Literatura de tip fantastic

     Dintotdeauna omul a avut năzuinţa secretă către altă lume, imaginară,

diferită de existenţa cotitiană, banală, limitatoare pentru orizontul său de
aspiraţii. Unii psihologi consideră că omul este înzestrat cu o « fantezie
originală », menită să-i suplinească deficitul de existenţă, neîmplinirile
din viaţa cea de toate zilele.
De accea, şi-au inventat lumi paralele, imaginare, mituri şi basme, istorii
insolite, întâmplări neobişnuite.

     În literatură, fantasticul a îmbrăcat de-a lungul timpului, numeroase

forme de manifestare şi de expresie. Există un fantastic al situaţiilor
primordinale, al timpurilor originale manifestate prin herofanii şi acte
revelatorii.
Basmele au creat o lume fabuloasă, în care erorii excepţionali se luptă cu
forţele răului pentru a asigura victoria binelui.
Fantasticul propriu-zis, apare odată cu literatura modernă, având ca
trăsături definitorii intruziunea faptului neobişnuit în banalul cotidian,
fără a se găsi explicaţii plauzibile pentru insolitul acestei situaţii.

     De câteva decenii bune, există şi se manifestă în literatura română un

tip de scriitură, care, în literaturi ca cea engleză, americană sau franceză,
a determinat o adevărată manieră comportamentală, un adevărat curent:
literatura SF. Suntem conştienţi de faptul că au existat discuţii asupra
încadrării acestui gen în literatură, dar considerăm depăşită această fază,
căci oricine citeşte Dune, de Frank Herbert, Războiul lumilor, de H. G.
Wells, Omul şi năluca, de Adrian Rogoz sau o trilogie ca Stăpânul
inelelor, de J.J.R. Tolkien, devine conştient de apartenenţa acestui tip de
scriitură la stilul beletristic.

     Această formă de literatură începe să fie cultivată de scriitorii

romantici ca manifestare a libertăţii în plan imaginar în raport cu
normele rigide ale clasicismului, maeştri în ilustrarea acestui imprevizibil
spaţiu literar fiind Edgar Allan Poe, Villiers de I’Isle Adam, Howard
Philips Lovecraft.
Caracteristici ale prozei fantastice:

     Tema lumilor fantastice este însă o temă cu o adâncă şi bogată tradiţie.

Ea apare în mituri, basme, poveşti, legende, balade, epopee, poeme
eroice, povestiri, nuvele. Romanul însuşi, care este o creaţie a lumii
moderne, face din spaţiul lumilor fantastice un spaţiu frecventat cu
asiduitate.
Dar fantasticul este prezent şi în poezie, teatru, film, artele vizuale. El
este rezultatul unei rafinări a anticei distincţii dintre mimesis şi
phantasia, el este un produs al fanteziei care, la rândul ei, exprimă nevoia
omului de a se desprinde de condiţionările lumii exterioare, pentru a se
concentra asupra fantasmelor, viziunilor, obsesiilor de natură interioară.

În acest sens, este fantastic tot ceea ce nu are legătură directă cu

realitatea, ci cu visul, halucinaţia, reveria, iluzia, utopia, misterul,
straniul. Fantasticul sfidează cauzalitatea, cronologia, contingentele
vieţii, judecata raţională şi pretenţiile ştiinţelor. El se învecinează cu
magia, sacrul şi miticul. Repudiază verosimilul şi verdictul, cultivă
ruptura planurilor existenţei, tolerează ceea ce este inexplicabil şi refuză
explicaţia.

Lumea fantastică este o lume cu propria ei organizare, cu propriile ei

condiţii de existenţă, cu propria ei logică. Odată acceptat, fantasticul
poate deveni un spaţiu al unui alt tip de normalitate. El este antilogic, nu
şi alogic, pentru ca alogicul aparţine deja absurdului.
     

Literatura fantastică este un tip modern de literatură narativă,

caracterizat prin mister, suspans, incertitudine. Deşi fantasticul în sens
larg este prezent nu numai în artă, ci şi în multe alte manifestări ale
spiritualităţii omeneşti din cele mai vechi timpuri, literatura fantastică
recunoscută ca o specie literară aparte abia din sec XIX-lea.
    
