Descântecul în poezia lui Ion Barbu Ion Barbu şi descântecul Românii au avut o literatură orală deosebită, care a suplinit

mii de ani lipsa unei literaturi scrise autentice. Acest tezaur a lăsat urme adânci în spiritul românesc. Intelectuali importanţi, supunând cercetării şi meditaţiei literatura orală din spaţiul traco-dacic, dar şi din zonele limitrofe, au scos la iveală izvoare nepreţuite de inspiraţie. Fenomenul a fost însă unul sporadic, asumat rar şi cu multă circumspecţie de către exegeţi. Este însă un fapt bine cunoscut că anonimatul literaturii populare a constituit o sursă inestimabilă şi gratuită pentru creaţia literară cultă care a succedat. Literatura orală cunoaşte diferite genuri şi specii literare precum şi diverse structuri, toate depinzând de mediul folcloric. Haşdeu observa la un moment dat că în literatura orală predomină elementul liric. Totodată, strânsa relaţie dintre poezie şi muzică este mai evidentă. Mai recent, poetul George Ţărnea sublinia că: “Noi suntem un popor care nu a avut literatură scrisă mii de ani, dar a avut o literatură orală fascinantă. Pentru a ţine minte tot ceea ce nu era scris, pentru a trece din generaţie în generaţie cutume, legi de obşte, descântece, ritualuri, în spaţiul laic sau sacru, ei bine, era nevoie de o structură mnemotehnică. Această structură a încifrării şi, în acelaşi timp a capacităţii de a transmite mai departe, nu poate să fie decât a poeziei. Iată de ce, românul, vrând-nevrând, a trebuit odată să ţină minte şi, ţinând minte, a trebuit să recite, să fie recitator. Fiind recitator, în aceeaşi măsură, era constructor de cuvinte încifrate. Aşa s-a născut, mai mult decât la oricare alt popor european, acest dor de poezie, s-a născut această necesitate a poeziei” (interviu, Adrian Munteanu, în revista Atheneum, 2002). Descântecul face parte din literatura populară. El este cunoscut ca text magic, aplecat asupra definirii şi devenirii destinului, deosebindu-se însă de textele de ritual şi ceremonial. Reprezentând un mod propriu de exprimare, descântecul constă mai cu seamă din versuri care se rostesc de obicei însoţite de anumite gesturi, în credinţa populară că acestea pot lecui de o anumită boală trupească sau sufletească, pot dezlega un farmec, pot apăra de persecuţia duhurilor rele etc. Descântecul tradiţional se exprimă, de regulă, în versuri foarte libere şi neregulate. Rostirea este însoţită de anumite obiceiuri care trebuie practicate obligatoriu pentru a folosi integral forţa magică a acestuia. În descântece întâlnim uneori cuvinte al căror sens nu -l putem înţelege, ele ţinând probabil de originea lor îndepărtată. Romanii, de pildă, posedau unele versuri, păstrate prin tradiţie şi nepricepute de cei ce le recitau, folosite de regulă ca remedii în medicina populară. Atât celţii, cât şi dacii, au interzis scrierea descântecelor şi altor procedee magice, ele transmiţându-se numai din tată în fiu sau către cei iniţiaţi. Unele descântece sunt dedicate apărării omului împotriva relelor care vin din partea semenilor săi: prin vrajă, prin fapt, prin dătătură sau făcătură, cuvinte populare care exprimă lucrarea unui vrăjitor. Farmecele înseamnă a face cuiva vrăji, a lega sau transforma pe cineva prin vrăji. Împotriva vrăjilor şi farmecelor se folosesc descântecele de

fără îndoială. Descântecul popular românesc mai înseamnă şi o credinţă străveche în puterea magică a cuvântului. Despre incantaţia poeziei (sau cuprinsă în poezia) lui Ion Barbu s-a vorbit foarte puţin. Poemul care caracterizează cel mai bine substanţa descântecului şi incantaţiei din poetica barbiană este “După melci”. din incantaţii care. / Sine dentibus comederunt”. În scrierea sa ”De medicamentis liber” sunt prezentate şi incantaţii magice. Ion Bar bu nu este numai raţiune pură. în poezia barbiană descântecul este asumat în mod direct. ci şi imaginaţie şi sensibilitate. felul în care le rostim şi felul în care gesticulăm când facem asta. Într-o bună măsură. îi caută de îndată şi aplicaţia practică – iar Ion Barbu. poemul. dintr-un substrat traco-getic. Este totuşi un poet al unei sensibilităţi care a ţintit dezvăluirea adevărului acolo unde sufletul îşi dispută întâietatea cu spiritul. / Fără mâini te prinseră. care de cele mai de multe ori sunt întâlnite în descântece sau se confundă cu acestea. Poezia. Charmide). Moştenirea pitagoreică menţionează printre altele şi concepţia privitoare la poezie ca vrajă. Exemple se găsesc în folclorul obiceiurilor. Precum matematicianul care. stilizând câteva . Cel mai celebru medic antic care a scris în limba latină era celt de origine şi se numea Marcellus Empiricus. Multe din credinţele şi obiceiurile populare româneşti provin. este de multe ori asemuită cu incantaţia divină. cu rezonanţe în lumea sacră. servesc de obicei ca auxiliar al medicinii primitive. cu cântecele de jale. Perceput de mulţi ca un poet excesiv de cerebral. care fac să se nască în suflete înţelepciunea” (Platon. unele dintre ele foarte asemănătoare sau chiar identice cu descântecele româneşti. fecunditatea şi bunăstarea oamenilor şi animalelor etc. / Sine foco coxerunt. / Fără gură te mâncară”. tradiţiilor şi ritualurilor rustice legate de diferite momente ale anului sau de fenomene ale naturii. cunoscut ca matematician sub numele de Dan Barbilian. Despre aceste ritualuri Socrate spunea într-unul din dialoguri: ”Sufletul se vindecă cu incantaţii (descântece). Aceste descântece sunt vorbele frumoase. cu persiflarea sau cu imitaţia. / Sine manibus colligerunt. sugerându -i o aplicaţie directă. acompaniate de practici corespunzătoare. Incantaţiile. / Fără foc te fripseră. a avut asemenea generoase preocupări – aşa apare şi descântecul în poezia sa. traducerea descântecului în limba română fiind: ”Ciobănaşii te aflară. după ce a descoperit o teoremă. sunt fraze scurte rostite cu voce tare în care sunt implicate simultan mintea şi corpul. Descântecul este compus din formule magice. implantat sub credinţa că aduce un plus de valoare poeziei. El nu are nimic comun cu verva comică populară. în esenţa ei. convingere şi putere. Într-o abundenţă de substraturi simbolice ale elementelor narative şi descriptive. cel puţin în faza iniţiatică şi încă în cea intermediară tre cerii la ermetism. la îndemâna oricui. ca de exemplu: ”Pastores te invenerunt.tip desfaceri. reprezentând o formă de exerciţiu care poate produce schimbări radicale şi de durată dacă este practicată cu regularitate. Ele trebuie spuse cu emoţie. farmec sau incantaţie. de sănătatea. Pentru descântec este acceptată şi ideea terapiei prin cuvânt aplicată unei fiinţe umane.

