P. 1
Descântecul în poezia lui Ion Barbu.docx

Descântecul în poezia lui Ion Barbu.docx

|Views: 62|Likes:
Published by lauranda
Barbu, melci, descantec
Barbu, melci, descantec

More info:

Categories:Types, Presentations
Published by: lauranda on Oct 29, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOCX, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

11/26/2014

pdf

text

original

Descântecul în poezia lui Ion Barbu Ion Barbu şi descântecul Românii au avut o literatură orală deosebită, care a suplinit

mii de ani lipsa unei literaturi scrise autentice. Acest tezaur a lăsat urme adânci în spiritul românesc. Intelectuali importanţi, supunând cercetării şi meditaţiei literatura orală din spaţiul traco-dacic, dar şi din zonele limitrofe, au scos la iveală izvoare nepreţuite de inspiraţie. Fenomenul a fost însă unul sporadic, asumat rar şi cu multă circumspecţie de către exegeţi. Este însă un fapt bine cunoscut că anonimatul literaturii populare a constituit o sursă inestimabilă şi gratuită pentru creaţia literară cultă care a succedat. Literatura orală cunoaşte diferite genuri şi specii literare precum şi diverse structuri, toate depinzând de mediul folcloric. Haşdeu observa la un moment dat că în literatura orală predomină elementul liric. Totodată, strânsa relaţie dintre poezie şi muzică este mai evidentă. Mai recent, poetul George Ţărnea sublinia că: “Noi suntem un popor care nu a avut literatură scrisă mii de ani, dar a avut o literatură orală fascinantă. Pentru a ţine minte tot ceea ce nu era scris, pentru a trece din generaţie în generaţie cutume, legi de obşte, descântece, ritualuri, în spaţiul laic sau sacru, ei bine, era nevoie de o structură mnemotehnică. Această structură a încifrării şi, în acelaşi timp a capacităţii de a transmite mai departe, nu poate să fie decât a poeziei. Iată de ce, românul, vrând-nevrând, a trebuit odată să ţină minte şi, ţinând minte, a trebuit să recite, să fie recitator. Fiind recitator, în aceeaşi măsură, era constructor de cuvinte încifrate. Aşa s-a născut, mai mult decât la oricare alt popor european, acest dor de poezie, s-a născut această necesitate a poeziei” (interviu, Adrian Munteanu, în revista Atheneum, 2002). Descântecul face parte din literatura populară. El este cunoscut ca text magic, aplecat asupra definirii şi devenirii destinului, deosebindu-se însă de textele de ritual şi ceremonial. Reprezentând un mod propriu de exprimare, descântecul constă mai cu seamă din versuri care se rostesc de obicei însoţite de anumite gesturi, în credinţa populară că acestea pot lecui de o anumită boală trupească sau sufletească, pot dezlega un farmec, pot apăra de persecuţia duhurilor rele etc. Descântecul tradiţional se exprimă, de regulă, în versuri foarte libere şi neregulate. Rostirea este însoţită de anumite obiceiuri care trebuie practicate obligatoriu pentru a folosi integral forţa magică a acestuia. În descântece întâlnim uneori cuvinte al căror sens nu -l putem înţelege, ele ţinând probabil de originea lor îndepărtată. Romanii, de pildă, posedau unele versuri, păstrate prin tradiţie şi nepricepute de cei ce le recitau, folosite de regulă ca remedii în medicina populară. Atât celţii, cât şi dacii, au interzis scrierea descântecelor şi altor procedee magice, ele transmiţându-se numai din tată în fiu sau către cei iniţiaţi. Unele descântece sunt dedicate apărării omului împotriva relelor care vin din partea semenilor săi: prin vrajă, prin fapt, prin dătătură sau făcătură, cuvinte populare care exprimă lucrarea unui vrăjitor. Farmecele înseamnă a face cuiva vrăji, a lega sau transforma pe cineva prin vrăji. Împotriva vrăjilor şi farmecelor se folosesc descântecele de

sugerându -i o aplicaţie directă. îi caută de îndată şi aplicaţia practică – iar Ion Barbu. de sănătatea. cel puţin în faza iniţiatică şi încă în cea intermediară tre cerii la ermetism. Precum matematicianul care. Ele trebuie spuse cu emoţie. fecunditatea şi bunăstarea oamenilor şi animalelor etc. felul în care le rostim şi felul în care gesticulăm când facem asta. implantat sub credinţa că aduce un plus de valoare poeziei. Poemul care caracterizează cel mai bine substanţa descântecului şi incantaţiei din poetica barbiană este “După melci”. cu cântecele de jale. Multe din credinţele şi obiceiurile populare româneşti provin. care de cele mai de multe ori sunt întâlnite în descântece sau se confundă cu acestea. / Sine dentibus comederunt”. Ion Bar bu nu este numai raţiune pură. El nu are nimic comun cu verva comică populară. din incantaţii care. reprezentând o formă de exerciţiu care poate produce schimbări radicale şi de durată dacă este practicată cu regularitate. / Fără mâini te prinseră. care fac să se nască în suflete înţelepciunea” (Platon. În scrierea sa ”De medicamentis liber” sunt prezentate şi incantaţii magice. unele dintre ele foarte asemănătoare sau chiar identice cu descântecele româneşti. / Sine foco coxerunt. la îndemâna oricui. Despre incantaţia poeziei (sau cuprinsă în poezia) lui Ion Barbu s-a vorbit foarte puţin. în poezia barbiană descântecul este asumat în mod direct. convingere şi putere. traducerea descântecului în limba română fiind: ”Ciobănaşii te aflară. Perceput de mulţi ca un poet excesiv de cerebral. sunt fraze scurte rostite cu voce tare în care sunt implicate simultan mintea şi corpul. Despre aceste ritualuri Socrate spunea într-unul din dialoguri: ”Sufletul se vindecă cu incantaţii (descântece). cu rezonanţe în lumea sacră. Incantaţiile. poemul. Pentru descântec este acceptată şi ideea terapiei prin cuvânt aplicată unei fiinţe umane. Descântecul popular românesc mai înseamnă şi o credinţă străveche în puterea magică a cuvântului. fără îndoială. ci şi imaginaţie şi sensibilitate. este de multe ori asemuită cu incantaţia divină. Exemple se găsesc în folclorul obiceiurilor. acompaniate de practici corespunzătoare. Este totuşi un poet al unei sensibilităţi care a ţintit dezvăluirea adevărului acolo unde sufletul îşi dispută întâietatea cu spiritul. Poezia. / Fără foc te fripseră.tip desfaceri. Aceste descântece sunt vorbele frumoase. a avut asemenea generoase preocupări – aşa apare şi descântecul în poezia sa. farmec sau incantaţie. Descântecul este compus din formule magice. după ce a descoperit o teoremă. Într-o abundenţă de substraturi simbolice ale elementelor narative şi descriptive. Moştenirea pitagoreică menţionează printre altele şi concepţia privitoare la poezie ca vrajă. dintr-un substrat traco-getic. cunoscut ca matematician sub numele de Dan Barbilian. ca de exemplu: ”Pastores te invenerunt. Charmide). servesc de obicei ca auxiliar al medicinii primitive. / Fără gură te mâncară”. stilizând câteva . tradiţiilor şi ritualurilor rustice legate de diferite momente ale anului sau de fenomene ale naturii. Într-o bună măsură. / Sine manibus colligerunt. Cel mai celebru medic antic care a scris în limba latină era celt de origine şi se numea Marcellus Empiricus. cu persiflarea sau cu imitaţia. în esenţa ei.

