Descântecul în poezia lui Ion Barbu Ion Barbu şi descântecul Românii au avut o literatură orală deosebită, care a suplinit

mii de ani lipsa unei literaturi scrise autentice. Acest tezaur a lăsat urme adânci în spiritul românesc. Intelectuali importanţi, supunând cercetării şi meditaţiei literatura orală din spaţiul traco-dacic, dar şi din zonele limitrofe, au scos la iveală izvoare nepreţuite de inspiraţie. Fenomenul a fost însă unul sporadic, asumat rar şi cu multă circumspecţie de către exegeţi. Este însă un fapt bine cunoscut că anonimatul literaturii populare a constituit o sursă inestimabilă şi gratuită pentru creaţia literară cultă care a succedat. Literatura orală cunoaşte diferite genuri şi specii literare precum şi diverse structuri, toate depinzând de mediul folcloric. Haşdeu observa la un moment dat că în literatura orală predomină elementul liric. Totodată, strânsa relaţie dintre poezie şi muzică este mai evidentă. Mai recent, poetul George Ţărnea sublinia că: “Noi suntem un popor care nu a avut literatură scrisă mii de ani, dar a avut o literatură orală fascinantă. Pentru a ţine minte tot ceea ce nu era scris, pentru a trece din generaţie în generaţie cutume, legi de obşte, descântece, ritualuri, în spaţiul laic sau sacru, ei bine, era nevoie de o structură mnemotehnică. Această structură a încifrării şi, în acelaşi timp a capacităţii de a transmite mai departe, nu poate să fie decât a poeziei. Iată de ce, românul, vrând-nevrând, a trebuit odată să ţină minte şi, ţinând minte, a trebuit să recite, să fie recitator. Fiind recitator, în aceeaşi măsură, era constructor de cuvinte încifrate. Aşa s-a născut, mai mult decât la oricare alt popor european, acest dor de poezie, s-a născut această necesitate a poeziei” (interviu, Adrian Munteanu, în revista Atheneum, 2002). Descântecul face parte din literatura populară. El este cunoscut ca text magic, aplecat asupra definirii şi devenirii destinului, deosebindu-se însă de textele de ritual şi ceremonial. Reprezentând un mod propriu de exprimare, descântecul constă mai cu seamă din versuri care se rostesc de obicei însoţite de anumite gesturi, în credinţa populară că acestea pot lecui de o anumită boală trupească sau sufletească, pot dezlega un farmec, pot apăra de persecuţia duhurilor rele etc. Descântecul tradiţional se exprimă, de regulă, în versuri foarte libere şi neregulate. Rostirea este însoţită de anumite obiceiuri care trebuie practicate obligatoriu pentru a folosi integral forţa magică a acestuia. În descântece întâlnim uneori cuvinte al căror sens nu -l putem înţelege, ele ţinând probabil de originea lor îndepărtată. Romanii, de pildă, posedau unele versuri, păstrate prin tradiţie şi nepricepute de cei ce le recitau, folosite de regulă ca remedii în medicina populară. Atât celţii, cât şi dacii, au interzis scrierea descântecelor şi altor procedee magice, ele transmiţându-se numai din tată în fiu sau către cei iniţiaţi. Unele descântece sunt dedicate apărării omului împotriva relelor care vin din partea semenilor săi: prin vrajă, prin fapt, prin dătătură sau făcătură, cuvinte populare care exprimă lucrarea unui vrăjitor. Farmecele înseamnă a face cuiva vrăji, a lega sau transforma pe cineva prin vrăji. Împotriva vrăjilor şi farmecelor se folosesc descântecele de

Cel mai celebru medic antic care a scris în limba latină era celt de origine şi se numea Marcellus Empiricus. reprezentând o formă de exerciţiu care poate produce schimbări radicale şi de durată dacă este practicată cu regularitate. de sănătatea. care fac să se nască în suflete înţelepciunea” (Platon. este de multe ori asemuită cu incantaţia divină. în esenţa ei. Într-o bună măsură. Într-o abundenţă de substraturi simbolice ale elementelor narative şi descriptive. cunoscut ca matematician sub numele de Dan Barbilian. Precum matematicianul care. sunt fraze scurte rostite cu voce tare în care sunt implicate simultan mintea şi corpul. Despre aceste ritualuri Socrate spunea într-unul din dialoguri: ”Sufletul se vindecă cu incantaţii (descântece). cu