este de -a dreptul afectivă: “Vream să văd cum se dezghioacă / Pui molatic. să vie / O viforniţă târzie / De Paresemi”. / Iarna leapădă cojoace / Şi tu singur în găoace! / Hai. . melc. odată declanşată. există credinţa că instigarea imaginaţiei ajută iniţiatorul să intre în contact cu forţa din spatele simbolului. / Nu cumva un vânt să-l spargă: / Roagă vântul să nu-l fure / Şi să nu mai biciuiască (…) / Roagă vântul să se-ndure””. adormit în mormântul “de foi ude. forţe pe care nu le mai poate stăpâni. descrie o experienţã de iniţiere în tainele naturii care va deveni dramă a cunoaşterii. cel puţin în primele versuri. De la descântec. Proiecţia în spaţiul magic este susţinută prin forma baladescă a discursului poetic. Vraja. copilul îşi abandonează vraja: “-Mi-a fost frică. continuă şi de la distanţă. Descântecul melcului este un obicei al copiilor de prin zona Muscelului barbian. Peste noapte însă se dezlănţuie o ninsoare târzie care dă peste cap planurile copilului: “Toată noaptea viscoli… / Încă bine n-ajunsesem / Că porni duium. melc. prost. Poemul transcrie experienţa învăluită în inocenţa unui copil care reuşeşte să dezlănţuie forţele magice prin rostirea unui descântec. aproape cunoscut: “. reuşeşte în jocul său primar să deschidă cochilia melcului şi. din colivie…”. din ghioacă: / Vream să văd cum iar învie / Somnoros. O voce tainică.Melc. descântecul este totuşi sortit eşecului. Publicat în 1921. aşa cum de altfel o şi mărturiseşte: “Şi de -a lungul. tremurătoare. În descântece. pe pământ / M-aşezai cu acest descânt”. vargă. însă mult prea tânărul ucenic vrăjitor nu ştie bine toate astea. ca şi în alte practici magice. dar şi din numero ase alte zone ale ţării. Totul însă a fost în zadar. ieşi. ademeneşte “melcul blând”. poemul a fost încadrat de critici în categoria poemelor iniţiatice. să-l trezească din somnul liniştit. inevitabilul s-a produs: fragila vietate a sucombat sub apăsarea gerului. Prin invocarea descântecului copilul se joacă. / Prin lăstari şi vrejuri crude”. / Din cornoasele cămeşi! / Scoate patru firişoare / Străvezii. a sacrului ascuns în profan. / Lasă noaptea din găoace. Fără a mai respecta canoanele. Invocarea totemului sună. crezând puternic în forţa magiei invocate. Copilul ştie de undeva un descântec. lăsând-o neîmplinită. Mărturisirea intenţiei şi inocenţei. copilul trece la rugăciune pentru a înlătura stihiile vremii şi a evita nenorocirea pe care o întrevede: “Şi-mi ziceam în gând: / ”Dar el. încetinel? / Tremură -în ghioacă. / Melc nătâng şi fă -te-ncoace / Nu e bine să te-ascunzi / Sub păreţii grei şi scunzi (… ) / Melc. incantatorie. profund şi divin al increatului. în plină vreme de viscolire. de a o transforma după dorinţa copilului. Descântecul necesită o perioadă de aşteptare până ce îşi face efectul: “După ce l -am descântat / Lam pus jos / Şi-am aşteptat…”. / Cotobelc. Profanul copil (”Eram mult mai prost pe -atunci…”). dorind “să-! dezgroape”. Descântătorul vorbeşte nemijlocit cu melcul său.motive folclorice. Melcul apare ca un pretext de reconstituire a lumii vegetale perfecte. / Şi agaţă la feştile / Ciufulite de zambile / Sau la fir de mărgărint / Înzăuatul tău argint…”. în care procesul de cunoaştere redobândeşte valoarea actului primordial iar incantaţiile magice au o putere creativă. plasat în mijlocul naturii. / Scoate umede şi mici / Patru fire de arnici. / Ghem vărgat / Şi ferecat. / Cotobelc. / Melcul. fragila vietate sucombă. şi-am fugit!”. Surprins de venirea nopţii şi speriat de stihiile întunericului din pădure. fără a fi conştient de fragilitatea formelor biologice.