dorind “să-! dezgroape”.Melc. . Descântecul melcului este un obicei al copiilor de prin zona Muscelului barbian. să vie / O viforniţă târzie / De Paresemi”. prost. aşa cum de altfel o şi mărturiseşte: “Şi de -a lungul. de a o transforma după dorinţa copilului. este de -a dreptul afectivă: “Vream să văd cum se dezghioacă / Pui molatic. Invocarea totemului sună. şi-am fugit!”. din colivie…”. incantatorie. Surprins de venirea nopţii şi speriat de stihiile întunericului din pădure. melc. copilul trece la rugăciune pentru a înlătura stihiile vremii şi a evita nenorocirea pe care o întrevede: “Şi-mi ziceam în gând: / ”Dar el. lăsând-o neîmplinită. Publicat în 1921. Fără a mai respecta canoanele. Descântătorul vorbeşte nemijlocit cu melcul său. Totul însă a fost în zadar. cel puţin în primele versuri. fragila vietate sucombă. melc. crezând puternic în forţa magiei invocate. în plină vreme de viscolire. inevitabilul s-a produs: fragila vietate a sucombat sub apăsarea gerului. / Ghem vărgat / Şi ferecat. există credinţa că instigarea imaginaţiei ajută iniţiatorul să intre în contact cu forţa din spatele simbolului. tremurătoare. odată declanşată. / Melc nătâng şi fă -te-ncoace / Nu e bine să te-ascunzi / Sub păreţii grei şi scunzi (… ) / Melc. / Cotobelc. Descântecul necesită o perioadă de aşteptare până ce îşi face efectul: “După ce l -am descântat / Lam pus jos / Şi-am aşteptat…”. / Din cornoasele cămeşi! / Scoate patru firişoare / Străvezii. Copilul ştie de undeva un descântec. ca şi în alte practici magice. / Şi agaţă la feştile / Ciufulite de zambile / Sau la fir de mărgărint / Înzăuatul tău argint…”. Peste noapte însă se dezlănţuie o ninsoare târzie care dă peste cap planurile copilului: “Toată noaptea viscoli… / Încă bine n-ajunsesem / Că porni duium. De la descântec. / Scoate umede şi mici / Patru fire de arnici. adormit în mormântul “de foi ude. din ghioacă: / Vream să văd cum iar învie / Somnoros. Poemul transcrie experienţa învăluită în inocenţa unui copil care reuşeşte să dezlănţuie forţele magice prin rostirea unui descântec. Prin invocarea descântecului copilul se joacă. copilul îşi abandonează vraja: “-Mi-a fost frică. dar şi din numero ase alte zone ale ţării. / Nu cumva un vânt să-l spargă: / Roagă vântul să nu-l fure / Şi să nu mai biciuiască (…) / Roagă vântul să se-ndure””. / Melcul. O voce tainică. să-l trezească din somnul liniştit. fără a fi conştient de fragilitatea formelor biologice. În descântece.motive folclorice. descântecul este totuşi sortit eşecului. Mărturisirea intenţiei şi inocenţei. ademeneşte “melcul blând”. / Iarna leapădă cojoace / Şi tu singur în găoace! / Hai. Vraja. vargă. continuă şi de la distanţă. descrie o experienţã de iniţiere în tainele naturii care va deveni dramă a cunoaşterii. forţe pe care nu le mai poate stăpâni. poemul a fost încadrat de critici în categoria poemelor iniţiatice. însă mult prea tânărul ucenic vrăjitor nu ştie bine toate astea. profund şi divin al increatului. / Lasă noaptea din găoace. încetinel? / Tremură -în ghioacă. ieşi. a sacrului ascuns în profan. / Cotobelc. plasat în mijlocul naturii. Proiecţia în spaţiul magic este susţinută prin forma baladescă a discursului poetic. Profanul copil (”Eram mult mai prost pe -atunci…”). pe pământ / M-aşezai cu acest descânt”. / Prin lăstari şi vrejuri crude”. reuşeşte în jocul său primar să deschidă cochilia melcului şi. aproape cunoscut: “. Melcul apare ca un pretext de reconstituire a lumii vegetale perfecte. în care procesul de cunoaştere redobândeşte valoarea actului primordial iar incantaţiile magice au o putere creativă.