cântecele de jale. Descântecul popular românesc mai înseamnă şi o credinţă străveche în puterea magică a cuvântului. acompaniate de practici corespunzătoare. / Fără mâini te prinseră. / Fără gură te mâncară”. Multe din credinţele şi obiceiurile populare româneşti provin. în poezia barbiană descântecul este asumat în mod direct. Este totuşi un poet al unei sensibilităţi care a ţintit dezvăluirea adevărului acolo unde sufletul îşi dispută întâietatea cu spiritul. poemul. / Fără foc te fripseră. Charmide). îi caută de îndată şi aplicaţia practică – iar Ion Barbu. unele dintre ele foarte asemănătoare sau chiar identice cu descântecele româneşti. sugerându -i o aplicaţie directă. / Sine foco coxerunt. ca de exemplu: ”Pastores te invenerunt. În scrierea sa ”De medicamentis liber” sunt prezentate şi incantaţii magice. / Sine dentibus comederunt”. Moştenirea pitagoreică menţionează printre altele şi concepţia privitoare la poezie ca vrajă. dintr-un substrat traco-getic. implantat sub credinţa că aduce un plus de valoare poeziei. Descântecul este compus din formule magice. traducerea descântecului în limba română fiind: ”Ciobănaşii te aflară. Poemul care caracterizează cel mai bine substanţa descântecului şi incantaţiei din poetica barbiană este “După melci”. Perceput de mulţi ca un poet excesiv de cerebral. a avut asemenea generoase preocupări – aşa apare şi descântecul în poezia sa. Poezia. cu rezonanţe în lumea sacră. convingere şi putere. servesc de obicei ca auxiliar al medicinii primitive. cel puţin în faza iniţiatică şi încă în cea intermediară tre cerii la ermetism. Ele trebuie spuse cu emoţie. farmec sau incantaţie. El nu are nimic comun cu verva comică populară. Exemple se găsesc în folclorul obiceiurilor. stilizând câteva . la îndemâna oricui.tip desfaceri. care de cele mai de multe ori sunt întâlnite în descântece sau se confundă cu acestea. cu persiflarea sau cu imitaţia. Ion Bar bu nu este numai raţiune pură. fără îndoială. Aceste descântece sunt vorbele frumoase. Incantaţiile. din incantaţii care. felul în care le rostim şi felul în care gesticulăm când facem asta. Pentru descântec este acceptată şi ideea terapiei prin cuvânt aplicată unei fiinţe umane. după ce a descoperit o teoremă. ci şi imaginaţie şi sensibilitate. fecunditatea şi bunăstarea oamenilor şi animalelor etc. tradiţiilor şi ritualurilor rustice legate de diferite momente ale anului sau de fenomene ale naturii. / Sine manibus colligerunt. Despre incantaţia poeziei (sau cuprinsă în poezia) lui Ion Barbu s-a vorbit foarte puţin.

descrie o experienţã de iniţiere în tainele naturii care va deveni dramă a cunoaşterii. poemul a fost încadrat de critici în categoria poemelor iniţiatice. forţe pe care nu le mai poate stăpâni. dar şi din numero ase alte zone ale ţării. dorind “să-! dezgroape”. Surprins de venirea nopţii şi speriat de stihiile întunericului din pădure. să vie / O viforniţă târzie / De Paresemi”. Melcul apare ca un pretext de reconstituire a lumii vegetale perfecte. / Prin lăstari şi vrejuri crude”. cel puţin în primele versuri. ieşi. inevitabilul s-a produs: fragila vietate a sucombat sub apăsarea gerului. / Cotobelc. ademeneşte “melcul blând”. ca şi în alte practici magice. / Nu cumva un vânt să-l spargă: / Roagă vântul să nu-l fure / Şi să nu mai biciuiască (…) / Roagă vântul să se-ndure””. să-l trezească din somnul liniştit. Prin invocarea descântecului copilul se joacă. În descântece. / Cotobelc. este de -a dreptul afectivă: “Vream să văd cum se dezghioacă / Pui molatic. vargă. pe pământ / M-aşezai cu acest descânt”. melc.Melc. din colivie…”. O voce tainică. încetinel? / Tremură -în ghioacă. din ghioacă: / Vream să văd cum iar învie / Somnoros. Fără a mai respecta canoanele. prost. / Ghem vărgat / Şi ferecat.motive folclorice. Descântătorul vorbeşte nemijlocit cu melcul său. adormit în mormântul “de foi ude. Proiecţia în spaţiul magic este susţinută prin forma baladescă a discursului poetic. a sacrului ascuns în profan. fragila vietate sucombă. copilul trece la rugăciune pentru a înlătura