Descântecul în poezia lui Ion Barbu Ion Barbu şi descântecul Românii au avut o literatură orală deosebită, care a suplinit

mii de ani lipsa unei literaturi scrise autentice. Acest tezaur a lăsat urme adânci în spiritul românesc. Intelectuali importanţi, supunând cercetării şi meditaţiei literatura orală din spaţiul traco-dacic, dar şi din zonele limitrofe, au scos la iveală izvoare nepreţuite de inspiraţie. Fenomenul a fost însă unul sporadic, asumat rar şi cu multă circumspecţie de către exegeţi. Este însă un fapt bine cunoscut că anonimatul literaturii populare a constituit o sursă inestimabilă şi gratuită pentru creaţia literară cultă care a succedat. Literatura orală cunoaşte diferite genuri şi specii literare precum şi diverse structuri, toate depinzând de mediul folcloric. Haşdeu observa la un moment dat că în literatura orală predomină elementul liric. Totodată, strânsa relaţie dintre poezie şi muzică este mai evidentă. Mai recent, poetul George Ţărnea sublinia că: “Noi suntem un popor care nu a avut literatură scrisă mii de ani, dar a avut o literatură orală fascinantă. Pentru a ţine minte tot ceea ce nu era scris, pentru a trece din generaţie în generaţie cutume, legi de obşte, descântece, ritualuri, în spaţiul laic sau sacru, ei bine, era nevoie de o structură mnemotehnică. Această structură a încifrării şi, în acelaşi timp a capacităţii de a transmite mai departe, nu poate să fie decât a poeziei. Iată de ce, românul, vrând-nevrând, a trebuit odată să ţină minte şi, ţinând minte, a trebuit să recite, să fie recitator. Fiind recitator, în aceeaşi măsură, era constructor de cuvinte încifrate. Aşa s-a născut, mai mult decât la oricare alt popor european, acest dor de poezie, s-a născut această necesitate a poeziei” (interviu, Adrian Munteanu, în revista Atheneum, 2002). Descântecul face parte din literatura populară. El este cunoscut ca text magic, aplecat asupra definirii şi devenirii destinului, deosebindu-se însă de textele de ritual şi ceremonial. Reprezentând un mod propriu de exprimare, descântecul constă mai cu seamă din versuri care se rostesc de obicei însoţite de anumite gesturi, în credinţa populară că acestea pot lecui de o anumită boală trupească sau sufletească, pot dezlega un farmec, pot apăra de persecuţia duhurilor rele etc. Descântecul tradiţional se exprimă, de regulă, în versuri foarte libere şi neregulate. Rostirea este însoţită de anumite obiceiuri care trebuie practicate obligatoriu pentru a folosi integral forţa magică a acestuia. În descântece întâlnim uneori cuvinte al căror sens nu -l putem înţelege, ele ţinând probabil de originea lor îndepărtată. Romanii, de pildă, posedau unele versuri, păstrate prin tradiţie şi nepricepute de cei ce le recitau, folosite de regulă ca remedii în medicina populară. Atât celţii, cât şi dacii, au interzis scrierea descântecelor şi altor procedee magice, ele transmiţându-se numai din tată în fiu sau către cei iniţiaţi. Unele descântece sunt dedicate apărării omului împotriva relelor care vin din partea semenilor săi: prin vrajă, prin fapt, prin dătătură sau făcătură, cuvinte populare care exprimă lucrarea unui vrăjitor. Farmecele înseamnă a face cuiva vrăji, a lega sau transforma pe cineva prin vrăji. Împotriva vrăjilor şi farmecelor se folosesc descântecele de

ci şi imaginaţie şi sensibilitate. după ce a descoperit o teoremă. de sănătatea. / Fără mâini te prinseră. sugerându -i o aplicaţie directă. îi caută de îndată şi aplicaţia practică – iar Ion Barbu. Ele trebuie spuse cu emoţie. Într-o bună măsură. Este totuşi un poet al unei sensibilităţi care a ţintit dezvăluirea adevărului acolo unde sufletul îşi dispută întâietatea cu spiritul. / Fără gură te mâncară”. acompaniate de practici corespunzătoare. la îndemâna oricui. Perceput de mulţi ca un poet excesiv de cerebral. În scrierea sa ”De medicamentis liber” sunt prezentate şi incantaţii magice. cu rezonanţe în lumea sacră. în poezia barbiană descântecul este asumat în mod direct. traducerea descântecului în limba română fiind: ”Ciobănaşii te aflară. servesc de obicei ca auxiliar al medicinii primitive. în esenţa ei. dintr-un substrat traco-getic. farmec sau incantaţie. Descântecul este compus din formule magice. fecunditatea şi bunăstarea oamenilor şi animalelor etc. El nu are nimic comun cu verva comică populară. poemul. din incantaţii care. Cel mai celebru medic antic care a scris în limba latină era celt de origine şi se numea Marcellus Empiricus. / Sine foco coxerunt. este de multe ori asemuită cu incantaţia divină. Poemul care caracterizează cel mai bine substanţa descântecului şi incantaţiei din poetica barbiană este “După melci”. fără îndoială. Pentru descântec este acceptată şi ideea terapiei prin cuvânt aplicată unei fiinţe umane. Despre incantaţia poeziei (sau cuprinsă în poezia) lui Ion Barbu s-a vorbit foarte puţin. unele dintre ele foarte asemănătoare sau chiar identice cu descântecele româneşti. reprezentând o formă de exerciţiu care poate produce schimbări radicale şi de durată dacă este practicată cu regularitate. tradiţiilor şi ritualurilor rustice legate de diferite momente ale anului sau de fenomene ale naturii. Exemple se găsesc în folclorul obiceiurilor. Incantaţiile. felul în care le rostim şi felul în care gesticulăm când facem asta. implantat sub credinţa că aduce un plus de valoare poeziei. cu persiflarea sau cu imitaţia. ca de exemplu: ”Pastores te invenerunt. cu cântecele de jale. / Fără foc te fripseră. / Sine dentibus comederunt”. Într-o abundenţă de substraturi simbolice ale elementelor narative şi descriptive. care de cele mai de multe ori sunt întâlnite în descântece sau se confundă cu acestea. Aceste descântece sunt vorbele frumoase. stilizând câteva . Descântecul popular românesc mai înseamnă şi o credinţă străveche în puterea magică a cuvântului. / Sine manibus colligerunt. care fac să se nască în suflete înţelepciunea” (Platon.tip desfaceri. sunt fraze scurte rostite cu voce tare în care sunt implicate simultan mintea şi corpul. a avut asemenea generoase preocupări – aşa apare şi descântecul în poezia sa. Poezia. Precum matematicianul care. Moştenirea pitagoreică menţionează printre altele şi concepţia privitoare la poezie ca vrajă. cel puţin în faza iniţiatică şi încă în cea intermediară tre cerii la ermetism. Despre aceste ritualuri Socrate spunea într-unul din dialoguri: ”Sufletul se vindecă cu incantaţii (descântece). Charmide). Multe din credinţele şi obiceiurile populare româneşti provin. convingere şi putere. Ion Bar bu nu este numai raţiune pură. cunoscut ca matematician sub numele de Dan Barbilian.