În poemul ”După melci” poeticul cuvânt ”cotobelc” este de fapt ”codobelc”-ul folosit atunci când vorbim de gasteropode. şi alunul este invocat aici. Poemul prezintă. Peste trupul “zgârcit” copilul îşi petrece ultima vrajă. El este “mirele poienii“. Jocul de cuvinte şi rima interioară (“Nuntaş fruntaş”. / Ţie. Micul vrăjitor este incapabil să resusciteze melcul. degeaba copilul mai speră încă să evite nenorocirea. în jurul său pulsează viaţa . Formulele novatoare sau cele tămăduitoare (descântece curative. / Să tragi alt oblon de var / Între trup şi ce -i afar’… / – Vezi? / Ieşişi la un descântec. Balada transpune povestea într-un “cântec larg“ şi eliberator. care de fapt îşi are originea din ”codoberc” (fără coadă). de data asta sub formă de bocet: ”Melc. Melcul.Există multe obiecte care fac parte din instrumentarul necesar unui descântec. / Cotobelc. / Melc nătâng. termeni tehnici şi arhaisme. vrăji. ritmul de descântec şi redundanţa simbolică ilustrează o dimensiune importantă a liricii barbiene – cea de ritual purificator. / Să ne nchidă: / Mie. ca un hengher / Îl ţinea în zgărzi de ger!”. / Lujerii te-aşteaptă-în crâng // Dar n-ai corn / Nici drept. nu mai au nici un efect. Copilul îşi continuă ritualul chiar şi după ce acesta s-a terminat tragic. / C-a dat iarba pe răzoare. / Dar pornişi cu cornul stâng. “De la iernat. rar folosite în limba română modernă. / Melc nătâng!”. Printre ele. / Binişor. melc. nici mute / Prin păduri nu te-ar fi prins… / Iar acum. ce -ai făcut / Din somn cum te-ai desfăcut? / Ai crezut în vorba mea / Prefăcută… Ea glumea!”. este invocată aici ca instrument de ecarisaj: “O nuia. “Rigă spân. este crucificat în mediul său biologic. Tabloul final este unul al morţii cotidiene. blesteme) presupun. / Iarna ţi-a muşcat din pântec… / Ai pornit spre lunci şi crâng. o parabolă a impactului dintre raţiune (Enigel) şi instinct (Crypto). Făcând parte deseori din inventarul descântecului. / Nici stâng. / Melc nătâng. În ritualul descântecului cuvântul şi armonia muzicală sunt subordonate comunicării cu sfera înaltă şi invizibilă a realului. “Uite fragi. ci şi ritual şi gestică cu valoare magică. / Hornul nins. prin intermediul celor două personaje. când focu-i stins. sacrificat. ţie dragi“. / Cum n-ai vrut să ieşi mai iute! / Nici viforniţă. / Surd la cânt şi îmbieri. fără putere de resurecţie. Incantaţia sugerată de versurile baladeşti este deosebită. de la sân“). / Pe când se frâng / Lemne-n crâng. el şi vraja lui nu mai au puterea reînvierii blândei vietăţi: “Melc încetinel. nu numai text. Regretele postume sunt zadarnice. gene. / Că alunul e un cântec… / – Astea-s vorbe şi descântec!”. Şi fiindcă nici un cântec nu este fără ecou. / Cel stâng. dar ele vin totuşi în aceeaşi cadenţă incantatorie: “Trebuia să dormi ca ieri. nuiaua. / Cornul drept. / Melc nătâng!”. sau chiar inventate. / Cornul stâng… // – Iarna coarnele se frâng. aşa cum s -a mai precizat. Poemul ”Riga Crypto şi lapona Enigel” este un cântec de dragoste. (…) / Să chemăm pe moşul Iene / Din poiene. (…) / Cornul drept. copilul ameţit duce mai departe cântecul vrăjiri: “Melc. / Plouă soare / Prin fâneţuri şi răzoare. iar mormântul nu poate fi altul decât unul natural: o “nuia” şi \”o frunză moartă\”. melc. / Melc nătâng!”. la păşunat“. / Melc nătâng. ca element al ispitei: ”Ai crezut că plouă soare. Indicaţiile sunt tardive. să-i dea din nou viaţă. În limbajul descântecelor întâlnim uneori cuvinte sau forme de cuvinte. Spaţiul regelui Crypto este stăpânit de umbra deasă a pădurii. “Laurul-Balaurul“.