Copilul îşi continuă ritualul chiar şi după ce acesta s-a terminat tragic. / Melc nătâng!”. la păşunat“. Şi fiindcă nici un cântec nu este fără ecou. ritmul de descântec şi redundanţa simbolică ilustrează o dimensiune importantă a liricii barbiene – cea de ritual purificator. în jurul său pulsează viaţa . / Binişor. / Surd la cânt şi îmbieri. şi alunul este invocat aici. / Lujerii te-aşteaptă-în crâng // Dar n-ai corn / Nici drept. Făcând parte deseori din inventarul descântecului. În poemul ”După melci” poeticul cuvânt ”cotobelc” este de fapt ”codobelc”-ul folosit atunci când vorbim de gasteropode. Spaţiul regelui Crypto este stăpânit de umbra deasă a pădurii. / Că alunul e un cântec… / – Astea-s vorbe şi descântec!”. când focu-i stins. sau chiar inventate. / Cornul drept. / Pe când se frâng / Lemne-n crâng. În ritualul descântecului cuvântul şi armonia muzicală sunt subordonate comunicării cu sfera înaltă şi invizibilă a realului. “Uite fragi. / Ţie. “De la iernat. / Plouă soare / Prin fâneţuri şi răzoare. Melcul. Tabloul final este unul al morţii cotidiene. / Melc nătâng. Balada transpune povestea într-un “cântec larg“ şi eliberator. “Rigă spân. termeni tehnici şi arhaisme. sacrificat. să-i dea din nou viaţă. de data asta sub formă de bocet: ”Melc. ce -ai făcut / Din somn cum te-ai desfăcut? / Ai crezut în vorba mea / Prefăcută… Ea glumea!”. ca element al ispitei: ”Ai crezut că plouă soare. melc. de la sân“). / Melc nătâng. nuiaua. ţie dragi“. / C-a dat iarba pe răzoare. iar mormântul nu poate fi altul decât unul natural: o “nuia” şi \”o frunză moartă\”. melc. este crucificat în mediul său biologic. Poemul prezintă. nu numai text. dar ele vin totuşi în aceeaşi cadenţă incantatorie: “Trebuia să dormi ca ieri. Incantaţia sugerată de versurile baladeşti este deosebită. / Cornul stâng… // – Iarna coarnele se frâng. nici mute / Prin păduri nu te-ar fi prins… / Iar acum. nu mai au nici un efect. Regretele postume sunt zadarnice. Formulele novatoare sau cele tămăduitoare (descântece curative. / Să ne nchidă: / Mie. Jocul de cuvinte şi rima interioară (“Nuntaş fruntaş”. / Cotobelc. blesteme) presupun. ca un hengher / Îl ţinea în zgărzi de ger!”. / Melc nătâng!”. Printre ele. prin intermediul celor două personaje. (…) / Cornul drept. “Laurul-Balaurul“. Indicaţiile sunt tardive. / Cum n-ai vrut să ieşi mai iute! / Nici viforniţă. ci şi ritual şi gestică cu valoare magică. / Cel stâng. / Dar pornişi cu cornul stâng. / Melc nătâng!”. / Să tragi alt oblon de var / Între trup şi ce -i afar’… / – Vezi? / Ieşişi la un descântec. Micul vrăjitor este incapabil să resusciteze melcul. aşa cum s -a mai precizat.Există multe obiecte care fac parte din instrumentarul necesar unui descântec. o parabolă a impactului dintre raţiune (Enigel) şi instinct (Crypto). / Melc nătâng. rar folosite în limba română modernă. În limbajul descântecelor întâlnim uneori cuvinte sau forme de cuvinte. El este “mirele poienii“. care de fapt îşi are originea din ”codoberc” (fără coadă). / Nici stâng. / Iarna ţi-a muşcat din pântec… / Ai pornit spre lunci şi crâng. gene. copilul ameţit duce mai departe cântecul vrăjiri: “Melc. (…) / Să chemăm pe moşul Iene / Din poiene. fără putere de resurecţie. degeaba copilul mai speră încă să evite nenorocirea. Poemul ”Riga Crypto şi lapona Enigel” este un cântec de dragoste. el şi vraja lui nu mai au puterea reînvierii blândei vietăţi: “Melc încetinel. Peste trupul “zgârcit” copilul îşi petrece ultima vrajă. vrăji. / Hornul nins. este invocată aici ca instrument de ecarisaj: “O nuia.