stihiile vremii şi a evita nenorocirea pe care o întrevede: “Şi-mi ziceam în gând: / ”Dar el. Descântecul melcului este un obicei al copiilor de prin zona Muscelului barbian. / Lasă noaptea din găoace. plasat în mijlocul naturii. Mărturisirea intenţiei şi inocenţei. reuşeşte în jocul său primar să deschidă cochilia melcului şi. profund şi divin al increatului. Descântecul necesită o perioadă de aşteptare până ce îşi face efectul: “După ce l -am descântat / Lam pus jos / Şi-am aşteptat…”. lăsând-o neîmplinită. aproape cunoscut: “. crezând puternic în forţa magiei invocate. / Melc nătâng şi fă -te-ncoace / Nu e bine să te-ascunzi / Sub păreţii grei şi scunzi (… ) / Melc. odată declanşată. Poemul transcrie experienţa învăluită în inocenţa unui copil care reuşeşte să dezlănţuie forţele magice prin rostirea unui descântec. Profanul copil (”Eram mult mai prost pe -atunci…”). / Şi agaţă la feştile / Ciufulite de zambile / Sau la fir de mărgărint / Înzăuatul tău argint…”. şi-am fugit!”. însă mult prea tânărul ucenic vrăjitor nu ştie bine toate astea. / Melcul. Totul însă a fost în zadar. aşa cum de altfel o şi mărturiseşte: “Şi de -a lungul. copilul îşi abandonează vraja: “-Mi-a fost frică. . în care procesul de cunoaştere redobândeşte valoarea actului primordial iar incantaţiile magice au o putere creativă. melc. de a o transforma după dorinţa copilului. Peste noapte însă se dezlănţuie o ninsoare târzie care dă peste cap planurile copilului: “Toată noaptea viscoli… / Încă bine n-ajunsesem / Că porni duium. incantatorie. / Din cornoasele cămeşi! / Scoate patru firişoare / Străvezii. tremurătoare. descântecul este totuşi sortit eşecului. fără a fi conştient de fragilitatea formelor biologice. în plină vreme de viscolire. / Scoate umede şi mici / Patru fire de arnici. există credinţa că instigarea imaginaţiei ajută iniţiatorul să intre în contact cu forţa din spatele simbolului. / Iarna leapădă cojoace / Şi tu singur în găoace! / Hai. Invocarea totemului sună. Publicat în 1921. Vraja. continuă şi de la distanţă. Copilul ştie de undeva un descântec. De la descântec.

Indicaţiile sunt tardive. melc. ca un hengher / Îl ţinea în zgărzi de ger!”. rar folosite în limba română modernă. În limbajul descântecelor întâlnim uneori cuvinte sau forme de cuvinte. vrăji. aşa cum s -a mai precizat. / Pe când se frâng / Lemne-n crâng. “De la iernat. În poemul ”După melci” poeticul cuvânt ”cotobelc” este de fapt ”codobelc”-ul folosit atunci când vorbim de gasteropode. / Melc nătâng!”. / Melc nătâng!”. termeni tehnici şi arhaisme. În ritualul descântecului cuvântul şi armonia muzicală sunt subordonate comunicării cu sfera înaltă şi invizibilă a realului. el şi vraja lui nu mai au puterea reînvierii blândei vietăţi: “Melc încetinel. / C-a dat iarba pe răzoare. iar mormântul nu poate fi altul decât unul natural: o “nuia” şi \”o frunză moartă\”. / Ţie. degeaba copilul mai speră încă să evite nenorocirea. / Melc nătâng. / Nici stâng. (…) / Să chemăm pe moşul Iene / Din poiene. ca element al ispitei: ”Ai crezut că plouă soare. / Cel stâng. o parabolă a impactului dintre raţiune (Enigel) şi instinct (Crypto). Jocul de cuvinte şi rima interioară (“Nuntaş fruntaş”. ce -ai făcut / Din somn cum te-ai desfăcut? / Ai crezut în vorba mea / Prefăcută… Ea glumea!”. / Binişor. / Cum n-ai vrut să ieşi mai iute! / Nici viforniţă. să-i dea din nou viaţă. / Iarna ţi-a muşcat din pântec… / Ai pornit spre lunci şi crâng. / Cornul drept. / Să tragi alt oblon de var / Între trup şi ce -i afar’… / – Vezi? / Ieşişi la un descântec. Formulele novatoare sau cele tămăduitoare (descântece curative. fără putere de resurecţie. Printre ele. “Rigă spân. “Uite fragi. ritmul de descântec şi redundanţa simbolică ilustrează o dimensiune importantă a liricii barbiene – cea de ritual purificator. “Laurul-Balaurul“. Melcul. nu numai text. nici mute / Prin păduri nu te-ar fi prins… / Iar acum. / Plouă soare / Prin fâneţuri şi răzoare. Poemul prezintă. ţie dragi“. / Surd la cânt şi îmbieri. care de fapt îşi are originea din ”codoberc” (fără