Publicat în 1921. cel puţin în primele versuri. fragila vietate sucombă. / Din cornoasele cămeşi! / Scoate patru firişoare / Străvezii. Melcul apare ca un pretext de reconstituire a lumii vegetale perfecte. dorind “să-! dezgroape”. . odată declanşată. Prin invocarea descântecului copilul se joacă. / Lasă noaptea din găoace. / Iarna leapădă cojoace / Şi tu singur în găoace! / Hai. descrie o experienţã de iniţiere în tainele naturii care va deveni dramă a cunoaşterii. crezând puternic în forţa magiei invocate. reuşeşte în jocul său primar să deschidă cochilia melcului şi. profund şi divin al increatului.motive folclorice. / Cotobelc. descântecul este totuşi sortit eşecului. în care procesul de cunoaştere redobândeşte valoarea actului primordial iar incantaţiile magice au o putere creativă. Surprins de venirea nopţii şi speriat de stihiile întunericului din pădure. ademeneşte “melcul blând”. incantatorie. plasat în mijlocul naturii. / Scoate umede şi mici / Patru fire de arnici. însă mult prea tânărul ucenic vrăjitor nu ştie bine toate astea. Vraja. / Prin lăstari şi vrejuri crude”. fără a fi conştient de fragilitatea formelor biologice. Totul însă a fost în zadar. Peste noapte însă se dezlănţuie o ninsoare târzie care dă peste cap planurile copilului: “Toată noaptea viscoli… / Încă bine n-ajunsesem / Că porni duium. Copilul ştie de undeva un descântec. vargă. lăsând-o neîmplinită. a sacrului ascuns în profan. şi-am fugit!”. melc. adormit în mormântul “de foi ude. Poemul transcrie experienţa învăluită în inocenţa unui copil care reuşeşte să dezlănţuie forţele magice prin rostirea unui descântec. O voce tainică. / Şi agaţă la feştile / Ciufulite de zambile / Sau la fir de mărgărint / Înzăuatul tău argint…”. tremurătoare. din colivie…”. copilul îşi abandonează vraja: “-Mi-a fost frică. copilul trece la rugăciune pentru a înlătura stihiile vremii şi a evita nenorocirea pe care o întrevede: “Şi-mi ziceam în gând: / ”Dar el. aşa cum de altfel o şi mărturiseşte: “Şi de -a lungul. Fără a mai respecta canoanele. Descântătorul vorbeşte nemijlocit cu melcul său. În descântece. De la descântec. Invocarea totemului sună. / Ghem vărgat / Şi ferecat. Profanul copil (”Eram mult mai prost pe -atunci…”). din ghioacă: / Vream să văd cum iar învie / Somnoros. Descântecul necesită o perioadă de aşteptare până ce îşi face efectul: “După ce l -am descântat / Lam pus jos / Şi-am aşteptat…”. prost. / Melc nătâng şi fă -te-ncoace / Nu e bine să te-ascunzi / Sub păreţii grei şi scunzi (… ) / Melc. Descântecul melcului este un obicei al copiilor de prin zona Muscelului barbian. Mărturisirea intenţiei şi inocenţei. aproape cunoscut: “. de a o transforma după dorinţa copilului. dar şi din numero ase alte zone ale ţării. melc. / Cotobelc. în plină vreme de viscolire. poemul a fost încadrat de critici în categoria poemelor iniţiatice. / Nu cumva un vânt să-l spargă: / Roagă vântul să nu-l fure / Şi să nu mai biciuiască (…) / Roagă vântul să se-ndure””.Melc. ca şi în alte practici magice. încetinel? / Tremură -în ghioacă. există credinţa că instigarea imaginaţiei ajută iniţiatorul să intre în contact cu forţa din spatele simbolului. ieşi. să-l trezească din somnul liniştit. / Melcul. Proiecţia în spaţiul magic este susţinută prin forma baladescă a discursului poetic. pe pământ / M-aşezai cu acest descânt”. forţe pe care nu le mai poate stăpâni. inevitabilul s-a produs: fragila vietate a sucombat sub apăsarea gerului. este de -a dreptul afectivă: “Vream să văd cum se dezghioacă / Pui molatic. să vie / O viforniţă târzie / De Paresemi”. continuă şi de la distanţă.