/ Se oglindi adânc în el. / Începi.”. / Şi ursul alb mi -e vărul drept. Iubirea pierdută a domnişoarei Hus se încearcă a fi recuperată prin intermediul unui descântec şi a unor sacrificii pentru care nici ea însăşi nu pare suficient de pregătită şi încrezătoare. fără putinţă de remediere. El este întărit prin observaţia că o biată ciupercă nu ar putea suporta apropierea de soare: “Că -i greu mult soare să îndure / Ciupearcă crudă de pădure”. sau în cele pentru dobândirea frumu¬seţii şi sănătăţii. cu aspiraţii pământeşti: nunta. Invitaţia lui este una ispititoare: “. Ca ritual suprem şi ca aspiraţie spirituală. dar pe cea mai umilă treaptă. Tocmai de aceea. dar răspunsul laponei nu este unul pe măsura aşteptării: “. . Se întâmplă uneori ca ucenicul vrăjitor care dezlănţuie forţe negative să nu mai aibă puterea de a le mai opri. / Că nu voia să înflorească”. Poemul ”Domnişoara Hus” este un descântec de dragoste. iar urmările. lapona Enigel rămâne de nezdruncinat în credinţa ei. nunta totuşi se petrece. / Din umbra deasă. îi aduce fragi şi se oferă pe sine şi viaţa sa. ocrotite de lumină. Refuzul. / Dacă pleci să culegi. fiinţa nordică lapona Enigel tinde spre o existenţă solară.simplă. se întoarce la regulile pe care le încălcase. / Şi roata albă mi-e stăpână. Lapona Enigel trăieşte sub protecţila raţiunii. / Că sufletu-i fântână-n piept. / Mulţumesc Dumitale. deşi binevoitor. însă el doreşte s-o facă după vrerea sa. Astfel. În vechea credinţă românească soarele reprezintă divinitatea supremă. / Ţi-am adus dulceaţă. ţie dragi. regele supra¬vieţuieşte doar printr-o nuntă aberantă ”cu măsălăriţa-mireasă”. Trăind în tărâmuri de gheaţă. / Scade noaptea. Probabil sub presiunea acestor clevetiri. un nefericit sub povara unui ideal de neatins. el pătrunde în visul laponei pe care o surprinde pregătită pentru comunicare. Cu toate că regele Crypto îi aduce ofrande şi sacrificii ritualice. ca providenţialitate. în special în descântecele şi vrăjile de dragoste. / Se oglindi în pielea-i cheală”. Enigel.Enigel. Experienţa se dovedeşte a fi devastatoare. Ea este astfel nevoită să-şi dezvăluie propria-i origine şi credinţă: ”Că dacă-n iarnă sunt făcută. fără sfială. care trece în revistă povestea unei iubiri pătimaşe a unei tinere care îşi cheamă iubitul de pe lumea cealaltă. Din păcate cuvintele înţelepte ale laponei nu reuşesc să-l con¬vingă pe Crypto. / De zece ori. Crypto nu mai este mirele poienii.Rigă spân. / Sterp îl făceau şi nărăvaş. iacă. îl împing spre o acţiune sinucigaşă: ”Dar soarele. este ferm. iar regele -ciupearcă este dispreţuit de supuşii săi pentru că nu respectă tradiţia nunţii: “Şi răi ghioci şi toporaşi / Din gropi ieşeau să-l ocărască. îşi acceptă în sfârşit destinul. Enigel. / Mă-nchin la soarele-nţelept”. regele Crypto se hotărăşte în sfârşit să se supună canoanelor. Neacceptat într -o lume mult diferită de a sa. încheie balada şi dă un sens precis dramei: Crypto. / Ce zace-n sufletul-fântână”. / Uite fragi. ci pare că şi-a găsit împărăteasa potrivită. nebun şi schilodit în numele unei aspiraţii. Înflorirea semnifică nuntă. Dimpotrivă. cu mine”. desfăcută. de la sân. ies lumine. ceea ce îl determină să arunce în joc ultima armă: ” -Enigel. aprins inel. evocată în imagini carnavaleşti şi transpusă în ritm de descântec. Invitaţiw la nuntă. soarele este invocat în ipostaza de autoritate tutelară. / Eu mă duc să culeg / Fragii fragezi. rogu -te. mai la vale. / Ia-i şi toarnă-i în puiacă”. se închină la ”soarele-nţelept” iar aspiraţiile ei spirituale estompează orice ispitire lăturalnică: ”Mă-nchin la soarele-nţelept.

/ Ori de-o fi pe rodie: / Buhuhu la Zodie. Frumuseţea lui lirică este dată de sugestia şi incantaţia cuprinse în rostirea iubitei: \”Buhuhu la lună suie. jos. ca de beţie”. ataşată de întrunirea condiţiilor pentru declanşarea descântecului: “Uite. spornici. Chemarea magică în sine invocă şi desfacerea unui blestem: “Stea turtită. / În ţărână se trânti. Văzut în lumina soarelui. / În ceaun cu apă vie. / Şi tot cerul îI spălai”. descântecul în sine presupune invocarea unei lumi magice. sau “Luai din sân tărâţe coapte! / Şi tot norul. oul relevă însăşi esenţa universului. / Pâclă deasă s-a lăsat. Fantasticul descântec al domnişoare Hus este de o indiscutabilă expresivitate. versuri. cerul a mişcat / Plecăciuni îţi face ţie. prin mosor. fac parte din recuzita de bază întâlnită în descântecele şi vrăjile populare. / Sprinteni. cuvint e sau silabe. la pirostrii. imaginea eternă a increatului şi se . spaţiul balcanic invocat în acest poem devine un spaţiu al inocenţei recuperate şi al armoniei omului cu tot ceea ce -l înconjoară. Diverse sunete. una originală şi tulburătoare. în această poezie. Scris în etapa de tranziţie spre ermetism poemul “Oul dogmatic” continuă tema “nunţii”.Descântecele din poeziile de dragoste au avut un loc aparte în contextul în care tradiţia autohtonă. / Ruptă şi de lingură. în noapte. oferă numeroase modele despre felul în care fetele depun eforturi să fie frumoase şi drăgăstoase: “Paşi agale / Cu pasale / Paşi bătuţi / Cu arnăuţi. / Adu-mi-l pe-o coadă ruptă. nepătrunse. // În zemi acre şi amare / Câţi au râs de fată mare. Conspiraţia cosmicului este. De altfel. / Fruntea Cerul ţi -a-închinat / Ameţit. Farmecul este dat de extraordinara incantaţie a versurilor şi de sugestia de fantastic a descântecului: “Buhuhu… uhu. şi nu numai. / Cu polcovnici / De tot sprinteni / De tot sus”. În intenţia de a-şi recupera iubirea pierdută. înţeleasă ca pătrundere în miracolul creaţiei universale. / Pe gutuie să mi-l suie. / Sloată se porni. Folosirea instrumentarului adecvat în procesul unui decântec este obligatorie: “Fluturai la vânt făină. / Înflori. Cu o remarcabilă forţă de sugestie sub raportul invenţiei verbale. / Toate vămile pustii / Unde fierb. crăpă în şapte / Nori la fel:”. / Uhu… Scorpiei surate. / Nărăviţii la curvie. ca modalitate de desăvârşire a ciclului uman: “E dat acestui trist norod / Şi oul sterp ca de mâncare. / Ca o gâlcă obrinti. / Presărai atunci mălai. ”Oul dogmatic” este întruchipat ca simbol al unei structuri duale ce reprezintă lu mea de dinaintea “nunţii” sau creaţia de dinaintea naşterii universului. // Aruncai şi cu pâsat. – în hăuri suptă. Apelul este sublimat chiar de declanşarea descântecului propriu-zis. // În grăsime şi colastră. un vechi descântec pare cea mai potrivită alegere din memoria unor vremuri apuse: “Şi cu pumnul dus mosor / Pân’ la sita din tărie. / Câţi smintiră vreo nevastă”. / Treieră şuierător / Spart descântec din fetie!”. / Să-l întoarcă d-a-ndărate / Să nu-i rupă vrun picior / Câine ori Săgetător!”. repetate ca un ecou care alterează starea conştientă subiectului. / Dar viul ou la vârf cu plod / Făcut e să -l privim la soare!“. suntem invitaţi să privim oul ca pe un obiect de contemplaţie. / Doar i-o da mai mult îndemn / Coadei lingurii de lemn / (Lemn de leac) / Doar l-o-ntoarce berbeleac / Doar l-o duce vălătuc / Pe ibovnicul uituc!\”. Socotit banal pentru “mărunte lumi“ care “păstrează dogma“. haină. de zor / Şi -ncă-o dată. / Să colinde singură.