/ Şi roata albă mi-e stăpână. / Dacă pleci să culegi. Poemul ”Domnişoara Hus” este un descântec de dragoste. / Uite fragi. În vechea credinţă românească soarele reprezintă divinitatea supremă. dar pe cea mai umilă treaptă. fiinţa nordică lapona Enigel tinde spre o existenţă solară. / Şi ursul alb mi -e vărul drept. / Ia-i şi toarnă-i în puiacă”. Probabil sub presiunea acestor clevetiri.”. Ea este astfel nevoită să-şi dezvăluie propria-i origine şi credinţă: ”Că dacă-n iarnă sunt făcută. sau în cele pentru dobândirea frumu¬seţii şi sănătăţii. / Se oglindi adânc în el. Enigel.Rigă spân.Enigel. / Sterp îl făceau şi nărăvaş. iar urmările. Trăind în tărâmuri de gheaţă. ca providenţialitate. Crypto nu mai este mirele poienii. el pătrunde în visul laponei pe care o surprinde pregătită pentru comunicare. se întoarce la regulile pe care le încălcase. în special în descântecele şi vrăjile de dragoste. Se întâmplă uneori ca ucenicul vrăjitor care dezlănţuie forţe negative să nu mai aibă puterea de a le mai opri. Refuzul. / Mulţumesc Dumitale. ci pare că şi-a găsit împărăteasa potrivită. Cu toate că regele Crypto îi aduce ofrande şi sacrificii ritualice. fără sfială. Experienţa se dovedeşte a fi devastatoare. / Eu mă duc să culeg / Fragii fragezi. nunta totuşi se petrece. Dimpotrivă. / Din umbra deasă. . Neacceptat într -o lume mult diferită de a sa. Tocmai de aceea. evocată în imagini carnavaleşti şi transpusă în ritm de descântec. Invitaţia lui este una ispititoare: “. fără putinţă de remediere. / Ce zace-n sufletul-fântână”. mai la vale. nebun şi schilodit în numele unei aspiraţii. / Mă-nchin la soarele-nţelept”. este ferm. / Scade noaptea. îi aduce fragi şi se oferă pe sine şi viaţa sa. Din păcate cuvintele înţelepte ale laponei nu reuşesc să-l con¬vingă pe Crypto. / Ţi-am adus dulceaţă. soarele este invocat în ipostaza de autoritate tutelară. Înflorirea semnifică nuntă. Lapona Enigel trăieşte sub protecţila raţiunii. dar răspunsul laponei nu este unul pe măsura aşteptării: “. deşi binevoitor. cu aspiraţii pământeşti: nunta. lapona Enigel rămâne de nezdruncinat în credinţa ei. îşi acceptă în sfârşit destinul. / Se oglindi în pielea-i cheală”. desfăcută. Iubirea pierdută a domnişoarei Hus se încearcă a fi recuperată prin intermediul unui descântec şi a unor sacrificii pentru care nici ea însăşi nu pare suficient de pregătită şi încrezătoare. un nefericit sub povara unui ideal de neatins. El este întărit prin observaţia că o biată ciupercă nu ar putea suporta apropierea de soare: “Că -i greu mult soare să îndure / Ciupearcă crudă de pădure”. care trece în revistă povestea unei iubiri pătimaşe a unei tinere care îşi cheamă iubitul de pe lumea cealaltă. Enigel. Astfel. încheie balada şi dă un sens precis dramei: Crypto. iar regele -ciupearcă este dispreţuit de supuşii săi pentru că nu respectă tradiţia nunţii: “Şi răi ghioci şi toporaşi / Din gropi ieşeau să-l ocărască. regele Crypto se hotărăşte în sfârşit să se supună canoanelor. iacă. aprins inel. ocrotite de lumină. de la sân. însă el doreşte s-o facă după vrerea sa. / Că nu voia să înflorească”. ies lumine. Ca ritual suprem şi ca aspiraţie spirituală. regele supra¬vieţuieşte doar printr-o nuntă aberantă ”cu măsălăriţa-mireasă”. Invitaţiw la nuntă. ceea ce îl determină să arunce în joc ultima armă: ” -Enigel. / Începi. rogu -te. / Că sufletu-i fântână-n piept. ţie dragi. se închină la ”soarele-nţelept” iar aspiraţiile ei spirituale estompează orice ispitire lăturalnică: ”Mă-nchin la soarele-nţelept. / De zece ori. cu mine”.simplă. îl împing spre o acţiune sinucigaşă: ”Dar soarele.

Cu o remarcabilă forţă de sugestie sub raportul invenţiei verbale. Socotit banal pentru “mărunte lumi“ care “păstrează dogma“. / Nărăviţii la curvie. / Fruntea Cerul ţi -a-închinat / Ameţit. înţeleasă ca pătrundere în miracolul creaţiei universale. jos. ca de beţie”. / În ţărână se trânti. prin mosor. spornici. De altfel. sau “Luai din sân tărâţe coapte! / Şi tot norul. Frumuseţea lui lirică este dată de sugestia şi incantaţia cuprinse în rostirea iubitei: \”Buhuhu la lună suie. una originală şi tulburătoare. / Ruptă şi de lingură. / În ceaun cu apă vie. Diverse sunete. Conspiraţia cosmicului este. Folosirea instrumentarului adecvat în procesul unui decântec este obligatorie: “Fluturai la vânt făină. / Sloată se porni. Apelul este sublimat chiar de declanşarea descântecului propriu-zis. // În grăsime şi colastră. / Ca o gâlcă obrinti. fac parte din recuzita de bază întâlnită în descântecele şi vrăjile populare. În intenţia de a-şi recupera iubirea pierdută. – în hăuri suptă. / Uhu… Scorpiei surate. cerul a mişcat / Plecăciuni îţi face ţie. oul relevă însăşi esenţa universului. / Pe gutuie să mi-l suie. / Dar viul ou la vârf cu plod / Făcut e să -l privim la soare!“. Chemarea magică în sine invocă şi desfacerea unui blestem: “Stea turtită. / Sprinteni. cuvint e sau silabe. / Pâclă deasă s-a lăsat. oferă numeroase modele despre felul în care fetele depun eforturi să fie frumoase şi drăgăstoase: “Paşi agale / Cu pasale / Paşi bătuţi / Cu arnăuţi. crăpă în şapte / Nori la fel:”. / Ori de-o fi pe rodie: / Buhuhu la Zodie. // În zemi acre şi amare / Câţi au râs de fată mare. / Şi tot cerul îI spălai”. ataşată de întrunirea condiţiilor pentru declanşarea descântecului: “Uite. Farmecul este dat de extraordinara incantaţie a versurilor şi de sugestia de fantastic a descântecului: “Buhuhu… uhu. ”Oul dogmatic” este întruchipat ca simbol al unei structuri duale ce reprezintă lu mea de dinaintea “nunţii” sau creaţia de dinaintea naşterii universului. haină. / Să-l întoarcă d-a-ndărate / Să nu-i rupă vrun picior / Câine ori Săgetător!”. / Înflori. / Treieră şuierător / Spart descântec din fetie!”. nepătrunse.Descântecele din poeziile de dragoste au avut un loc aparte în contextul în care tradiţia autohtonă. de zor / Şi -ncă-o dată. spaţiul balcanic invocat în acest poem devine un spaţiu al inocenţei recuperate şi al armoniei omului cu tot ceea ce -l înconjoară. Văzut în lumina soarelui. suntem invitaţi să privim oul ca pe un obiect de contemplaţie. / Câţi smintiră vreo nevastă”. şi nu numai. imaginea eternă a increatului şi se . / Adu-mi-l pe-o coadă ruptă. / Să colinde singură. Fantasticul descântec al domnişoare Hus este de o indiscutabilă expresivitate. descântecul în sine presupune invocarea unei lumi magice. repetate ca un ecou care alterează starea conştientă subiectului. versuri. Scris în etapa de tranziţie spre ermetism poemul “Oul dogmatic” continuă tema “nunţii”. // Aruncai şi cu pâsat. ca modalitate de desăvârşire a ciclului uman: “E dat acestui trist norod / Şi oul sterp ca de mâncare. / Toate vămile pustii / Unde fierb. un vechi descântec pare cea mai potrivită alegere din memoria unor vremuri apuse: “Şi cu pumnul dus mosor / Pân’ la sita din tărie. / Presărai atunci mălai. / Doar i-o da mai mult îndemn / Coadei lingurii de lemn / (Lemn de leac) / Doar l-o-ntoarce berbeleac / Doar l-o duce vălătuc / Pe ibovnicul uituc!\”. / Cu polcovnici / De tot sprinteni / De tot sus”. la pirostrii. în noapte. în această poezie.