/ Cornul stâng… // – Iarna coarnele se frâng. prin intermediul celor două personaje. vrăji. / Pe când se frâng / Lemne-n crâng. ce -ai făcut / Din somn cum te-ai desfăcut? / Ai crezut în vorba mea / Prefăcută… Ea glumea!”. dar ele vin totuşi în aceeaşi cadenţă incantatorie: “Trebuia să dormi ca ieri. / Dar pornişi cu cornul stâng. Regretele postume sunt zadarnice. / Melc nătâng!”. Tabloul final este unul al morţii cotidiene. este invocată aici ca instrument de ecarisaj: “O nuia. o parabolă a impactului dintre raţiune (Enigel) şi instinct (Crypto). rar folosite în limba română modernă. Şi fiindcă nici un cântec nu este fără ecou. Spaţiul regelui Crypto este stăpânit de umbra deasă a pădurii. / Melc nătâng. / Cotobelc. melc. ţie dragi“. fără putere de resurecţie. În poemul ”După melci” poeticul cuvânt ”cotobelc” este de fapt ”codobelc”-ul folosit atunci când vorbim de gasteropode. / Plouă soare / Prin fâneţuri şi răzoare. copilul ameţit duce mai departe cântecul vrăjiri: “Melc. / Să ne nchidă: / Mie. / Cel stâng. / C-a dat iarba pe răzoare.Există multe obiecte care fac parte din instrumentarul necesar unui descântec. ca un hengher / Îl ţinea în zgărzi de ger!”. el şi vraja lui nu mai au puterea reînvierii blândei vietăţi: “Melc încetinel. Copilul îşi continuă ritualul chiar şi după ce acesta s-a terminat tragic. sau chiar inventate. Jocul de cuvinte şi rima interioară (“Nuntaş fruntaş”. “Uite fragi. nu mai au nici un efect. nici mute / Prin păduri nu te-ar fi prins… / Iar acum. de data asta sub formă de bocet: ”Melc. Poemul ”Riga Crypto şi lapona Enigel” este un cântec de dragoste. sacrificat. (…) / Cornul drept. Formulele novatoare sau cele tămăduitoare (descântece curative. / Nici stâng. ci şi ritual şi gestică cu valoare magică. / Melc nătâng. iar mormântul nu poate fi altul decât unul natural: o “nuia” şi \”o frunză moartă\”. El este “mirele poienii“. de la sân“). Poemul prezintă. blesteme) presupun. nuiaua. Peste trupul “zgârcit” copilul îşi petrece ultima vrajă. Micul vrăjitor este incapabil să resusciteze melcul. să-i dea din nou viaţă. / Iarna ţi-a muşcat din pântec… / Ai pornit spre lunci şi crâng. În ritualul descântecului cuvântul şi armonia muzicală sunt subordonate comunicării cu sfera înaltă şi invizibilă a realului. la păşunat“. / Cum n-ai vrut să ieşi mai iute! / Nici viforniţă. Incantaţia sugerată de versurile baladeşti este deosebită. în jurul său pulsează viaţa . Melcul. / Melc nătâng. ca element al ispitei: ”Ai crezut că plouă soare. (…) / Să chemăm pe moşul Iene / Din poiene. / Că alunul e un cântec… / – Astea-s vorbe şi descântec!”. / Melc nătâng!”. Printre ele. “De la iernat. Balada transpune povestea într-un “cântec larg“ şi eliberator. “Laurul-Balaurul“. / Hornul nins. “Rigă spân. când focu-i stins. / Cornul drept. nu numai text. / Să tragi alt oblon de var / Între trup şi ce -i afar’… / – Vezi? / Ieşişi la un descântec. şi alunul este invocat aici. este crucificat în mediul său biologic. ritmul de descântec şi redundanţa simbolică ilustrează o dimensiune importantă a liricii barbiene – cea de ritual purificator. / Binişor. Făcând parte deseori din inventarul descântecului. / Surd la cânt şi îmbieri. / Ţie. care de fapt îşi are originea din ”codoberc” (fără coadă). / Lujerii te-aşteaptă-în crâng // Dar n-ai corn / Nici drept. În limbajul descântecelor întâlnim uneori cuvinte sau forme de cuvinte. termeni tehnici şi arhaisme. gene. degeaba copilul mai speră încă să evite nenorocirea. aşa cum s -a mai precizat. / Melc nătâng!”. Indicaţiile sunt tardive. melc.