Ion Barbu nu abuzează niciunde de eroul mitic. / Şi sfânt. al nunţii. reprezentată prin zeul Soare. / Vâr-o în broasca Astartee! / Şi întoarce-o de un grad / Unui timp retrograd. Curmi nuntă-n el. deşi multe descântece invocă des fiinţe mitologice şi atribute ale acestora. sugerate şi reconstituite muzical în poem: ”Roata Venerii / Inimii / Roata capului // Mercur / În topire. al oglinzii. / Ca trupul drag. în cleştar. Aşezate ca într-o formulă de matematică magică şi aparţinând unui descântec numai de eul poetic ştiut. şerpi şi rai / Sună vechi: / I-ro-la-hai”. în subţire var. Invocaţia magică din poem este elevatorie. / Dar plodul? / De foarte sus / Din polul plus / De unde glo dul / Pământurilor n-a ajuns. îndemnul final este adresat omului pentru a păstra increatul invariabil: “Dar nu-l sorbi. / Atât de galeş. / Palat de nuntă şi cavou. / Din trei atlazuri e culcuşul / În care doarme nins albuşul”. al cărei început şi sfârşit se află în fiecare punct. Nunta este un simbol central al creaţiei barbiene. în azur. cunoaşterea supremă aparţine luminii. . mituri substanţiale precum cel al oului. concis al minunii. / Sună-mi trei / Clare chei / Certe. / Roata soarelui / Marelui”. doar nunta. al cărui important cult vine din vremuri străvechi. În poemul ”Ritmuri pentru nunţile necesare” incantaţia se îndreaptă spre aştri. invocând ritmul cosmic şi spiritul numerologic pentru a imita sensul unui descântec: “Capăt al osiei lumii! / Ceas alb.iniţiază în străvechiul mit în versuri de o excelentă concizie incantatorie: “Cum lumea veche. noul ou. ia a treia cheie. sub lucid eter / Pentru cercuri de mister!”. ci doar vremuri şi spaţii mitice. în poem sunt strecurate versuri încifrate cu simboluri stranii: “Aphelic ( ) / Perihelic ( (i ) / Cojunctiv (dodo) / Oponent (adio!)”. poetul nu preferă idoli. indiferent de timp şi loc. // Că vinovat e tot făcutul. Poetul priveşte destinul uman prin parcurgerea unor etape definite ca “nunţi necesare” şi prin trimiterea la ritmurile cosmice. Poemul debutează incantatatoriu. / În Firida ce scântee eteree”. ea reprezentând sensul armoniei primordiale. // Aburi verde să ne dea. acel ”leagăn mitologic”. / La surpări de curcubee. Consemnând puritatea acesteia. / Trage porţile ce ard”. Cercul este figura geometrică primordială invocată în descântece. surpat în vis. el reprezentând linia nemărginită. Astfel. Această idee o întâlnim şi în baladele “După melci“ şi “Riga Crypto şi lapona Enigel“ în care se confirmă că încercarea de eliberare fortuită din pre¬existenţă este sortită eşecului. spre marele cosmos. iar ep icul are tentă de operare a unei magii: “Uite. / Din căldări de mări lactee. Catenele eufonice ingenios construite şi segmentate ritmic au rolul de a crea un transfer subtil de sensuri. / Nevinovatul. Oul este cel care reeditează naşterea lumii şi reprezintă dovada vie a preexistenţei. iar aspiraţia spre absolut se împlineşte prin atingerea contemplaţiei poetice. din nou o incantaţie inventată de poet. / Înoată. De fapt. Mişcarea circulară este aşadar infinită. Pintr-un “paj al Venerii” sună o ciudată onomatopee: “Peste îngeri. Prin promovarea asiduă a mitului nunţii am putea bănui că Ion Barbu a sperat ca lumea să înţeleagă mai bine mariajul dintre matematică şi poezie. prin viziunea asupra principiului universal: ”Că intrăm / Să ospătăm / În cămara Soarelui / Marelui / Nun şi stea. / Şi nici la cloşcă să nu-l pui! / Îl lasă-n pacea-întâie-a lui. de închis. începutul \”. al aştrilor.