  Proza fantastică se caracterizează prin apariţia subită a unui element
misterios, inexplicabil, care perturbă ordinea firească a realităţii. Această
intruziune a unei “ alte realităţi" enigmatice în lumea obişnuită stârneşte
neliniştea sau spaima personajelor, care se străduiesc să inteleagă ce se
intâmplă de fapt, să găsească o justificare a evenimentelor insolite in care
sunt angrenate.

De regulă nicio explicaţie nu se dovedeşte până la urmă pe deplin

satisfăcătoare. Prin echivocul şi prin incertitudinea pe care le întreţine,
fantasticul modern are caracter deschis, problematizant, spre deosebire
de basm, naraţiune fabuloasă tradioţională care infăţişează lumi închise.
     

Printre cele mai importante trăsături ale unei naraţiuni fantastice:

- existenţa celor două planuri: real-ireal; în planul lumii familiare

pătrunde un eveniment misterios, inexplicabil prin legile naturale;

- dispariţia limitelor de timp şi de spaţiu la apariţia evenimentului

misterios/ ireal;

- finalul ambiguu;

- ezitarea eroului şi a cititorului de a opta pentru o explicaţie a

evenimentului (o lege naturală sau una supranaturală)

- prin relatarea întâmplărilor la pers I de către cel care le-a trăit sau de
către un martor, scrierea capătă mai multă credibilitate şi facilitează
identificarea cititorului cu întâmplările şi cu neliniştea personajului;

- pentru a face ca inexplicabilul să devină acceptabil, naratorul scrierii

fantastice propune sau sugerează diverse explicaţii pentru evenimentele
relatate, explicaţii ce se deosebesc în general incomplete şi
nesatisfăcătoare.

Se pot delimita următoarele tipuri de fantastic:

     1. Mitico-magic si superstitios
- îşi are sursa in folclor (credinţe, superstiţii, practice arhaice).
Ex: Mircea Eliade, Domnişoara Christina, Sarpele; Vasile
Voiculescu, Lostriţa, şarpele Aliodor, Pescarul Amin.
    
 2. Fabulosul feeric
- întâlnit în basme , în care evenimentele şi personajele pot să contrazică
legile naturale: zmeii, balaurii etc.; luptele dintre zmei si feţii-frumoşi.
Ex: Prâslea cel voinic şi merele de aur.

     3.Fantasticul parabolico-simbolic
- întâlnit în proza poetică (lirică) în care sentimentul transcendentului
este generat prin metaforă şi simbol, alegorie.
Ex: Edgar Allan Poe, Omul făcut bucăţi; Mircea Cartarescu, Nostalgia.

      4.Fantasticul absurd
- întâlnit în proza vizionară, bazată pe exacerbarea subiectivităţii, pe
introversiune şi realitate interioară.
Ex: Franz Kafka, Metamorfoza

      5.Literatura stiintifico-fantastică (literatura de anticipaţie

ştiinţifică)
- Verosimilul este anulat prin “împingerea la absurd" a logicii şi raţiunii,
prin absolutizarea ştiinţei.
Ex: Jules Verne, 20 000 de leghe sub mări.
     Literatura fantastică concurează realul, oferind o latură stranie,
neaşteptată, totuşi verosimilă, a existenţei.
     
Povestirea fantastică ( Vasile Voiculescu, Căprioara din vis, şarpele
Aliodor, Lostrita, Pescarul Amin), nuvela fantastică (Mircea Eliade,
12000 de capete de vite, La ţigănci, Un om mare), romanul fantastic
(M. Eliade, Domnişoara Christina, şarpele)sunt, de regulă, istoria unei
enigme care se opune explicaţiei raţionale; misterul irumpe in viaţa reală.
Prozatorul recurge la tehnica suspansului, insinuând posibilitatea
existenţei reale a evenimentelor neobişnuite. Deznodământul, de obicei,
amplifică enigma, nu o rezolvă.
     