Cu toate că regele Crypto îi aduce ofrande şi sacrificii ritualice. Refuzul. / Sterp îl făceau şi nărăvaş. cu aspiraţii pământeşti: nunta. ci pare că şi-a găsit împărăteasa potrivită. Neacceptat într -o lume mult diferită de a sa. Dimpotrivă. / Începi. fără sfială. / Dacă pleci să culegi. Lapona Enigel trăieşte sub protecţila raţiunii. El este întărit prin observaţia că o biată ciupercă nu ar putea suporta apropierea de soare: “Că -i greu mult soare să îndure / Ciupearcă crudă de pădure”. ocrotite de lumină. Probabil sub presiunea acestor clevetiri. .Enigel. este ferm. / Ia-i şi toarnă-i în puiacă”. ceea ce îl determină să arunce în joc ultima armă: ” -Enigel. cu mine”. îşi acceptă în sfârşit destinul. nunta totuşi se petrece. / Ţi-am adus dulceaţă. / Se oglindi în pielea-i cheală”. / Şi ursul alb mi -e vărul drept. / Scade noaptea. / Că sufletu-i fântână-n piept. / Uite fragi. / Şi roata albă mi-e stăpână. încheie balada şi dă un sens precis dramei: Crypto. Poemul ”Domnişoara Hus” este un descântec de dragoste. Se întâmplă uneori ca ucenicul vrăjitor care dezlănţuie forţe negative să nu mai aibă puterea de a le mai opri. regele Crypto se hotărăşte în sfârşit să se supună canoanelor. mai la vale. el pătrunde în visul laponei pe care o surprinde pregătită pentru comunicare. dar pe cea mai umilă treaptă. Din păcate cuvintele înţelepte ale laponei nu reuşesc să-l con¬vingă pe Crypto.Rigă spân. îi aduce fragi şi se oferă pe sine şi viaţa sa. regele supra¬vieţuieşte doar printr-o nuntă aberantă ”cu măsălăriţa-mireasă”. ca providenţialitate. Enigel. un nefericit sub povara unui ideal de neatins. de la sân. Experienţa se dovedeşte a fi devastatoare. iacă. deşi binevoitor. în special în descântecele şi vrăjile de dragoste. În vechea credinţă românească soarele reprezintă divinitatea supremă. iar urmările. / Mulţumesc Dumitale. / Se oglindi adânc în el. Înflorirea semnifică nuntă. Ca ritual suprem şi ca aspiraţie spirituală. fiinţa nordică lapona Enigel tinde spre o existenţă solară. Trăind în tărâmuri de gheaţă. se închină la ”soarele-nţelept” iar aspiraţiile ei spirituale estompează orice ispitire lăturalnică: ”Mă-nchin la soarele-nţelept. se întoarce la regulile pe care le încălcase. sau în cele pentru dobândirea frumu¬seţii şi sănătăţii. / Eu mă duc să culeg / Fragii fragezi. nebun şi schilodit în numele unei aspiraţii. / Ce zace-n sufletul-fântână”. Iubirea pierdută a domnişoarei Hus se încearcă a fi recuperată prin intermediul unui descântec şi a unor sacrificii pentru care nici ea însăşi nu pare suficient de pregătită şi încrezătoare. Crypto nu mai este mirele poienii. Enigel. Ea este astfel nevoită să-şi dezvăluie propria-i origine şi credinţă: ”Că dacă-n iarnă sunt făcută. fără putinţă de remediere. iar regele -ciupearcă este dispreţuit de supuşii săi pentru că nu respectă tradiţia nunţii: “Şi răi ghioci şi toporaşi / Din gropi ieşeau să-l ocărască. desfăcută. / De zece ori. Invitaţia lui este una ispititoare: “.”. evocată în imagini carnavaleşti şi transpusă în ritm de descântec. aprins inel. ţie dragi. Invitaţiw la nuntă. / Că nu voia să înflorească”.simplă. îl împing spre o acţiune sinucigaşă: ”Dar soarele. Astfel. dar răspunsul laponei nu este unul pe măsura aşteptării: “. ies lumine. Tocmai de aceea. care trece în revistă povestea unei iubiri pătimaşe a unei tinere care îşi cheamă iubitul de pe lumea cealaltă. lapona Enigel rămâne de nezdruncinat în credinţa ei. însă el doreşte s-o facă după vrerea sa. rogu -te. / Din umbra deasă. / Mă-nchin la soarele-nţelept”. soarele este invocat în ipostaza de autoritate tutelară.

haină. / Pe gutuie să mi-l suie. repetate ca un ecou care alterează starea conştientă subiectului. cerul a mişcat / Plecăciuni îţi face ţie. // Aruncai şi cu pâsat. Chemarea magică în sine invocă şi desfacerea unui blestem: “Stea turtită. de zor / Şi -ncă-o dată. Apelul este sublimat chiar de declanşarea descântecului propriu-zis. / Şi tot cerul îI spălai”. nepătrunse. în această poezie. / Să-l întoarcă d-a-ndărate / Să nu-i rupă vrun picior / Câine ori Săgetător!”. Cu o remarcabilă forţă de sugestie sub raportul invenţiei verbale. / Să colinde singură. Diverse sunete. oferă numeroase modele despre felul în care fetele depun eforturi să fie frumoase şi drăgăstoase: “Paşi agale / Cu pasale / Paşi bătuţi / Cu arnăuţi. crăpă în şapte / Nori la fel:”. / Ori de-o fi pe rodie: / Buhuhu la Zodie. fac parte din recuzita de bază întâlnită în descântecele şi vrăjile populare. De altfel. ”Oul dogmatic” este întruchipat ca simbol al unei structuri duale ce reprezintă lu mea de dinaintea “nunţii” sau creaţia de dinaintea naşterii universului. / Treieră şuierător / Spart descântec din fetie!”. / Sloată se porni. // În grăsime şi colastră. sau “Luai din sân tărâţe coapte! / Şi tot norul. cuvint e sau silabe. / Sprinteni. / Uhu… Scorpiei surate. în noapte. Farmecul este dat de extraordinara incantaţie a versurilor şi de sugestia de fantastic a descântecului: “Buhuhu… uhu. / În ceaun cu apă vie. – în hăuri suptă. spornici. / Presărai atunci mălai. În intenţia de a-şi recupera iubirea pierdută. imaginea eternă a increatului şi se . / Toate vămile pustii / Unde fierb. prin mosor. / Nărăviţii la curvie. Conspiraţia cosmicului este. jos. Fantasticul descântec al domnişoare Hus este de o indiscutabilă expresivitate. // În zemi acre şi amare / Câţi au râs de fată mare. Socotit banal pentru “mărunte lumi“ care “păstrează dogma“. versuri. / Fruntea Cerul ţi -a-închinat / Ameţit. şi nu numai. Folosirea instrumentarului adecvat în procesul unui decântec este obligatorie: “Fluturai la vânt făină. ataşată de întrunirea condiţiilor pentru declanşarea descântecului: “Uite. / Adu-mi-l pe-o coadă ruptă. una originală şi tulburătoare. / În ţărână se trânti. un vechi descântec pare cea mai potrivită alegere din memoria unor vremuri apuse: “Şi cu pumnul dus mosor / Pân’ la sita din tărie. / Cu polcovnici / De tot sprinteni / De tot sus”. / Înflori. / Dar viul ou la vârf cu plod / Făcut e să -l privim la soare!“. / Ca o gâlcă obrinti. Scris în etapa de tranziţie spre ermetism poemul “Oul dogmatic” continuă tema “nunţii”. / Pâclă deasă s-a lăsat. Frumuseţea lui lirică este dată de sugestia şi incantaţia cuprinse în rostirea iubitei: \”Buhuhu la lună suie. / Câţi smintiră vreo nevastă”.Descântecele din poeziile de dragoste au avut un loc aparte în contextul în care tradiţia autohtonă. înţeleasă ca pătrundere în miracolul creaţiei universale. spaţiul balcanic invocat în acest poem devine un spaţiu al inocenţei recuperate şi al armoniei omului cu tot ceea ce -l înconjoară. Văzut în lumina soarelui. / Doar i-o da mai mult îndemn / Coadei lingurii de lemn / (Lemn de leac) / Doar l-o-ntoarce berbeleac / Doar l-o duce vălătuc / Pe ibovnicul uituc!\”. / Ruptă şi de lingură. ca de beţie”. la pirostrii. descântecul în sine presupune invocarea unei lumi magice. suntem invitaţi să privim oul ca pe un obiect de contemplaţie. oul relevă însăşi esenţa universului. ca modalitate de desăvârşire a ciclului uman: “E dat acestui trist norod / Şi oul sterp ca de mâncare.