este des invocat în poezia barbiană. / Până-o torci în zale / Gasteropodale.Poemul “Uvedenrode” face parte din ciclul care a marcat momentul de tranziţie către ultima etapă a poeziei barbiene. Numărul trei. stafie. ca închinare în faţa unei lumi fermecătoare: “La soarele sfânt. Titlul. fără să fie indicată durata ritualului. în fapt o reprezentare a vieţii vegetative în puritatea ei. defineşte un spaţiu sinistru. / Inutil pachet. / Egal – acest cânt: // Ordonată spiră. Viaţa animalului prieten este retrăită în detalii. Se spune. Rugăciunile şi sonorităţile magice sunt ubicue: “Fâlfâie. / Moduri de ode / Ceruri eşarfă / Antene în harfă”. incantaţia se manifestă pe un alt portativ. / Oase-nchise afară-n frig. / Pe răpusul câine Fox!”. instrumentele necesare. numită etapa ermetică. declanşat cu sonorităţi vag barbiene în mijlocul naturii: “Primăvară belalie / Cu nopţi reci de echinox. Spiritul balcanic se manifestă mai pregnant în ciclul “Isarlâk”. Repetarea demonstrează şi valoarea magică a numărului în spiritul descântecului. că anumite descântece trebuie săvârşite în zorii zilei sau la miezul nopţii. / Până o-nfăşori / În fiori uşori. În poemul cu acelaşi nume suntem transpuşi într -o lume neexplorată suficient. Tot ca un cântec debutează şi poemul. În acest sens se poate vorbi de o anume simbolistică a numerelor: “Uite o fată. / Vir-o-con-go-eo-lig. / Sub mode / În Uvedenrode”. aflată în plin proces de descompunere. / Vii şi treci / Şi-nvii. în care incantaţia pare veşnic prezentă: “Gasteropozi! / Mult limpezi rapsozi. / Sunet / Fruct de liră. “o râpă a gasteropodelor”. / Lunecă o dată. profanul apelează la descântec. o rugă / Pe fuişor. la zân a-în . / Lir-liu-gean. încercând să le ispitească onomatopeic cântecul: “Cir -li-lai. în loc de rugăciune. câinii au fost una dintre marile pasiuni ale lui poetului Ion Barbu. // Fox nebun / Scurt de coadă / Fuge-n lume. / Precum stropi de apă rece / În copaie când te lai. Incantaţia este trăită direc t. Timpul descântecului este direct legat de număr. / Sub timp. Gasteropozii reprezintă o lume mirifică. Poemul începe prin a prezenta această proaspătă lume vegetală: “La râpa Uvedenrode / Ce multe gasteropode! / Suprasexuale / Supramuzicale”. Amintirea vietăţii lângă care a petrecut mulţi ani este vie şi amăgitoare: “Fox frumos / Cu dinţi oţele / Şi preţ mare / La căţele. acea de încifrare a semnificaţiilor. / Se înnoadă!”. sau de nouă ori. // Până când. Deseori. este împletită pe figurile cinetice ale unui dans frenetic. inventat de poet. În poemul “In memoriam” apare un cuvânt cu nuanţe onomatopeice: “Vir -o-con-go-eo-lig”. / Leagăn mitologic. După cum susţin unii istoricii literari. Cântecul în sine sună ca un descântec de ademenire a păsărilor. disponibilitatea sufletească a descântătorului. un cuvânt inventat de poet. Durata unui descântec depinde de factori precum: lungimea incantaţiei. îi arată păsările care ciripesc în pom. Practic. / Capăt paralogic. / Lunecă de două / Ori până la nouă. Pe un fond liric în schimbare. cir-li-lai. Un descântec eficace trebuie săvârşit într-un anumit timp şi loc şi trebuie repetat. Eul poetic comunică cu căţelul dispărut. în poezia dedicată căţelului său Fox. în lente / Antene atente / O cobori: // Pendular de-ncet. prin măruntele lucruri care o înfrumuseţează. / Din şetrele mari / Apari: / O cal de val / Peste cavală / Cu varul deasupra -n spirală!”. de exemplu. / Ca trei pietre date dura / Pe dulci lespezi de mărgean”. cuvânt de descântec. gestica. de pildă. lir-liu-gean. versurile amalgamează sonorităţi de folclor între pliurile unui descântec erotic. înalt. mult mai dinamică în acest poem. Pe parcurs sonorităţile se prelungesc. de şase. Muzica versurilor. În cele mai multe cazuri el se repetă de trei.

sub ochiul de senin oţel. Chemarea se petrece la porţi. la ziduri şi la cetate. / Tu. Geometria folosită în acest poem. El se petrece ca un descântec. dedus…). cum numai marea / Meduzele când plimbă sub clopotele verzi” (Din ceas. Isarlâk!”. porţi mari! / Marfa-aduc. În fond. Împărtăşirea acestui meşteşug către ”profani”. Lirica barbiană suportă aici o oarecare schimbare: “Am părăsit în urmă grandoarea ta polară / Şi am mers. Imaginea sintetizată a lumii şi captarea muzicii ei secrete înseamnă până la urmă o problemă de conştiinţă poetică. ca o incantaţie dintr -un descântec. Acest fel de cântec este redus la esenţe. nu şi la oameni. în amurg. şi-am mers spre caldul pământ de miazăzi. astfel generată. Poetul transpune oglindirea din conştiinţă în melodia cuvintelor. ci doar se expune misterios semantic. surprinsă de umbră. ”Poetul ridică însumarea”. geometrice.