Dintre temele cel mai frecvent abordate in literatura fantastică amintim:

- viaţa ca vis (Sărmanul Dionis, Mihai Eminescu);

- transmigrarea sufletelor, călătoria în timp (Sărmanul Dionis)

- oprirea timpului ( La tiganci, Mircea Eliade; Tinereţe fără

bătrâneţe şi viaţă fără de moarte);

- călătoria în spaţii ideale, abolind legile fizice (Sărmanul Dionis);

- pactul cu diavolul ( Lostriţa, Vasile Voiculescu);

- animalul totemic (Pescarul Amin, Lostriţa, Vasile Voiculescu);

- strigoiul (Domnişoara Christina, Mircea Eliade).

Curentul romantic creează literatura fantastică modernă (E.T.A.

Hoffmann, E.A. Poe, Adalbert von Chamisso)
în literatura româna, scriitorii interbelici (Mircea Eliade, Vasile
Voiculescu şi Cezar Petrescu) exploatează posibilităţile fantasticului,
având ca punct de plecare proza romantică eminesciană. Lor le urmează,
în etapa contemporană, Ştefan Banulescu, Fanuş Neagu.

Fantasticul desemnează ceea ce nu există în realitate, ceea ce este ireal,

aparent iluzoriu, sau lumea fantasmelor. Iniţial, fantasticul a fost definit
ca obiect fundamental al unor manifestări artistice cu caracter filozofic
sau ca o premisă a reprezentărilor artistice religioase, cât şi a celor
folclorice. în creaţia populară, fantasticul apare ca măsura a forţelor
nestăpânite a naturii, în timp ce în creaţia cultă tinde să devină unul din
semnele distinctive ale acestei creaţii.
     
Ceea ce frapează pe cititorul de text fantastic este prezenţa unor
evenimente care se situeză dincolo de limitele posibilului natural punând
sub semnul întrebării certitudinile cititorului, anumite componente ale
imaginaţiei sale despre lume.
   
  Niciun cititor de lectură fantastică nu poate rămâne indiferent, pentru
că faptele însolite contrazic mereu normalitatea perceptelor sale din
lumea înconjuratoare obligându-l să reacţioneze. Seducţia, teama,
uimirea sunt principalele forme de manifestare a implicării cititorului.
    
 Lectura unui text fantastic nu presupune relexare spirituală, ci
parcurgerea tensionată a textului până la forma unei dispute mentale
între narator şi cititor în privinţa acceptării finale sau a negării producerii
unui fapt iraţional. Lectura fantastică nu se oferă niciodată de la sine,
lumea fantastică trebuie cucerită de lector.
    
 Ca oameni comuni, admitem fantasticul în măsură în care suntem în
stare să-l desprindem de ceea ce ni se pare normal. Noţiunii de fantastic i
s-a dat o infinitate de explicaţii, concluzia fiind că fantasticul este apariţia
anormalităţii în normalitate.
     
Teoreticienii moderni (Evanghelos Moutsopoulos, Louis Vax, Marcel
Brion, Marcel Schneider, Roger Caillois, Claude Roy, Ion Biberi, Adrian
Marino) abordează fantasticul ca şi categorie estetică investită cu
multiple conotaţii, cea mai percutantă dintre acestea inducând ideea de
ruptură intervenită în ordinea semnificaţiei.
     
Fantasticul se sprijină, astfel, pe conflictul dintre o ordine
raţional-explicabilă a lumii şi o altă ordine, inexplicabilă,
inadmisibilă, incompatibilă cu prima, declanşând o atitudine
mentală problematic-interogativă.
     
Fantasticul poate fi o intruziune brutală a misterului în viaţa
reală. Aceasta depinde de stările morbide ale cunoştinţei care
proiectează în afară imaginile angoaselor sale, în timpul coşmarului sau
delirului.(P.G.Castex)

          Fantasticul cultivă, prin urmare, un tip special de „senzaţional"

şi, sub acest aspect, nu este de mirare că a fost comparat cu genul
romanului poliţist.
Frontierele literaturii fantastice reprezintă tocmai de aceea o problemă
de ordinul asimilării: a surselor sale de aprovizionare tradiţionale,
(folclorice, para-folclorice sau ezoterico-oculte), dar mai ales a
modalităţilor de expresie ale unor genuri învecinate.
     