Pintr-un “paj al Venerii” sună o ciudată onomatopee: “Peste îngeri. deşi multe descântece invocă des fiinţe mitologice şi atribute ale acestora. din nou o incantaţie inventată de poet. îndemnul final este adresat omului pentru a păstra increatul invariabil: “Dar nu-l sorbi. Mişcarea circulară este aşadar infinită. // Aburi verde să ne dea. invocând ritmul cosmic şi spiritul numerologic pentru a imita sensul unui descântec: “Capăt al osiei lumii! / Ceas alb. ia a treia cheie.iniţiază în străvechiul mit în versuri de o excelentă concizie incantatorie: “Cum lumea veche. concis al minunii. ea reprezentând sensul armoniei primordiale. / Palat de nuntă şi cavou. iar ep icul are tentă de operare a unei magii: “Uite. / Roata soarelui / Marelui”. cunoaşterea supremă aparţine luminii. Catenele eufonice ingenios construite şi segmentate ritmic au rolul de a crea un transfer subtil de sensuri. . Nunta este un simbol central al creaţiei barbiene. al aştrilor. în subţire var. / Şi sfânt. / Înoată. / În Firida ce scântee eteree”. şerpi şi rai / Sună vechi: / I-ro-la-hai”. al oglinzii. / Trage porţile ce ard”. în azur. Oul este cel care reeditează naşterea lumii şi reprezintă dovada vie a preexistenţei. sub lucid eter / Pentru cercuri de mister!”. începutul \”. / Ca trupul drag. în poem sunt strecurate versuri încifrate cu simboluri stranii: “Aphelic ( ) / Perihelic ( (i ) / Cojunctiv (dodo) / Oponent (adio!)”. / Din căldări de mări lactee. acel ”leagăn mitologic”. mituri substanţiale precum cel al oului. Prin promovarea asiduă a mitului nunţii am putea bănui că Ion Barbu a sperat ca lumea să înţeleagă mai bine mariajul dintre matematică şi poezie. sugerate şi reconstituite muzical în poem: ”Roata Venerii / Inimii / Roata capului // Mercur / În topire. / Sună-mi trei / Clare chei / Certe. al nunţii. Consemnând puritatea acesteia. De fapt. poetul nu preferă idoli. prin viziunea asupra principiului universal: ”Că intrăm / Să ospătăm / În cămara Soarelui / Marelui / Nun şi stea. / La surpări de curcubee. Invocaţia magică din poem este elevatorie. Aşezate ca într-o formulă de matematică magică şi aparţinând unui descântec numai de eul poetic ştiut. // Că vinovat e tot făcutul. / Dar plodul? / De foarte sus / Din polul plus / De unde glo dul / Pământurilor n-a ajuns. / Din trei atlazuri e culcuşul / În care doarme nins albuşul”. al cărei început şi sfârşit se află în fiecare punct. reprezentată prin zeul Soare. Această idee o întâlnim şi în baladele “După melci“ şi “Riga Crypto şi lapona Enigel“ în care se confirmă că încercarea de eliberare fortuită din pre¬existenţă este sortită eşecului. surpat în vis. Curmi nuntă-n el. noul ou. în cleştar. / Şi nici la cloşcă să nu-l pui! / Îl lasă-n pacea-întâie-a lui. / Vâr-o în broasca Astartee! / Şi întoarce-o de un grad / Unui timp retrograd. ci doar vremuri şi spaţii mitice. Poemul debutează incantatatoriu. / Nevinovatul. În poemul ”Ritmuri pentru nunţile necesare” incantaţia se îndreaptă spre aştri. al cărui important cult vine din vremuri străvechi. el reprezentând linia nemărginită. Poetul priveşte destinul uman prin parcurgerea unor etape definite ca “nunţi necesare” şi prin trimiterea la ritmurile cosmice. de închis. doar nunta. indiferent de timp şi loc. Cercul este figura geometrică primordială invocată în descântece. spre marele cosmos. / Atât de galeş. Astfel. Ion Barbu nu abuzează niciunde de eroul mitic. iar aspiraţia spre absolut se împlineşte prin atingerea contemplaţiei poetice.