(…) // Eptagon cu vârfuri stelelor la fel. în frigurosul burg. se opri”. se face. sublimează experienţa sa în imnuri de ”harfe răsfirate\”. Eul poetic este ascuns. prezintă mai multe feţe şi nu se expune niciodată spontan. la cuvinte unice care pătrund dincolo de graniţele înţelegerii imediate. Simbolul heptagonului devine pecetea unei cetăţi imaginare: “Vis al Dreptei Simple! Poate. deşi nu-şi dezvăluie sensul de la prima lectură. sugerează simbolul unei lumi redescoperite. pe doi măgari. în fapt de seară. impresionează în primul rând printr-o sonoritate impecabilă. În concepţia barbiană poezia poate accede şi printr-un univers de linii şi forme pure. puse ciclic:”. Încifrarea poetică nu este şi nu trebuie să fie un act deliberat. în persoana lui Nastratin Hogea. atunci când se petrece. Pe fondul unui tărâm situat la graniţa dintre real şi fictiv apare şi un erou cu virtuţi ale spiritului balcanic.fugă…”. muzică a formei în zbor. / Cărarea mea. adăugat în finalul ciclului “Isarlâk”. Poemele din ciclul “Joc second”. singurele în măsură să organizeze şi să esenţializeze lumea. care mai mult vindecă decât expune sensuri. Unele descântece rămân taine care nu sunt dezvăluite sau explicate nimănui decât sub anumite restricţii: “Şi cântec istoveşte: ascuns. într-un singur vin: / hazul Hogii Nastratin“. cu multă prudenţă. (…) // – Deschide-te. / Cum nu erai acolo. / Şapte semne. căci destăi nuitorul riscă să-şi piardă dexteritatea în a-şi practica magia descântecului. Rătăcirea poetului prin “burg-ul” speranţelor este mărturisită în poemul numit “Umanizare”. dar nemijlocit sonor. de regulă. geometria / Săbiilor trase la Alexandria. Euritmie!”. ca într -un descântec (vezi descântecul melcului din “După melci”): “Deschideţi-vă. devine un cântec misterios. Însuşi Ion Barbu se exprimă în . asemenea mării care îşi ascunde cântecul sub clopotele verzi ale meduzelor. notaţia pe figura finală fiind făcută în sens orar (netrigonometric) şi încifrată cu numele idolului El Gahel. mulţime “beată. Poezia. un magician care are darul de a-i scoate pe cei din jurul său din dimensiunea banală a vieţii. Sarcina de a dezvălui adevăratul chip al lumii nu înseamnă altceva – după Ion Barbu – decât o întoarcere la starea primordială a poeziei şi la cea pură a lumii. Muzica însă este chiar aspiraţia directă a eroului liric: “Sub acel pâlc de arbori sălbateci. ascunzând în ele câ ntecul – creaţia. / Şi sub un pâlc de arbori stufoşi. / Libere. ca de altfel în multe altele. ea nici nu există. / mi-ai apărut – sub chipuri necunoscute mie. / neclătinatul idol El Gahel.

Începuturile sunt curate. / Coroana literei. imnurile – rugă. Printre figurile geometrice magice întâlnim des: cercul. Desigur. / Paşii lor sunt muzici. triunghiul. ceasuri verticale. frunţi târzii!” (Mod). huma. grea. ca pe “un cântec încăpător”. / Văi agere. o eliberare în sublim. precum / Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare. hexagonul. / Ori lauda grădinii de îngeri. ascunsă. dreaptă. de sobă“. Lumea pitorească a descântecelor este o lume de inspiraţie. tăiaţi-mi o zi ca un ochian!” (Înnecatul). prin folosirea unor figuri geometrice.acest sens: “Versul căruia ne închinăm se dovedeşte a fi o dificilă libertate: lumea purificată până a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru. linia ce frângi: / Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume?”. unda mării dobândind supremaţie prin viaţă. În poezia “Timbru” întâlnim fascinaţia unor simboluri poetice obişnuite. Într-o amplitudine sonoră lumea ideală ni se oferă geometrică. Poezia “Poartă” conţine sugestia împlinirii prin transpunerea eroilor într -o realitate ridicată dincolo de pragul percepţiei obişnuite: “Suflete-n pătratul zilei se conjugă. pătratul şi crucea. pentagonul. Sub efectul contemplării lirice. iar asta se petrece prin intermediul unor forme geometrice şi scheme cvasi -matematice. dedus…). Ea nu ni se dezvăluie decât prin concentrarea atenţiei şi transpunerea în spaţiul imaginaţiei şi creaţiei: “Aproape. mărăciniş. Vraja străbate un spaţiu geometric paradisiac şi . lucruri comune precum piatra. Ochii împietresc cruciş / Din fila vibrătoare ca o tobă. întoarsă prin oglindire şi reflectată prin efectul ”prismei”. / Să nege. Multe descântece au la bază o geometrie ocultă. ca tot absolutul: o pură direcţie. să le rezume. / Vindecă de noapte steaua-n tremurare”. ca invocări imperative ale ordinii latente a lucrurilor: “Nadir latent!” (Din ceas. Act clar de narcisism. Diversităţii infinite a lucrurilor şi comuniunii desăvârşite a spiritului cu creaţia cosmică li se cuvine întreaga recunoştinţă a omului pentru simplu fapt că ele există: “Ar trebui un cântec încăpător. analiza şi gândi realitatea. “Fulger străin. Abstracţia în gândire şi comunicare este singura cale de urmat pentru a putea descrie. lagăr scris. / Jos în lumina tunsă. dar după ele urmează păcatele care necesită desprinderea prin descântec. “O. când răsare / Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum\”. geometria şi poezia apar împreună pentru a reprezent a diferite forme de existenţă: “Înalt în orga prismei cântăresc / Un saturat de semn. Sunt elocvente în acest sens numeroasele expresii sau fraze exclamative ce apar ca nişte chemări ontologice. dar o priveşte profund şi fascinat totodată. Eul poetic se opreşte la suprafaţa lumii. un semn al minţii”. scrijelite în diferite moduri sau prezente pe obiecte aparţinând instrumentarului ut ilizat. În poemul “Grup” regăsim aproape exact reflectarea opiniei mărturisite a poetului Ion Barbu: “poezia este o prelungire a geometriei\”. neferecate şi neascunse. desenate în spaţiu prin gesturi rituale. Sugestia unei geometrii a formelor şi figurilor are o puternică rezonanţă incantatorie: ”Atâtea clăile de fire stângi! / Găsi -vor gest închis. în poemul “Dioptrie” muzica. pe care o laudă. cu acompanierea unui cor îngeresc. poros infoliu… (…) // Gunoiul tras în conuri. desparte această piatră-adâncă. cu fumuri de iarbă de mare. / Adeverire zilei – prin cenuşe”. Creaţia divină a femeii este asociată cu incantaţia. Cântecul încăpător nu poate fi altceva decât veşnicul descântec al farmecelor care ne înconjoară. / Patru scoici.