coadă). Regretele postume sunt zadarnice. şi alunul este invocat aici. când focu-i stins. / Melc nătâng. este crucificat în mediul său biologic. / Hornul nins. Poemul ”Riga Crypto şi lapona Enigel” este un cântec de dragoste. / Lujerii te-aşteaptă-în crâng // Dar n-ai corn / Nici drept. / Să ne nchidă: / Mie. / Dar pornişi cu cornul stâng. dar ele vin totuşi în aceeaşi cadenţă incantatorie: “Trebuia să dormi ca ieri. este invocată aici ca instrument de ecarisaj: “O nuia. El este “mirele poienii“.Există multe obiecte care fac parte din instrumentarul necesar unui descântec. (…) / Cornul drept. nuiaua. ci şi ritual şi gestică cu valoare magică. Făcând parte deseori din inventarul descântecului. sacrificat. la păşunat“. Peste trupul “zgârcit” copilul îşi petrece ultima vrajă. Copilul îşi continuă ritualul chiar şi după ce acesta s-a terminat tragic. / Melc nătâng. Incantaţia sugerată de versurile baladeşti este deosebită. sau chiar inventate. Micul vrăjitor este incapabil să resusciteze melcul. Tabloul final este unul al morţii cotidiene. / Cornul stâng… // – Iarna coarnele se frâng. blesteme) presupun. în jurul său pulsează viaţa . de data asta sub formă de bocet: ”Melc. Spaţiul regelui Crypto este stăpânit de umbra deasă a pădurii. nu mai au nici un efect. copilul ameţit duce mai departe cântecul vrăjiri: “Melc. / Melc nătâng!”. de la sân“). prin intermediul celor două personaje. Balada transpune povestea într-un “cântec larg“ şi eliberator. gene. Şi fiindcă nici un cântec nu este fără ecou. / Cotobelc. melc. / Că alunul e un cântec… / – Astea-s vorbe şi descântec!”.

Rigă spân. un nefericit sub povara unui ideal de neatins. aprins inel. se întoarce la regulile pe care le încălcase. desfăcută. Neacceptat într -o lume mult diferită de a sa. / De zece ori. Din păcate cuvintele înţelepte ale laponei nu reuşesc să-l con¬vingă pe Crypto. care trece în revistă povestea unei iubiri pătimaşe a unei tinere care îşi cheamă iubitul de pe lumea cealaltă. ci pare că şi-a găsit împărăteasa potrivită. cu aspiraţii pământeşti: nunta. îşi acceptă în sfârşit destinul. Ca ritual suprem şi ca aspiraţie spirituală. lapona Enigel rămâne de nezdruncinat în credinţa ei. / Că sufletu-i fântână-n piept. mai la vale. / Ţi-am adus dulceaţă. El este întărit prin observaţia că o biată ciupercă nu ar putea suporta apropierea de soare: “Că -i greu mult soare să îndure / Ciupearcă crudă de pădure”. de la sân. ţie dragi. / Ce zace-n sufletul-fântână”. Crypto nu mai este mirele poienii. / Din umbra deasă. / Se oglindi în pielea-i cheală”. soarele este invocat în ipostaza de autoritate tutelară. Dimpotrivă. / Şi roata albă mi-e stăpână. Astfel. / Dacă pleci să culegi. / Că nu voia să înflorească”. iar regele -ciupearcă este dispreţuit de supuşii săi pentru că nu respectă tradiţia nunţii: “Şi răi ghioci şi toporaşi / Din gropi ieşeau să-l ocărască. Invitaţiw la nuntă. . / Începi. fără putinţă de remediere. Refuzul. Experienţa se dovedeşte a fi devastatoare. este ferm. Enigel. Tocmai de aceea. fără sfială. fiinţa nordică lapona Enigel tinde spre o existenţă solară. Probabil sub presiunea acestor clevetiri. nunta totuşi se petrece. iar urmările. îi aduce fragi şi se oferă pe sine şi viaţa sa. / Sterp îl făceau şi nărăvaş.simplă. iacă. Poemul ”Domnişoara Hus” este un descântec de dragoste. Lapona Enigel trăieşte sub protecţila raţiunii. se închină la ”soarele-nţelept” iar aspiraţiile ei spirituale estompează orice ispitire lăturalnică: ”Mă-nchin la soarele-nţelept. / Uite fragi. Se întâmplă uneori ca ucenicul vrăjitor care dezlănţuie forţe negative să nu mai aibă puterea de a le mai opri. / Mă-nchin la soarele-nţelept”. / Scade noaptea. regele supra¬vieţuieşte doar printr-o nuntă aberantă ”cu măsălăriţa-mireasă”. regele Crypto se hotărăşte în sfârşit să se supună canoanelor. dar răspunsul laponei nu este unul pe măsura aşteptării: “. încheie balada şi dă un sens precis dramei: Crypto. deşi binevoitor. îl împing spre o acţiune sinucigaşă: ”Dar soarele. în special în descântecele şi vrăjile de dragoste.”