/ Lunecă de două / Ori până la nouă. incantaţia se manifestă pe un alt portativ. de exemplu. Cântecul în sine sună ca un descântec de ademenire a păsărilor. // Fox nebun / Scurt de coadă / Fuge-n lume. / Lunecă o dată. instrumentele necesare. stafie. Repetarea demonstrează şi valoarea magică a numărului în spiritul descântecului. Incantaţia este trăită direc t. / Se înnoadă!”. Eul poetic comunică cu căţelul dispărut. că anumite descântece trebuie săvârşite în zorii zilei sau la miezul nopţii. disponibilitatea sufletească a descântătorului. Poemul începe prin a prezenta această proaspătă lume vegetală: “La râpa Uvedenrode / Ce multe gasteropode! / Suprasexuale / Supramuzicale”. / Până-o torci în zale / Gasteropodale. Numărul trei. / Până o-nfăşori / În fiori uşori.Poemul “Uvedenrode” face parte din ciclul care a marcat momentul de tranziţie către ultima etapă a poeziei barbiene. / Ca trei pietre date dura / Pe dulci lespezi de mărgean”. versurile amalgamează sonorităţi de folclor între pliurile unui descântec erotic. Un descântec eficace trebuie săvârşit într-un anumit timp şi loc şi trebuie repetat. / Sunet / Fruct de liră. Amintirea vietăţii lângă care a petrecut mulţi ani este vie şi amăgitoare: “Fox frumos / Cu dinţi oţele / Şi preţ mare / La căţele. / Capăt paralogic. Pe parcurs sonorităţile se prelungesc. ca închinare în faţa unei lumi fermecătoare: “La soarele sfânt. “o râpă a gasteropodelor”. / Oase-nchise afară-n frig. câinii au fost una dintre marile pasiuni ale lui poetului Ion Barbu. profanul apelează la descântec. / Pe răpusul câine Fox!”. de şase. în loc de rugăciune. în care incantaţia pare veşnic prezentă: “Gasteropozi! / Mult limpezi rapsozi. în lente / Antene atente / O cobori: // Pendular de-ncet. Pe un fond liric în schimbare. Spiritul balcanic se manifestă mai pregnant în ciclul “Isarlâk”. Tot ca un cântec debutează şi poemul. înalt. Deseori. În poemul cu acelaşi nume suntem transpuşi într -o lume neexplorată suficient. În acest sens se poate vorbi de o anume simbolistică a numerelor: “Uite o fată. / Precum stropi de apă rece / În copaie când te lai. în fapt o reprezentare a vieţii vegetative în puritatea ei. cir-li-lai. Viaţa animalului prieten este retrăită în detalii. îi arată păsările care ciripesc în pom. / Moduri de ode / Ceruri eşarfă / Antene în harfă”. / Inutil pachet. declanşat cu sonorităţi vag barbiene în mijlocul naturii: “Primăvară belalie / Cu nopţi reci de echinox. acea de încifrare a semnificaţiilor. / Sub timp. / Vii şi treci / Şi-nvii. Muzica versurilor. la zân a-în . prin măruntele lucruri care o înfrumuseţează. o rugă / Pe fuişor. În cele mai multe cazuri el se repetă de trei. cuvânt de descântec. lir-liu-gean. mult mai dinamică în acest poem. După cum susţin unii istoricii literari. / Egal – acest cânt: // Ordonată spiră. În poemul “In memoriam” apare un cuvânt cu nuanţe onomatopeice: “Vir -o-con-go-eo-lig”. / Din şetrele mari / Apari: / O cal de val / Peste cavală / Cu varul deasupra -n spirală!”. gestica. numită etapa ermetică. / Vir-o-con-go-eo-lig. în poezia dedicată căţelului său Fox. Se spune. este des invocat în poezia barbiană. defineşte un spaţiu sinistru. este împletită pe figurile cinetice ale unui dans frenetic. Gasteropozii reprezintă o lume mirifică. sau de nouă ori. Timpul descântecului este direct legat de număr. de pildă. / Leagăn mitologic. Durata unui descântec depinde de factori precum: lungimea incantaţiei. Practic. un cuvânt inventat de poet. Titlul. încercând să le ispitească onomatopeic cântecul: “Cir -li-lai. Rugăciunile şi sonorităţile magice sunt ubicue: “Fâlfâie. // Până când. inventat de poet. fără să fie indicată durata ritualului. / Lir-liu-gean. aflată în plin proces de descompunere. / Sub mode / În Uvedenrode”.

singurele în măsură să organizeze şi să esenţializeze lumea.fugă…”. dar nemijlocit sonor. Imaginea sintetizată a lumii şi captarea muzicii ei secrete înseamnă până la urmă o problemă de conştiinţă poetică. se face. sub ochiul de senin oţel. Poezia. ”Poetul ridică însumarea”. / Şapte semne. Simbolul heptagonului devine pecetea unei cetăţi imaginare: “Vis al Dreptei Simple! Poate. cu multă prudenţă. porţi mari! / Marfa-aduc. Eul poetic este ascuns. ca într -un descântec (vezi descântecul melcului din “După melci”): “Deschideţi-vă. ea nici nu există. Sarcina de a dezvălui adevăratul chip al lumii nu înseamnă altceva – după Ion Barbu – decât o întoarcere la starea primordială a poeziei şi la cea pură a lumii. Lirica barbiană suportă aici o oarecare schimbare: “Am părăsit în urmă grandoarea ta polară / Şi am mers. Unele descântece rămân taine care nu sunt dezvăluite sau explicate nimănui decât sub anumite restricţii: “Şi cântec istoveşte: ascuns. adăugat în finalul ciclului “Isarlâk”. ca o incantaţie dintr -un descântec. în amurg. la ziduri şi la cetate. ca de altfel în multe altele. / Şi sub un pâlc de arbori stufoşi.