iniţiază în străvechiul mit în versuri de o excelentă concizie incantatorie: “Cum lumea veche. De fapt. al cărei început şi sfârşit se află în fiecare punct. îndemnul final este adresat omului pentru a păstra increatul invariabil: “Dar nu-l sorbi. / Ca trupul drag. Catenele eufonice ingenios construite şi segmentate ritmic au rolul de a crea un transfer subtil de sensuri. // Că vinovat e tot făcutul. / Atât de galeş. Pintr-un “paj al Venerii” sună o ciudată onomatopee: “Peste îngeri. al aştrilor. Poemul debutează incantatatoriu. / În Firida ce scântee eteree”. doar nunta. acel ”leagăn mitologic”. / Din căldări de mări lactee. în subţire var. Consemnând puritatea acesteia. // Aburi verde să ne dea. de închis. indiferent de timp şi loc. ea reprezentând sensul armoniei primordiale. Nunta este un simbol central al creaţiei barbiene. în azur. el reprezentând linia nemărginită. Mişcarea circulară este aşadar infinită. Aşezate ca într-o formulă de matematică magică şi aparţinând unui descântec numai de eul poetic ştiut. al nunţii. Astfel. şerpi şi rai / Sună vechi: / I-ro-la-hai”. / Nevinovatul. / La surpări de curcubee. în poem sunt strecurate versuri încifrate cu simboluri stranii: “Aphelic ( ) / Perihelic ( (i ) / Cojunctiv (dodo) / Oponent (adio!)”. spre marele cosmos. / Sună-mi trei / Clare chei / Certe. iar aspiraţia spre absolut se împlineşte prin atingerea contemplaţiei poetice. Cercul este figura geometrică primordială invocată în descântece. noul ou. invocând ritmul cosmic şi spiritul numerologic pentru a imita sensul unui descântec: “Capăt al osiei lumii! / Ceas alb. / Din trei atlazuri e culcuşul / În care doarme nins albuşul”. . Curmi nuntă-n el. / Palat de nuntă şi cavou. iar ep icul are tentă de operare a unei magii: “Uite. deşi multe descântece invocă des fiinţe mitologice şi atribute ale acestora. concis al minunii. în cleştar. Poetul priveşte destinul uman prin parcurgerea unor etape definite ca “nunţi necesare” şi prin trimiterea la ritmurile cosmice. ia a treia cheie. sub lucid eter / Pentru cercuri de mister!”. al oglinzii. / Şi nici la cloşcă să nu-l pui! / Îl lasă-n pacea-întâie-a lui. / Şi sfânt. al cărui important cult vine din vremuri străvechi. / Înoată. / Roata soarelui / Marelui”. Prin promovarea asiduă a mitului nunţii am putea bănui că Ion Barbu a sperat ca lumea să înţeleagă mai bine mariajul dintre matematică şi poezie. prin viziunea asupra principiului universal: ”Că intrăm / Să ospătăm / În cămara Soarelui / Marelui / Nun şi stea. poetul nu preferă idoli. începutul \”. / Dar plodul? / De foarte sus / Din polul plus / De unde glo dul / Pământurilor n-a ajuns. / Vâr-o în broasca Astartee! / Şi întoarce-o de un grad / Unui timp retrograd. Ion Barbu nu abuzează niciunde de eroul mitic. din nou o incantaţie inventată de poet. Această idee o întâlnim şi în baladele “După melci“ şi “Riga Crypto şi lapona Enigel“ în care se confirmă că încercarea de eliberare fortuită din pre¬existenţă este sortită eşecului. cunoaşterea supremă aparţine luminii. În poemul ”Ritmuri pentru nunţile necesare” incantaţia se îndreaptă spre aştri. / Trage porţile ce ard”. mituri substanţiale precum cel al oului. reprezentată prin zeul Soare. sugerate şi reconstituite muzical în poem: ”Roata Venerii / Inimii / Roata capului // Mercur / În topire. surpat în vis. Invocaţia magică din poem este elevatorie. Oul este cel care reeditează naşterea lumii şi reprezintă dovada vie a preexistenţei. ci doar vremuri şi spaţii mitice.