Într-o natură adversă, teama de necunoscut poate fi o sursă a
fantasticului. Nu e vorba de teroare fizică, ci de o teroare cosmică indusă
de lectorului, înspăimântat sau tulburat (H.P.Lovecraf).

      Pentru Roger Caillois - Eseul despre imaginaţie- fantasticul

înseamnă o întrerupere a ordinii recunoscute, o năvală a
inadmisibilului în cotidian; ruptă, instalarea unei
discontinuităţi într-un spaţiu continuu.

      Tzvetan Todorov în Introducere în literatura fantastică

consideră că fantasticul reprezintă o ezitare încercată în faţa
unui eveniment supranatural, iar condiţiile apariţiei fantasticului
ar fi: ezitarea lectorului sau a personajului.

Dacă lectorul optează pentru o cauză de natură raţională, a

evenimentelor neobişnuite, textul reiese din limitele fantasticului şi se
orientează spre straniu.
Dacă cititorul apelează la o explicaţie prin cauze supranaturale
textul devine fabulos.
Concluzia lui Todorov este că fantasticul reprezintă limita
de demarcaţie între straniu şi fabulos.

      Adrian Marino face distincţia între fantastic şi feeric

(miraculos,fabulos). Astfel, în timp ce în miraculos, eroii şi cititori se
complac în ficţiune, nu au conştiinţa ruperii dintre ficţiune şi realitate,
nimic nu-i tulbură, nu le provoacă spaima pe care o văd o ordine
răsturnată, dar o acceptă, fantasticul aduce o ordine răsturnată,
dar generatoare de nelinişte, spaimă, teroare.

      Literatura ştiinţifico-fantastică plăsmuieşte „lumi posibile"dar aceste

universuri sunt, totuşi, altele decât ale noastre: ele sunt prea hiperbolice,
prea „poleite" spre a ne aparţine. Se desprinde astfel mai limpede şi
esenţa incompatibilităţii dintre science-fiction şi fantastic; pe câtă vreme
primul tărâm ne poartă spre nişte realităţi superlative, în care savantul şi
maşina lui sunt aprioric admişi ca făpturi şi lucruri năzdravane,totul
aflându-se aici la discreţia irezistibilului, iar cel de-al doilea îşi propune,
din contra să introducă în aceasta lume adierea tulburatoare a altor „lumi
posibile".

      Fantasticul reprezintă conflictul dintre două tipuri de fapte: pe de o

parte apar în evenimentele explicabile prin experienţa comună a
oamenilor, prin legile stiinţei, prin cunoştiinţe empirice pe care le avem
despre existenţă, într-un cuvânt evenimente "normale", general
admise; iar pe de altă parte apar evenimente ce apaţin unei ordini
iraţionale, mistrioase, inexplicabile, ciudate şi adesea ostile faţă de om.
Ezitarea receptorului/cititorului între o explicaţie raţională
şi admiterea unei iruperi a inexplicabilului, a iraţionalului în ordinea
familiară a existenţei oferă temeiul fantasticului literar.

      „Povestirea fantastică ne prezintă nouă, locuitori ai lumii reale,

oamenii ca şi noi aflaţi pe nesteptate în prezenţa inexplicabilului."
(Louis Vax)

      O condiţie esenţială a realizării fantasticului este prezenţa lumii

reale, ca factor de referinţă şi de opoziţie.

      „Fără realism nu există fantastic". (Jean Fabre)

     Condiţia fantasticului literar presupune o „clauză", o înţelegere între

autor şi cititor (intre narator şi cititor în povestire): faptele povestite
trebuie să fie plauzibile.
Când aceasta convenţie este abolită, când se admite suspendarea
explicaţiei raţionale, a logicii, când ne aflăm pe tărâmul oricărei
posibilităţi, atunci când fantasticul devine miraculos.

Când evenimentele aparent inexplicabile primesc până la urma o

motivaţie cauzală, fantasticul devine straniu, ciudat.
     Pentru Marcel Brion neliniştea şi anxietatea, în general
terifiantul, sunt esenţiale în prezentarea fantasticului. El
insistă asupra caracterului “formelor în care neliniştea seculară a omului,
hărţuit de spaimă şi de frică, a proiectat imaginile anxietăţii reale."
La René de Solier “somnul raţiunii" este sursa lui. Arta fantastică
este creată şi de regimul nocturn. “O parte însemnată a lumii imaginilor
s-a născut fără doar şi poate din ideea de teamă şi de potrivnicie a
elementelor de noapte."