. rogu -te. ies lumine. Iubirea pierdută a domnişoarei Hus se încearcă a fi recuperată prin intermediul unui descântec şi a unor sacrificii pentru care nici ea însăşi nu pare suficient de pregătită şi încrezătoare. / Se oglindi adânc în el. cu mine”. evocată în imagini carnavaleşti şi transpusă în ritm de descântec. Trăind în tărâmuri de gheaţă. sau în cele pentru dobândirea frumu¬seţii şi sănătăţii. Invitaţia lui este una ispititoare: “. / Eu mă duc să culeg / Fragii fragezi. ceea ce îl determină să arunce în joc ultima armă: ” -Enigel. Înflorirea semnifică nuntă. În vechea credinţă românească soarele reprezintă divinitatea supremă. Ea este astfel nevoită să-şi dezvăluie propria-i origine şi credinţă: ”Că dacă-n iarnă sunt făcută.Enigel. ocrotite de lumină. ca providenţialitate. Enigel. Cu toate că regele Crypto îi aduce ofrande şi sacrificii ritualice. / Ia-i şi toarnă-i în puiacă”. / Şi ursul alb mi -e vărul drept. însă el doreşte s-o facă după vrerea sa. / Mulţumesc Dumitale. dar pe cea mai umilă treaptă. nebun şi schilodit în numele unei aspiraţii. el pătrunde în visul laponei pe care o surprinde pregătită pentru comunicare.

/ Treieră şuierător / Spart descântec din fetie!”. Văzut în lumina soarelui. descântecul în sine presupune invocarea unei lumi magice. – în hăuri suptă. ataşată de întrunirea condiţiilor pentru declanşarea descântecului: “Uite. prin mosor. fac parte din recuzita de bază întâlnită în descântecele şi vrăjile populare. / Pâclă deasă s-a lăsat. / În ţărână se trânti. / Pe gutuie să mi-l suie. Socotit banal pentru “mărunte lumi“ care “păstrează dogma“. spaţiul balcanic invocat în acest poem devine un spaţiu al inocenţei recuperate şi al armoniei omului cu tot ceea ce -l înconjoară. haină. Cu o remarcabilă forţă de sugestie sub raportul invenţiei verbale. de zor / Şi -ncă-o dată. oferă numeroase modele despre felul în care fetele depun eforturi să fie frumoase şi drăgăstoase: “Paşi agale / Cu pasale / Paşi bătuţi / Cu arnăuţi. Chemarea magică în sine invocă şi desfacerea unui blestem: “Stea turtită. Folosirea instrumentarului adecvat în procesul unui decântec este obligatorie: “Fluturai la vânt făină. // În grăsime şi colastră. / Sloată se porni. / Uhu… Scorpiei surate.Descântecele din poeziile de dragoste au avut un loc aparte în contextul în care tradiţia autohtonă. sau “Luai din sân tărâţe coapte! / Şi tot norul. / Ca o gâlcă obrinti. ca de beţie”. / În ceaun cu apă vie. în această poezie. cerul a mişcat / Plecăciuni îţi face ţie. crăpă în şapte / Nori la fel:”. versuri. suntem invitaţi să privim oul ca pe un obiect de contemplaţie. / Sprinteni. înţeleasă ca pătrundere în miracolul creaţiei universale. În intenţia de a-şi recupera iubirea pierdută. una originală şi tulburătoare. Fantasticul descântec al domnişoare Hus este de o indiscutabilă expresivitate. Frumuseţea lui lirică este dată de sugestia şi incantaţia cuprinse în rostirea iubitei: \”Buhuhu la lună suie. / Fruntea Cerul ţi -a-închinat / Ameţit. Scris în etapa de tranziţie spre ermetism poemul “Oul dogmatic” continuă tema “nunţii”. / Toate vămile pustii / Unde fierb. spornici. / Ori de-o fi pe rodie: / Buhuhu la Zodie. / Doar i-o da mai mult îndemn / Coadei lingurii de lemn / (Lemn de leac) / Doar l-o-ntoarce berbeleac / Doar l-o duce vălătuc / Pe ibovnicul uituc!\”. / Să colinde singură. / Ruptă şi de lingură. oul relevă însăşi esenţa universului. şi nu numai. // În zemi acre şi amare / Câţi au râs de fată mare. / Nărăviţii la curvie. la pirostrii. / Presărai atunci mălai. ca modalitate de desăvârşire a ciclului uman: “E dat acestui trist norod / Şi oul sterp ca de mâncare. / Înflori. / Adu-mi-l pe-o coadă ruptă. Farmecul este dat de extraordinara incantaţie a versurilor şi de sugestia de fantastic a descântecului: “Buhuhu… uhu. un vechi descântec pare cea mai potrivită alegere din memoria unor vremuri apuse: “Şi cu pumnul dus mosor / Pân’ la sita din tărie. / Câţi smintiră vreo nevastă”. Conspiraţia cosmicului este. De altfel. / Şi tot cerul îI spălai”. nepătrunse. / Să-l întoarcă d-a-ndărate / Să nu-i rupă vrun picior / Câine ori Săgetător!”. Apelul este sublimat chiar de declanşarea descântecului propriu-zis. jos. repetate ca un ecou care alterează starea conştientă subiectului. în noapte. // Aruncai şi cu pâsat. Diverse sunete. / Dar viul ou la vârf cu plod / Făcut e să -l privim la soare!“. imaginea eternă a increatului şi se . ”Oul dogmatic” este întruchipat ca simbol al unei structuri duale ce reprezintă lu mea de dinaintea “nunţii” sau creaţia de dinaintea naşterii universului. / Cu polcovnici / De tot sprinteni / De tot sus”. cuvint e sau silabe.