instrumentele necesare. fără să fie indicată durata ritualului. / Lir-liu-gean. sau de nouă ori. Viaţa animalului prieten este retrăită în detalii. de pildă. în fapt o reprezentare a vieţii vegetative în puritatea ei. / Moduri de ode / Ceruri eşarfă / Antene în harfă”. un cuvânt inventat de poet. / Sub timp. / Pe răpusul câine Fox!”. Titlul. prin măruntele lucruri care o înfrumuseţează. Cântecul în sine sună ca un descântec de ademenire a păsărilor. în care incantaţia pare veşnic prezentă: “Gasteropozi! / Mult limpezi rapsozi. Numărul trei. “o râpă a gasteropodelor”. După cum susţin unii istoricii literari. în poezia dedicată căţelului său Fox. de exemplu. Gasteropozii reprezintă o lume mirifică. versurile amalgamează sonorităţi de folclor între pliurile unui descântec erotic. acea de încifrare a semnificaţiilor. / Inutil pachet. / Din şetrele mari / Apari: / O cal de val / Peste cavală / Cu varul deasupra -n spirală!”. Deseori. că anumite descântece trebuie săvârşite în zorii zilei sau la miezul nopţii. Tot ca un cântec debutează şi poemul. Pe parcurs sonorităţile se prelungesc. o rugă / Pe fuişor. incantaţia se manifestă pe un alt portativ. În acest sens se poate vorbi de o anume simbolistică a numerelor: “Uite o fată. defineşte un spaţiu sinistru. câinii au fost una dintre marile pasiuni ale lui poetului Ion Barbu. Repetarea demonstrează şi valoarea magică a numărului în spiritul descântecului. mult mai dinamică în acest poem. gestica. / Lunecă de două / Ori până la nouă. Un descântec eficace trebuie săvârşit într-un anumit timp şi loc şi trebuie repetat. stafie. cuvânt de descântec. cir-li-lai. În poemul “In memoriam” apare un cuvânt cu nuanţe onomatopeice: “Vir -o-con-go-eo-lig”. îi arată păsările care ciripesc în pom. de şase. / Până o-nfăşori / În fiori uşori. În cele mai multe cazuri el se repetă de trei. Pe un fond liric în schimbare. / Sunet / Fruct de liră. încercând să le ispitească onomatopeic cântecul: “Cir -li-lai. / Până-o torci în zale / Gasteropodale. // Fox nebun / Scurt de coadă / Fuge-n lume. este împletită pe figurile cinetice ale unui dans frenetic. / Capăt paralogic. inventat de poet. / Oase-nchise afară-n frig. Poemul începe prin a prezenta această proaspătă lume vegetală: “La râpa Uvedenrode / Ce multe gasteropode! / Suprasexuale / Supramuzicale”. // Până când. disponibilitatea sufletească a descântătorului. / Egal – acest cânt: // Ordonată spiră. în lente / Antene atente / O cobori: // Pendular de-ncet. / Leagăn mitologic. Durata unui descântec depinde de factori precum: lungimea incantaţiei. Spiritul balcanic se manifestă mai pregnant în ciclul “Isarlâk”. aflată în plin proces de descompunere. În poemul cu acelaşi nume suntem transpuşi într -o lume neexplorată suficient. declanşat cu sonorităţi vag barbiene în mijlocul naturii: “Primăvară belalie / Cu nopţi reci de echinox. / Vii şi treci / Şi-nvii. / Vir-o-con-go-eo-lig. Muzica versurilor. numită etapa ermetică. / Lunecă o dată. / Precum stropi de apă rece / În copaie când te lai. Se spune. Timpul descântecului este direct legat de număr. / Se înnoadă!”. este des invocat în poezia barbiană. Amintirea vietăţii lângă care a petrecut mulţi ani este vie şi amăgitoare: “Fox frumos / Cu dinţi oţele / Şi preţ mare / La căţele. Rugăciunile şi sonorităţile magice sunt ubicue: “Fâlfâie. Eul poetic comunică cu căţelul dispărut. lir-liu-gean. la zân a-în . în loc de rugăciune. profanul apelează la descântec. Incantaţia este trăită direc t. / Ca trei pietre date dura / Pe dulci lespezi de mărgean”. Practic. înalt. ca închinare în faţa unei lumi fermecătoare: “La soarele sfânt. / Sub mode / În Uvedenrode”.Poemul “Uvedenrode” face parte din ciclul care a marcat momentul de tranziţie către ultima etapă a poeziei barbiene.