(…) // Eptagon cu vârfuri stelelor la fel. la cuvinte unice care pătrund dincolo de graniţele înţelegerii imediate. puse ciclic:”. Pe fondul unui tărâm situat la graniţa dintre real şi fictiv apare şi un erou cu virtuţi ale spiritului balcanic. / mi-ai apărut – sub chipuri necunoscute mie. mulţime “beată. impresionează în primul rând printr-o sonoritate impecabilă. care mai mult vindecă decât expune sensuri. sublimează experienţa sa în imnuri de ”harfe răsfirate\”. Împărtăşirea acestui meşteşug către ”profani”. astfel generată. În concepţia barbiană poezia poate accede şi printr-un univers de linii şi forme pure. în frigurosul burg. prezintă mai multe feţe şi nu se expune niciodată spontan. surprinsă de umbră. se opri”. Încifrarea poetică nu este şi nu trebuie să fie un act deliberat. într-un singur vin: / hazul Hogii Nastratin“. / Cum nu erai acolo. muzică a formei în zbor. devine un cântec misterios. de regulă. / neclătinatul idol El Gahel. Acest fel de cântec este redus la esenţe. ci doar se expune misterios semantic. sugerează simbolul unei lumi redescoperite. geometria / Săbiilor trase la Alexandria. / Libere. Isarlâk!”. în persoana lui Nastratin Hogea. Însuşi Ion Barbu se exprimă în . El se petrece ca un descântec. Poetul transpune oglindirea din conştiinţă în melodia cuvintelor. Geometria folosită în acest poem. (…) // – Deschide-te. Rătăcirea poetului prin “burg-ul” speranţelor este mărturisită în poemul numit “Umanizare”. Chemarea se petrece la porţi. geometrice. asemenea mării care îşi ascunde cântecul sub clopotele verzi ale meduzelor. ascunzând în ele câ ntecul – creaţia. Poemele din ciclul “Joc second”. pe doi măgari. deşi nu-şi dezvăluie sensul de la prima lectură. şi-am mers spre caldul pământ de miazăzi. / Cărarea mea. un magician care are darul de a-i scoate pe cei din jurul său din dimensiunea banală a vieţii. Euritmie!”. nu şi la oameni. cum numai marea / Meduzele când plimbă sub clopotele verzi” (Din ceas. Muzica însă este chiar aspiraţia directă a eroului liric: “Sub acel pâlc de arbori sălbateci. / Tu. atunci când se petrece. în fapt de seară. În fond. dedus…). căci destăi nuitorul riscă să-şi piardă dexteritatea în a-şi practica magia descântecului. notaţia pe figura finală fiind făcută în sens orar (netrigonometric) şi încifrată cu numele idolului El Gahel.

să le rezume. / Paşii lor sunt muzici. prin folosirea unor figuri geometrice. / Coroana literei. / Ori lauda grădinii de îngeri. în poemul “Dioptrie” muzica. desparte această piatră-adâncă. linia ce frângi: / Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume?”. pentagonul. lucruri comune precum piatra. pătratul şi crucea. de sobă“. Ochii împietresc cruciş / Din fila vibrătoare ca o tobă. unda mării dobândind supremaţie prin viaţă. Abstracţia în gândire şi comunicare este singura cale de urmat pentru a putea descrie. lagăr scris. / Văi agere. Ea nu ni se dezvăluie decât prin concentrarea atenţiei şi transpunerea în spaţiul imaginaţiei şi creaţiei: “Aproape. geometria şi poezia apar împreună pentru a reprezent a diferite forme de existenţă: “Înalt în orga prismei cântăresc / Un saturat de semn. poros infoliu… (…) // Gunoiul tras în conuri. tăiaţi-mi o zi ca un ochian!” (Înnecatul). o eliberare în sublim. / Vindecă de noapte steaua-n tremurare”. / Patru scoici. cu acompanierea unui cor îngeresc. dedus…). Printre figurile geometrice magice întâlnim des: cercul. Act clar de narcisism. desenate în spaţiu prin gesturi rituale. dreaptă. ca pe “un cântec încăpător”. ca tot absolutul: o pură direcţie. cu fumuri de iarbă de mare. Creaţia divină a femeii este asociată cu incantaţia. hexagonul. / Jos în lumina tunsă. frunţi târzii!” (Mod). / Să nege. Vraja străbate un spaţiu geometric paradisiac şi . grea. / Adeverire zilei – prin cenuşe”. Începuturile sunt curate. În poemul “Grup” regăsim aproape exact reflectarea opiniei mărturisite a poetului Ion Barbu: “poezia este o prelungire a geometriei\”. un semn al minţii”. Într-o amplitudine sonoră lumea ideală ni se oferă geometrică. triunghiul. huma. când răsare / Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum\”. analiza şi gândi realitatea. Sub efectul contemplării lirice. Diversităţii infinite a lucrurilor şi comuniunii desăvârşite a spiritului cu creaţia cosmică li se cuvine întreaga recunoştinţă a omului pentru simplu fapt că ele există: “Ar trebui un cântec încăpător. Cântecul încăpător nu poate fi altceva decât veşnicul descântec al farmecelor care ne înconjoară. Lumea pitorească a descântecelor este o lume de inspiraţie. iar asta se petrece prin intermediul unor forme geometrice şi scheme cvasi -matematice. scrijelite în diferite moduri sau prezente pe obiecte aparţinând instrumentarului ut ilizat. ca invocări imperative ale ordinii latente a lucrurilor: “Nadir latent!” (Din ceas. Poezia “Poartă” conţine sugestia împlinirii prin transpunerea eroilor într -o realitate ridicată dincolo de pragul percepţiei obişnuite: “Suflete-n pătratul zilei se conjugă. “O. mărăciniş. “Fulger străin. Eul poetic se opreşte la suprafaţa lumii. precum / Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare. neferecate şi neascunse.acest sens: “Versul căruia ne închinăm se dovedeşte a fi o dificilă libertate: lumea purificată până a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru. Multe descântece au la bază o geometrie ocultă. Sugestia unei geometrii a formelor şi figurilor are o puternică rezonanţă incantatorie: ”Atâtea clăile de fire stângi! / Găsi -vor gest închis. pe care o laudă. Sunt elocvente în acest sens numeroasele expresii sau fraze exclamative ce apar ca nişte chemări ontologice. dar după ele urmează păcatele care necesită desprinderea prin descântec. imnurile – rugă. În poezia “Timbru” întâlnim fascinaţia unor simboluri poetice obişnuite. ceasuri verticale. dar o priveşte profund şi fascinat totodată. Desigur. ascunsă. întoarsă prin oglindire şi reflectată prin efectul ”prismei”.