iniţiază în străvechiul mit în versuri de o excelentă concizie incantatorie: “Cum lumea veche. // Că vinovat e tot făcutul. / Dar plodul? / De foarte sus / Din polul plus / De unde glo dul / Pământurilor n-a ajuns. în subţire var. deşi multe descântece invocă des fiinţe mitologice şi atribute ale acestora. Catenele eufonice ingenios construite şi segmentate ritmic au rolul de a crea un transfer subtil de sensuri. / Palat de nuntă şi cavou. În poemul ”Ritmuri pentru nunţile necesare” incantaţia se îndreaptă spre aştri. cunoaşterea supremă aparţine luminii. De fapt. doar nunta. al aştrilor. / La surpări de curcubee. poetul nu preferă idoli. Astfel. Mişcarea circulară este aşadar infinită. în cleştar. Nunta este un simbol central al creaţiei barbiene. Cercul este figura geometrică primordială invocată în descântece. / Roata soarelui / Marelui”. ci doar vremuri şi spaţii mitice. invocând ritmul cosmic şi spiritul numerologic pentru a imita sensul unui descântec: “Capăt al osiei lumii! / Ceas alb. de închis. / Şi nici la cloşcă să nu-l pui! / Îl lasă-n pacea-întâie-a lui. sub lucid eter / Pentru cercuri de mister!”. Poetul priveşte destinul uman prin parcurgerea unor etape definite ca “nunţi necesare” şi prin trimiterea la ritmurile cosmice. spre marele cosmos. Aşezate ca într-o formulă de matematică magică şi aparţinând unui descântec numai de eul poetic ştiut. îndemnul final este adresat omului pentru a păstra increatul invariabil: “Dar nu-l sorbi. . Poemul debutează incantatatoriu. iar aspiraţia spre absolut se împlineşte prin atingerea contemplaţiei poetice. noul ou. / Nevinovatul. / Atât de galeş. acel ”leagăn mitologic”. Curmi nuntă-n el. Consemnând puritatea acesteia. ea reprezentând sensul armoniei primordiale. Invocaţia magică din poem este elevatorie. începutul \”. // Aburi verde să ne dea. / Ca trupul drag. Pintr-un “paj al Venerii” sună o ciudată onomatopee: “Peste îngeri. / Vâr-o în broasca Astartee! / Şi întoarce-o de un grad / Unui timp retrograd. şerpi şi rai / Sună vechi: / I-ro-la-hai”. / Din trei atlazuri e culcuşul / În care doarme nins albuşul”. / Sună-mi trei / Clare chei / Certe. Această idee o întâlnim şi în baladele “După melci“ şi “Riga Crypto şi lapona Enigel“ în care se confirmă că încercarea de eliberare fortuită din pre¬existenţă este sortită eşecului. mituri substanţiale precum cel al oului. ia a treia cheie. reprezentată prin zeul Soare. / Şi sfânt. indiferent de timp şi loc. al nunţii. Oul este cel care reeditează naşterea lumii şi reprezintă dovada vie a preexistenţei. prin viziunea asupra principiului universal: ”Că intrăm / Să ospătăm / În cămara Soarelui / Marelui / Nun şi stea. / În Firida ce scântee eteree”. / Din căldări de mări lactee. surpat în vis. iar ep icul are tentă de operare a unei magii: “Uite. în poem sunt strecurate versuri încifrate cu simboluri stranii: “Aphelic ( ) / Perihelic ( (i ) / Cojunctiv (dodo) / Oponent (adio!)”. concis al minunii. al cărui important cult vine din vremuri străvechi. el reprezentând linia nemărginită. Ion Barbu nu abuzează niciunde de eroul mitic. / Trage porţile ce ard”. sugerate şi reconstituite muzical în poem: ”Roata Venerii / Inimii / Roata capului // Mercur / În topire. în azur. al cărei început şi sfârşit se află în fiecare punct. / Înoată. Prin promovarea asiduă a mitului nunţii am putea bănui că Ion Barbu a sperat ca lumea să înţeleagă mai bine mariajul dintre matematică şi poezie. din nou o incantaţie inventată de poet. al oglinzii.