     Marcel Schneider insistă asupra caracterului interior, psihologic.

Fantasticul se caracterizează printr-o intruziune brutală
a misterului în cadrul vieţii reale.
Nowad Philipps consideră că cel mai mult contează intensitatea
tensiunii emoţionale. El distinge fantasticul oriental de cel occidental:
1. occidental – în tradiţia Europei apusene, literatura fantastică se
bazează pe efectul de spaimă, dozat în mod savant de către scriitor.
2. oriental – în orient el (fantasticul) a evoluat pe o cale, “devenind
încetul cu încetul o superbă şi fascinantă melodie plină de culoare şi
poezie, depăşind aproape orice spaimă prin strălucirea fanteziei
imaginative.

      Fantasticul se diferenţiază prin atmosferă şi tonalitate, reprezentând

principala opoziţie între fantastic şi feericul din povestiri sau drame: “ O
poezie aeriană, fluidă răspândeşte în lumea spiritelor o atmosferă
rarefială, pură; chiar şi atunci când spiritele sunt răutăcioase, ele nu sunt
ameninţătoare, dure."(nimfele şi ondinele) – Ion Biberi.
    
 
Schema fantasticului a lui Roger Callois:

      Ordine – Ruptură – Revenire la ordine,

deoarece majoritatea operelor din domeniul fantasticului ale

marilor scriitori români urmează această schemă.
          Pentru Eliade, fantasticul nu este doar o structură, o metodă epică,
ci o viziune asupra lumii şi un punct de vedere asupra modului de a fi al
omului în lume.
Nouă este ideea că omul nu poate trăi fără poveste.
     Al doilea element porneşte de la teoria irecognosibilităţii
miracolului; după reîncarnare transcendentul se camuflează în lume şi
devine astfel ireconoscibil.
Teoria originală despre fantastic a lui Eliade se bazează pe
camuflarea sacrului în profan, în faptele comune ale vieţii.
Pentru Eliade lumea este un camuflaj, este plină de
semne care trebuie decriptate.
     
Temele literaturii fantastice
      (dupa Roger Caillois)

1 pactul cu diavolul;

2 sufletul chinuit care pretinde pentru odihna sa ca o anume acţiune să

fie îndeplinită
(un defunct revine pe pământ pentru a-şi persecută ucigaşul; o pedepsă
leagă o fantomă de locul în care ea a săvârşit o nelegiuire);

3 strigoiul condamnat la o rătăcire veşnică fără ţel vii (exemplu ‘‘Masca

morţii roşii’’ de E. A. Poe) - eroii ajung acolo unde moartea îi aşteaptă;

4 ‘‘lucrul’’ de nedefinit şi invizibil, care ucide sau care face rău;

5 vampirii, adica monştrii care-şi asigura o tinereţe veşnică sugând

sângele celor vii

6 statuia, manechinul, armura, automatul care deodată se însufleţeşc şi

caştigă o existenţă redutabilă;
7 blestemul unui vrăjitor, care atrage o boală îngrozitoare şi
supranaturală;

8 femeie-fantomă, venită din lumea cealaltă, seducătoare şi ucigătoare

9 întervertirea domeniului visului şi realităţii (deodată, ca un iceberg

care se răstoarnă, realitatea se dizolva, dispare, scufundată, în timp ce
în locul ei visul dobândeşte soliditatea coplesitoare a materiei)

10 camera, apartamentul, etajul, strada, casa eliminate din spaţiu

(încetul cu încetul, în jurul unei fiinţe apare o pată de absenţă;
eliminarea din spaţiu şi din timp, din drama amintirilor şi
evenimentelor, a vieţii omeneşti şi a multiplelor sale interferenţe cu
celelalte vieţi);

11 oprirea sau repetarea timpului (la interval de minute sau de secol,

aceleaşi fapte se repeta în aceeaşi ordine);

12 opoziţia animat-inanimat;

13 alunecarea într-un univers paralel cu ”pendulări” ale spaţiului şi ale

timpului.