În concepţia barbiană poezia poate accede şi printr-un univers de linii şi forme pure. de regulă. ea nici nu există. devine un cântec misterios. Lirica barbiană suportă aici o oarecare schimbare: “Am părăsit în urmă grandoarea ta polară / Şi am mers. Isarlâk!”. (…) // – Deschide-te. / Libere. Împărtăşirea acestui meşteşug către ”profani”. / Şapte semne. / Şi sub un pâlc de arbori stufoşi. Poetul transpune oglindirea din conştiinţă în melodia cuvintelor. / mi-ai apărut – sub chipuri necunoscute mie. cu multă prudenţă. se face. geometria / Săbiilor trase la Alexandria. la cuvinte unice care pătrund dincolo de graniţele înţelegerii imediate. Unele descântece rămân taine care nu sunt dezvăluite sau explicate nimănui decât sub anumite restricţii: “Şi cântec istoveşte: ascuns. ascunzând în ele câ ntecul – creaţia.fugă…”. la ziduri şi la cetate. porţi mari! / Marfa-aduc. mulţime “beată. impresionează în primul rând printr-o sonoritate impecabilă. muzică a formei în zbor. / neclătinatul idol El Gahel. / Cum nu erai acolo. Acest fel de cântec este redus la esenţe. Muzica însă este chiar aspiraţia directă a eroului liric: “Sub acel pâlc de arbori sălbateci. notaţia pe figura finală fiind făcută în sens orar (netrigonometric) şi încifrată cu numele idolului El Gahel. sublimează experienţa sa în imnuri de ”harfe răsfirate\”. puse ciclic:”. singurele în măsură să organizeze şi să esenţializeze lumea. un magician care are darul de a-i scoate pe cei din jurul său din dimensiunea banală a vieţii. ca într -un descântec (vezi descântecul melcului din “După melci”): “Deschideţi-vă. în fapt de seară. în persoana lui Nastratin Hogea. Euritmie!”. astfel generată. deşi nu-şi dezvăluie sensul de la prima lectură. nu şi la oameni. ”Poetul ridică însumarea”. Simbolul heptagonului devine pecetea unei cetăţi imaginare: “Vis al Dreptei Simple! Poate. Poezia. asemenea mării care îşi ascunde cântecul sub clopotele verzi ale meduzelor. dedus…). El se petrece ca un descântec. Geometria folosită în acest poem. căci destăi nuitorul riscă să-şi piardă dexteritatea în a-şi practica magia descântecului. surprinsă de umbră. Imaginea sintetizată a lumii şi captarea muzicii ei secrete înseamnă până la urmă o problemă de conştiinţă poetică. prezintă mai multe feţe şi nu se expune niciodată spontan. ca de altfel în multe altele. Pe fondul unui tărâm situat la graniţa dintre real şi fictiv apare şi un erou cu virtuţi ale spiritului balcanic. care mai mult vindecă decât expune sensuri. Sarcina de a dezvălui adevăratul chip al lumii nu înseamnă altceva – după Ion Barbu – decât o întoarcere la starea primordială a poeziei şi la cea pură a lumii. Poemele din ciclul “Joc second”. şi-am mers spre caldul pământ de miazăzi. Eul poetic este ascuns. sub ochiul de senin oţel. / Tu. ca o incantaţie dintr -un descântec. dar nemijlocit sonor. pe doi măgari. adăugat în finalul ciclului “Isarlâk”. Însuşi Ion Barbu se exprimă în . geometrice. în frigurosul burg. atunci când se petrece. Încifrarea poetică nu este şi nu trebuie să fie un act deliberat. se opri”.(…) // Eptagon cu vârfuri stelelor la fel. Chemarea se petrece la porţi. / Cărarea mea. sugerează simbolul unei lumi redescoperite. cum numai marea / Meduzele când plimbă sub clopotele verzi” (Din ceas. Rătăcirea poetului prin “burg-ul” speranţelor este mărturisită în poemul numit “Umanizare”. într-un singur vin: / hazul Hogii Nastratin“. În fond. în amurg. ci doar se expune misterios semantic.

Lumea pitorească a descântecelor este o lume de inspiraţie. întoarsă prin oglindire şi reflectată prin efectul ”prismei”. dreaptă. Începuturile sunt curate. Sugestia unei geometrii a formelor şi figurilor are o puternică rezonanţă incantatorie: ”Atâtea clăile de fire stângi! / Găsi -vor gest închis. huma. / Jos în lumina tunsă. triunghiul. Desigur. analiza şi gândi realitatea. Multe descântece au la bază o geometrie ocultă. / Paşii lor sunt muzici. pătratul şi crucea. / Vindecă de noapte steaua-n tremurare”. neferecate şi neascunse. dar o priveşte profund şi fascinat totodată. imnurile – rugă.acest sens: “Versul căruia ne închinăm se dovedeşte a fi o dificilă libertate: lumea purificată până a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru. / Văi agere. ca tot absolutul: o pură direcţie. lucruri comune precum piatra. ascunsă. când răsare / Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum\”. unda mării dobândind supremaţie prin viaţă. frunţi târzii!” (Mod). să le rezume. / Patru scoici. cu fumuri de iarbă de mare. scrijelite în diferite moduri sau prezente pe obiecte aparţinând instrumentarului ut ilizat. pentagonul. În poemul “Grup” regăsim aproape exact reflectarea opiniei mărturisite a poetului Ion Barbu: “poezia este o prelungire a geometriei\”. hexagonul. / Adeverire zilei – prin cenuşe”. cu acompanierea unui cor îngeresc. un semn al minţii”. în poemul “Dioptrie” muzica. Act clar de narcisism. grea. Printre figurile geometrice magice întâlnim des: cercul. tăiaţi-mi o zi ca un ochian!” (Înnecatul). / Să nege. Ea nu ni se dezvăluie decât prin concentrarea atenţiei şi transpunerea în spaţiul imaginaţiei şi creaţiei: “Aproape. Diversităţii infinite a lucrurilor şi comuniunii desăvârşite a spiritului cu creaţia cosmică li se cuvine întreaga recunoştinţă a omului pentru simplu fapt că ele există: “Ar trebui un cântec încăpător. dedus…). desenate în spaţiu prin gesturi rituale. pe care o laudă. de sobă“. dar după ele urmează păcatele care necesită desprinderea prin descântec. Vraja străbate un spaţiu geometric paradisiac şi . Într-o amplitudine sonoră lumea ideală ni se oferă geometrică. desparte această piatră-adâncă. precum / Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare. Abstracţia în gândire şi comunicare este singura cale de urmat pentru a putea descrie. Ochii împietresc cruciş / Din fila vibrătoare ca o tobă. linia ce frângi: / Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume?”. iar asta se petrece prin intermediul unor forme geometrice şi scheme cvasi -matematice. prin folosirea unor figuri geometrice. poros infoliu… (…) // Gunoiul tras în conuri. În poezia “Timbru” întâlnim fascinaţia unor simboluri poetice obişnuite. Poezia “Poartă” conţine sugestia împlinirii prin transpunerea eroilor într -o realitate ridicată dincolo de pragul percepţiei obişnuite: “Suflete-n pătratul zilei se conjugă. Sub efectul contemplării lirice. ca pe “un cântec încăpător”. Eul poetic se opreşte la suprafaţa lumii. “Fulger străin. o eliberare în sublim. lagăr scris. / Ori lauda grădinii de îngeri. mărăciniş. geometria şi poezia apar împreună pentru a reprezent a diferite forme de existenţă: “Înalt în orga prismei cântăresc / Un saturat de semn. ca invocări imperative ale ordinii latente a lucrurilor: “Nadir latent!” (Din ceas. Sunt elocvente în acest sens numeroasele expresii sau fraze exclamative ce apar ca nişte chemări ontologice. / Coroana literei. ceasuri verticale. “O. Creaţia divină a femeii este asociată cu incantaţia. Cântecul încăpător nu poate fi altceva decât veşnicul descântec al farmecelor care ne înconjoară.