în lente / Antene atente / O cobori: // Pendular de-ncet. Incantaţia este trăită direc t. Poemul începe prin a prezenta această proaspătă lume vegetală: “La râpa Uvedenrode / Ce multe gasteropode! / Suprasexuale / Supramuzicale”. / Vir-o-con-go-eo-lig. / Ca trei pietre date dura / Pe dulci lespezi de mărgean”. Pe parcurs sonorităţile se prelungesc. / Se înnoadă!”. în care incantaţia pare veşnic prezentă: “Gasteropozi! / Mult limpezi rapsozi. / Sub timp. Cântecul în sine sună ca un descântec de ademenire a păsărilor. // Până când. disponibilitatea sufletească a descântătorului. acea de încifrare a semnificaţiilor. în loc de rugăciune. declanşat cu sonorităţi vag barbiene în mijlocul naturii: “Primăvară belalie / Cu nopţi reci de echinox. inventat de poet. de şase. / Sunet / Fruct de liră. încercând să le ispitească onomatopeic cântecul: “Cir -li-lai. Viaţa animalului prieten este retrăită în detalii. Amintirea vietăţii lângă care a petrecut mulţi ani este vie şi amăgitoare: “Fox frumos / Cu dinţi oţele / Şi preţ mare / La căţele. lir-liu-gean. ca închinare în faţa unei lumi fermecătoare: “La soarele sfânt. versurile amalgamează sonorităţi de folclor între pliurile unui descântec erotic. În cele mai multe cazuri el se repetă de trei. Tot ca un cântec debutează şi poemul. Practic. că anumite descântece trebuie săvârşite în zorii zilei sau la miezul nopţii. / Lunecă de două / Ori până la nouă. În poemul cu acelaşi nume suntem transpuşi într -o lume neexplorată suficient. Durata unui descântec depinde de factori precum: lungimea incantaţiei. / Sub mode / În Uvedenrode”. / Precum stropi de apă rece / În copaie când te lai. câinii au fost una dintre marile pasiuni ale lui poetului Ion Barbu. / Inutil pachet. / Din şetrele mari / Apari: / O cal de val / Peste cavală / Cu varul deasupra -n spirală!”. După cum susţin unii istoricii literari. Repetarea demonstrează şi valoarea magică a numărului în spiritul descântecului. fără să fie indicată durata ritualului. Pe un fond liric în schimbare. // Fox nebun / Scurt de coadă / Fuge-n lume. de pildă. Spiritul balcanic se manifestă mai pregnant în ciclul “Isarlâk”. Se spune. instrumentele necesare. stafie. Eul poetic comunică cu căţelul dispărut. gestica. un cuvânt inventat de poet. “o râpă a gasteropodelor”. Gasteropozii reprezintă o lume mirifică. cir-li-lai. profanul apelează la descântec. mult mai dinamică în acest poem. de exemplu. în poezia dedicată căţelului său Fox. Titlul. Muzica versurilor. / Egal – acest cânt: // Ordonată spiră. / Vii şi treci / Şi-nvii. cuvânt de descântec. / Oase-nchise afară-n frig. este împletită pe figurile cinetice ale unui dans frenetic. îi arată păsările care ciripesc în pom. / Pe răpusul câine Fox!”. aflată în plin proces de descompunere. În acest sens se poate vorbi de o anume simbolistică a numerelor: “Uite o fată. prin măruntele lucruri care o înfrumuseţează. este des invocat în poezia barbiană. / Capăt paralogic.Poemul “Uvedenrode” face parte din ciclul care a marcat momentul de tranziţie către ultima etapă a poeziei barbiene. Timpul descântecului este direct legat de număr. incantaţia se manifestă pe un alt portativ. Un descântec eficace trebuie săvârşit într-un anumit timp şi loc şi trebuie repetat. Rugăciunile şi sonorităţile magice sunt ubicue: “Fâlfâie. Deseori. numită etapa ermetică. / Leagăn mitologic. În poemul “In memoriam” apare un cuvânt cu nuanţe onomatopeice: “Vir -o-con-go-eo-lig”. la zân a-în . sau de nouă ori. înalt. / Până o-nfăşori / În fiori uşori. defineşte un spaţiu sinistru. / Lir-liu-gean. în fapt o reprezentare a vieţii vegetative în puritatea ei. o rugă / Pe fuişor. / Moduri de ode / Ceruri eşarfă / Antene în harfă”. Numărul trei. / Până-o torci în zale / Gasteropodale. / Lunecă o dată.