el apare răsturnat în partea ermetică. care ajună / Apusă -n cărbunii din lună” (Paznicii). printr -o reflecţie a sa în substanţa poeziei. se consideră că apa înglobează puterile binefăcătoare ale răsăritului de soare. nuiaua. Ca element purificator fundamental. Facultatea de a defini memorabil şi în acelaşi timp incantatoriu este pe deplin satisfăcută în poetica barbiană: “Plecăciune joasă. face parte deseori dintre instrumentele necesare descântecelor: “Sub mături. Fără apă. gemene. cărbunele sau cleştele. Austeritatea limbajului din asa-numita poezie ermetică – deseori însoţită de un ton solemn – alăturată invenţiei poetice. Ion Barbu şi -a pus de multe ori în dificultate exegeţii aflaţi în crize de interpretare. ale aurului sau a cuvântului scris sau rostit: ”Pendulul apei calme. plin de substanţă şi sens. rezonanţa postumă a poetului e superioară celei din timpul vieţii. dar un joc serios.are puterea de vindecare chiar şi pentru aştri. fiind considerată un mijloc de vindecare de prim ordin. Nu există nici la această oră o clarificare a ermetismului barbian: este el o pură incantaţie muzicală. / Sub sticlă stă. / În minutare-aprins – şi încrestat” (Increat). fără sensuri anume. lunii. În descântecele româneşti. generale. // Ce gând târziu mă suflă-acu? / Să vântur nopţii \”Bu-hu-hu\” / Ca la un cântec. “Ţi -e inima la vârste viitoare / Ca şarpele pe muzici înnodat. închegată. / Ruptură de cremene. descriptiv şi cu limbajul explicit al .)”. sau este doar o contemplare senină şi un ermetism dus uneori până la încifrare totală? Ermetismul ”este un mit pe care l-a creat ignoranţa” observă subtil însuşi poetul. spiritul descântecului este prezent. Nuanţele surprinse în legătură cu incantaţia şi tema descântecului în poetica barbiană pot aduce o oarecare lămurire în acest sens. În timp ce ludicul este evident şi direct în poezia iniţiatică. plantelor. Ca şi în cazul lui Bacovia şi alţii. până-n prăsele. Unele poeme conţin incantaţii directe. / Nărăviţii la curvie. / Fulger cedat. Plasată între paranteze. Poet insolit în peisajul literar interbelic. / Cutia-încet se-ncuie-n piept. / Suptă. / În scrisul apei caut drept”. asemenea acte magice nici nu pot fi concepute: “În ceaun cu apă vie. în ape grele / Sting fier aprins. S-ar putea spune despre cripticul barbian că intră în contradicţie cu stilul cursiv. vie sau moartă. Chiar şi sub masca stilului caracterizat printr -o extremă concentrare a expresiei. just unghi normal. În plus. Ion Barbu consideră creaţia un joc. fluturi şi urâturi / Mort – chipul meu. alături de alte obiecte precum cuţitul. Apa a exercitat dintotdeauna o enigmatică atracţie. dar nu numai.” (Domnişoara Hus). sub recea armură a unei forme riguroase. / Şerpii roşii. apa este principalul element din instrumentarul unor descântece. şerpii ce purtai. Despre poezia lui Ion Barbu critica nu a avut prea multe de spus. lipsite de artificii: “Ageri. şi alte versuri din acest poem sugerează vraja unui descântec: “Valuri frânte. una din strofele din poemul “Falduri” seamănă cu un veritabil descântec: “(De şase ori. prin multitudinea şi diversitatea nuanţelor interpretative. mătura. scurşi din rai” (Orbite). în Ţările-de-Jos” (Margini de seară). / Rotit de două ori la mărul -soare. pe crengi de gâturi” (Falduri). altădată? / Se toarce vorba. nu se abate decât accidental de la această regulă. croiesc cristal. / Cad reflectat. / La faţa păroasă. De altfel.

Uvedenrode ş. cu virtuţi ma gice. Fox. fără să ignore misterul. i-ro-la-hai ş. Muzicalitatea versurilor în sine a însemnat pentru poet o cale sinceră şi inefabilă de a conduce spre armoni i perfecte.).a. Deschis spre absolut. aşa cum menţiona Tudor Vianu. Petre Rău . Geraldine. Ion Barbu şi-a construit cuvinte noi. Atunci când limba i s -a părut insuficientă pentru creaţia sa. spre esenţa lumii şi a lucrurilor. Ion Barbu este unul dintre marile spirite care. Isarlâk. “concizia este virtutea capitală a stilului său”. din secvenţele de descântec: cir-li-lai. prin geniul său poetic. bu-hu-hu.descântecului. a ridicat structura poeziei şi a limbajului poetic pe culmi de abstracţie poetico -matematică. Cele mai interesante invenţii lexicale au rămas acele sunete onomatopeice. Jup. lir-liu-gean. Enigel. El este creatorul unui univers liric şi stilistic inedit. vir-o-con-go-eo-lig. iar regulile acestuia ne descoperă noi feţe ale lumii. Bitch. care a exprimat mult în cuvinte puţine şi pentru care.a. Laurul -Balaurul. Un argument important împotriva acestei păreri are la bază faptul că limb a unui descântec este uneori criptică şi nu se lasă înţeleasă uşor. El Gahel. Onomastica din poetica barbiană este şi ea insolită: (Crypto. Domnişoara Hus. Imaginile poetice sunt compuse ca într-un joc.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful