;
-spațiul pare circular (cele două luni);
- timpul se dilată;

e.Variante ale universului demonizat:

1. Odaia cucoanei Marghioala:
Multe odăi curate și odihnite am văzut în viața mea, dar ca odaia aceea... Ce pat! ce
perdeluțe! ce pereți! ce tavan! toate albe ca laptele. Și abajurul și toate cele - lucrate cu iglița în
fel-de-fel de fețe... și cald ca sub o aripa de cloșcă... și un miros de mere și de gutui.

Epitetul personificator „odăi...odihnite” are menirea de a contura atracția pe care spațiul o

exercită asupra lui Fănică. În plus, exclamațiile: „Ce pat! ce perdeluțe! ce pereți! ce tavan!”
dezvăluie latura analitică a personajului, dar și faptul că încăperea a avut efectul dorit, întrucât l-
a abătut pe Fănică din drumul său. Odaia atrage/ seduce atât vizual (pat, perdeluțe, pereți, tavan,
abajur etc), cât și olfactiv: „un miros de mere și de gutui”.

2. Descrierea viscolului:
Să fi mers o bucată bună de drum. Viforul creștea scuturându-mă de pe șea. În înalt, nori
după nori zburau opăciți ca de spaima unei pedepse de mai sus, unii la vale pe dedesubt, alții pe
deasupra la deal, perdeluind în clipe largi, când mai gros, când mai subțire, lumina ostenită a
sfertului din urmă. Frigul ud mă pătrundea; simțeam că-mi îngheață pulpele și brațele. Mergând
7
cu capul plecat ca să nu mă-nece vântul, începui să simț durere la cerbice, la frunte și la tâmple
fierbințeală și bubuituri în urechi. Am băut prea mult! m-am gândit eu, dându-mi căciula mai la
ceafă și ridicându-mi fruntea spre cer. Dar vârtejul norilor mă amețea; mă ardea sub coastele din
stânga. Am sorbit în adânc vântul rece, dar un junghi m-a fulgerat pân tot coșul pieptului de colo
până colo. Am plecat iar bărbia. Căciula parcă mă strângea de cap ca o menghinea; am scos-o și
am pus-o pe oblanc... Mi-era rău... N-am făcut bine să plec! La pocovnicu Iordache trebuie să
doarmă toată lumea: m-or fi așteptat; pe vremea asta, or fi crezut oamenii, firește, că n-am fost
prost să plec... Am îndemnat calul care se-mpletecea parcă băuse și el...
Enunțul care deschide secvența constituie o trimitere atât câtre dimensiunea temporală,
cât și către cea spațială. În plus se produce o sugestie a manifestării unor forțe mai presus de
oameni: „de spaima unei pedepse de mai sus”. Senzațiile lui Fănică sunt înregistrate cu maximă
precizie, pentru a ne face o idee clară despre capacitatea sa de a percepe natura evenimentelor
prin care trece. Acestea sunt înregistrate mai ales la nivelul capului. Siguranța percepției
contrariază cu alterarea puterii de judecată. Dar, în momentul în care va renunța la căciulă,
rațiunea pare că reapare, întrucât își dă seama de consecințele deciziilor sale.
textul caragialian are o structură paradoxală, căci scriitorul propune două variante ale
universului demonizat și le construiește în „oglindă”, în opoziție: una este aceea agresiv-
infernală (episodul viscolului), cealaltă este aceea seducătoare (odaia Marghioalei.)

Temă- prezintă semnificația finalului textului (50 de cuvinte):

Și m-a pus să-i povestesc iar istoria de mai sus pentru a nu știu câtea oară. Pocovnicul o
ținea într-una că în fundul căciulii îmi pusese cocoana farmece și că iedul și cotoiul erau tot
una...
– Ei aș! am zis eu.
– Era dracul, asculta-mă pe mine.
– O fi fost, am răspuns eu, dar dacă e așa, pocovnice, atunci dracul te duce, se vede și la
bune...
– Întâi te dă pe la bune, ca să te spurce, și pe urmă știe el unde te duce...
– Da dumneata de unde știi?
– Asta nu-i treaba ta, a răspuns bătrânul; asta-i altă căciulă!

Finalul textului este deschis, tipic operei fantastice. Dialogul dintre Fănică și socrul său
menține ambiguitatea textului și-l determină pe cititor să oscileze între o explicație "naturală" și
una care trece dincolo de legile naturii ceea ce presupune că lumea e mult mai cuprinzătoare.
Socrul vorbește despre intervenția elemnentului demonic (era dracul) care are forța de a
ademeni sufletul omului (ca să te spurce). Fănică pare neîncrezător în acest tip de explicație
irațional oferit de conlocutorul său.
Ultima replică Asta-i altă căciulă! induce ideea că, la rândul lui, socrul a trecut printr-o
experiență similară, sufletul bărbatului putând fi ușor furat de forța demonică a iubirii.
 

8
9