S-ar putea spune despre cripticul barbian că intră în contradicţie cu stilul cursiv. plin de substanţă şi sens. De altfel. plantelor. printr -o reflecţie a sa în substanţa poeziei. / Fulger cedat. mătura. sub recea armură a unei forme riguroase. alături de alte obiecte precum cuţitul. / Sub sticlă stă. “Ţi -e inima la vârste viitoare / Ca şarpele pe muzici înnodat. / Ruptură de cremene. altădată? / Se toarce vorba. fără sensuri anume. Facultatea de a defini memorabil şi în acelaşi timp incantatoriu este pe deplin satisfăcută în poetica barbiană: “Plecăciune joasă. se consideră că apa înglobează puterile binefăcătoare ale răsăritului de soare. // Ce gând târziu mă suflă-acu? / Să vântur nopţii \”Bu-hu-hu\” / Ca la un cântec. închegată. / Cutia-încet se-ncuie-n piept. şerpii ce purtai. în ape grele / Sting fier aprins. care ajună / Apusă -n cărbunii din lună” (Paznicii). / Nărăviţii la curvie. lipsite de artificii: “Ageri. Apa a exercitat dintotdeauna o enigmatică atracţie. fiind considerată un mijloc de vindecare de prim ordin. Unele poeme conţin incantaţii directe. croiesc cristal. / Cad reflectat. ale aurului sau a cuvântului scris sau rostit: ”Pendulul apei calme. Ion Barbu şi -a pus de multe ori în dificultate exegeţii aflaţi în crize de interpretare. una din strofele din poemul “Falduri” seamănă cu un veritabil descântec: “(De şase ori. prin multitudinea şi diversitatea nuanţelor interpretative. / Şerpii roşii. just unghi normal. Nu există nici la această oră o clarificare a ermetismului barbian: este el o pură incantaţie muzicală. nuiaua. fluturi şi urâturi / Mort – chipul meu. rezonanţa postumă a poetului e superioară celei din timpul vieţii. Despre poezia lui Ion Barbu critica nu a avut prea multe de spus. dar un joc serios. / În minutare-aprins – şi încrestat” (Increat). cărbunele sau cleştele. Ca şi în cazul lui Bacovia şi alţii. În timp ce ludicul este evident şi direct în poezia iniţiatică. În plus. scurşi din rai” (Orbite). Ca element purificator fundamental. apa este principalul element din instrumentarul unor descântece. generale. pe crengi de gâturi” (Falduri). face parte deseori dintre instrumentele necesare descântecelor: “Sub mături. / La faţa păroasă. descriptiv şi cu limbajul explicit al . / În scrisul apei caut drept”. sau este doar o contemplare senină şi un ermetism dus uneori până la încifrare totală? Ermetismul ”este un mit pe care l-a creat ignoranţa” observă subtil însuşi poetul. în Ţările-de-Jos” (Margini de seară). gemene. Ion Barbu consideră creaţia un joc. Austeritatea limbajului din asa-numita poezie ermetică – deseori însoţită de un ton solemn – alăturată invenţiei poetice. până-n prăsele. / Suptă. Nuanţele surprinse în legătură cu incantaţia şi tema descântecului în poetica barbiană pot aduce o oarecare lămurire în acest sens.)”. dar nu numai. lunii. Plasată între paranteze.are puterea de vindecare chiar şi pentru aştri. vie sau moartă. nu se abate decât accidental de la această regulă. În descântecele româneşti.” (Domnişoara Hus). şi alte versuri din acest poem sugerează vraja unui descântec: “Valuri frânte. / Rotit de două ori la mărul -soare. asemenea acte magice nici nu pot fi concepute: “În ceaun cu apă vie. Fără apă. Poet insolit în peisajul literar interbelic. spiritul descântecului este prezent. Chiar şi sub masca stilului caracterizat printr -o extremă concentrare a expresiei. el apare răsturnat în partea ermetică.

Imaginile poetice sunt compuse ca într-un joc. iar regulile acestuia ne descoperă noi feţe ale lumii. Atunci când limba i s -a părut insuficientă pentru creaţia sa. bu-hu-hu. i-ro-la-hai ş. Laurul -Balaurul. Domnişoara Hus. Cele mai interesante invenţii lexicale au rămas acele sunete onomatopeice. Petre Rău . El Gahel. Uvedenrode ş. spre esenţa lumii şi a lucrurilor. cu virtuţi ma gice. vir-o-con-go-eo-lig. Isarlâk. El este creatorul unui univers liric şi stilistic inedit. Enigel. Ion Barbu şi-a construit cuvinte noi. Deschis spre absolut. Ion Barbu este unul dintre marile spirite care. Geraldine. Bitch.). Un argument important împotriva acestei păreri are la bază faptul că limb a unui descântec este uneori criptică şi nu se lasă înţeleasă uşor. Jup. care a exprimat mult în cuvinte puţine şi pentru care.a. “concizia este virtutea capitală a stilului său”. lir-liu-gean. fără să ignore misterul. aşa cum menţiona Tudor Vianu. a ridicat structura poeziei şi a limbajului poetic pe culmi de abstracţie poetico -matematică. din secvenţele de descântec: cir-li-lai.a. Muzicalitatea versurilor în sine a însemnat pentru poet o cale sinceră şi inefabilă de a conduce spre armoni i perfecte. prin geniul său poetic. Onomastica din poetica barbiană este şi ea insolită: (Crypto.descântecului. Fox.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->