/ Cad reflectat. Unele poeme conţin incantaţii directe. face parte deseori dintre instrumentele necesare descântecelor: “Sub mături. În descântecele româneşti. / Suptă. dar un joc serios. pe crengi de gâturi” (Falduri). Nu există nici la această oră o clarificare a ermetismului barbian: este el o pură incantaţie muzicală. şerpii ce purtai. spiritul descântecului este prezent. Poet insolit în peisajul literar interbelic. în ape grele / Sting fier aprins. ale aurului sau a cuvântului scris sau rostit: ”Pendulul apei calme. scurşi din rai” (Orbite). De altfel. închegată. apa este principalul element din instrumentarul unor descântece. în Ţările-de-Jos” (Margini de seară). Chiar şi sub masca stilului caracterizat printr -o extremă concentrare a expresiei. dar nu numai. printr -o reflecţie a sa în substanţa poeziei. S-ar putea spune despre cripticul barbian că intră în contradicţie cu stilul cursiv. Apa a exercitat dintotdeauna o enigmatică atracţie. / Sub sticlă stă. descriptiv şi cu limbajul explicit al . sub recea armură a unei forme riguroase. / Rotit de două ori la mărul -soare. Plasată între paranteze. În plus. până-n prăsele. / În minutare-aprins – şi încrestat” (Increat).are puterea de vindecare chiar şi pentru aştri. / Ruptură de cremene. care ajună / Apusă -n cărbunii din lună” (Paznicii). / Şerpii roşii. prin multitudinea şi diversitatea nuanţelor interpretative. rezonanţa postumă a poetului e superioară celei din timpul vieţii.” (Domnişoara Hus). fluturi şi urâturi / Mort – chipul meu. Ion Barbu consideră creaţia un joc. vie sau moartă. nu se abate decât accidental de la această regulă. asemenea acte magice nici nu pot fi concepute: “În ceaun cu apă vie. alături de alte obiecte precum cuţitul. / Nărăviţii la curvie. altădată? / Se toarce vorba. Ca element purificator fundamental. mătura. fiind considerată un mijloc de vindecare de prim ordin. el apare răsturnat în partea ermetică. şi alte versuri din acest poem sugerează vraja unui descântec: “Valuri frânte. “Ţi -e inima la vârste viitoare / Ca şarpele pe muzici înnodat. plin de substanţă şi sens. / Cutia-încet se-ncuie-n piept. lipsite de artificii: “Ageri. croiesc cristal. Nuanţele surprinse în legătură cu incantaţia şi tema descântecului în poetica barbiană pot aduce o oarecare lămurire în acest sens. Ca şi în cazul lui Bacovia şi alţii. Fără apă. Ion Barbu şi -a pus de multe ori în dificultate exegeţii aflaţi în crize de interpretare. Despre poezia lui Ion Barbu critica nu a avut prea multe de spus. Austeritatea limbajului din asa-numita poezie ermetică – deseori însoţită de un ton solemn – alăturată invenţiei poetice. gemene.)”. În timp ce ludicul este evident şi direct în poezia iniţiatică. / La faţa păroasă. Facultatea de a defini memorabil şi în acelaşi timp incantatoriu este pe deplin satisfăcută în poetica barbiană: “Plecăciune joasă. // Ce gând târziu mă suflă-acu? / Să vântur nopţii \”Bu-hu-hu\” / Ca la un cântec. lunii. / În scrisul apei caut drept”. generale. just unghi normal. / Fulger cedat. plantelor. una din strofele din poemul “Falduri” seamănă cu un veritabil descântec: “(De şase ori. fără sensuri anume. nuiaua. sau este doar o contemplare senină şi un ermetism dus uneori până la încifrare totală? Ermetismul ”este un mit pe care l-a creat ignoranţa” observă subtil însuşi poetul. cărbunele sau cleştele. se consideră că apa înglobează puterile binefăcătoare ale răsăritului de soare.

a. Imaginile poetice sunt compuse ca într-un joc. Ion Barbu este unul dintre marile spirite care. Muzicalitatea versurilor în sine a însemnat pentru poet o cale sinceră şi inefabilă de a conduce spre armoni i perfecte. aşa cum menţiona Tudor Vianu. cu virtuţi ma gice. lir-liu-gean. spre esenţa lumii şi a lucrurilor. iar regulile acestuia ne descoperă noi feţe ale lumii. “concizia este virtutea capitală a stilului său”. Onomastica din poetica barbiană este şi ea insolită: (Crypto. Jup. Domnişoara Hus. Un argument important împotriva acestei păreri are la bază faptul că limb a unui descântec este uneori criptică şi nu se lasă înţeleasă uşor. prin geniul său poetic. care a exprimat mult în cuvinte puţine şi pentru care. Ion Barbu şi-a construit cuvinte noi. Atunci când limba i s -a părut insuficientă pentru creaţia sa.descântecului. Cele mai interesante invenţii lexicale au rămas acele sunete onomatopeice. Geraldine.).a. fără să ignore misterul. Petre Rău . din secvenţele de descântec: cir-li-lai. Uvedenrode ş. a ridicat structura poeziei şi a limbajului poetic pe culmi de abstracţie poetico -matematică. Laurul -Balaurul. i-ro-la-hai ş. Fox. Bitch. El Gahel. Enigel. El este creatorul unui univers liric şi stilistic inedit. Deschis spre absolut. vir-o-con-go-eo-lig. Isarlâk. bu-hu-hu.