în frigurosul burg. ea nici nu există. Poezia.(…) // Eptagon cu vârfuri stelelor la fel. surprinsă de umbră. ci doar se expune misterios semantic. / Cum nu erai acolo. Chemarea se petrece la porţi. se opri”. Pe fondul unui tărâm situat la graniţa dintre real şi fictiv apare şi un erou cu virtuţi ale spiritului balcanic. Imaginea sintetizată a lumii şi captarea muzicii ei secrete înseamnă până la urmă o problemă de conştiinţă poetică. în fapt de seară. cum numai marea / Meduzele când plimbă sub clopotele verzi” (Din ceas. Lirica barbiană suportă aici o oarecare schimbare: “Am părăsit în urmă grandoarea ta polară / Şi am mers. care mai mult vindecă decât expune sensuri. / Şapte semne. ca de altfel în multe altele. / Şi sub un pâlc de arbori stufoşi. sub ochiul de senin oţel. cu multă prudenţă. ”Poetul ridică însumarea”. geometrice. deşi nu-şi dezvăluie sensul de la prima lectură. Muzica însă este chiar aspiraţia directă a eroului liric: “Sub acel pâlc de arbori sălbateci. impresionează în primul rând printr-o sonoritate impecabilă. / Libere. pe doi măgari. dar nemijlocit sonor. În concepţia barbiană poezia poate accede şi printr-un univers de linii şi forme pure. la cuvinte unice care pătrund dincolo de graniţele înţelegerii imediate. Simbolul heptagonului devine pecetea unei cetăţi imaginare: “Vis al Dreptei Simple! Poate. adăugat în finalul ciclului “Isarlâk”. atunci când se petrece.fugă…”. Însuşi Ion Barbu se exprimă în . El se petrece ca un descântec. singurele în măsură să organizeze şi să esenţializeze lumea. / Tu. / neclătinatul idol El Gahel. / Cărarea mea. sublimează experienţa sa în imnuri de ”harfe răsfirate\”. geometria / Săbiilor trase la Alexandria. nu şi la oameni. în persoana lui Nastratin Hogea. Eul poetic este ascuns. astfel generată. Încifrarea poetică nu este şi nu trebuie să fie un act deliberat. de regulă. puse ciclic:”. Unele descântece rămân taine care nu sunt dezvăluite sau explicate nimănui decât sub anumite restricţii: “Şi cântec istoveşte: ascuns. notaţia pe figura finală fiind făcută în sens orar (netrigonometric) şi încifrată cu numele idolului El Gahel. la ziduri şi la cetate. Poemele din ciclul “Joc second”. În fond. devine un cântec misterios. Euritmie!”. se face. prezintă mai multe feţe şi nu se expune niciodată spontan. Isarlâk!”. ca o incantaţie dintr -un descântec. într-un singur vin: / hazul Hogii Nastratin“. (…) // – Deschide-te. Poetul transpune oglindirea din conştiinţă în melodia cuvintelor. mulţime “beată. Sarcina de a dezvălui adevăratul chip al lumii nu înseamnă altceva – după Ion Barbu – decât o întoarcere la starea primordială a poeziei şi la cea pură a lumii. Împărtăşirea acestui meşteşug către ”profani”. în amurg. ca într -un descântec (vezi descântecul melcului din “După melci”): “Deschideţi-vă. muzică a formei în zbor. dedus…). căci destăi nuitorul riscă să-şi piardă dexteritatea în a-şi practica magia descântecului. un magician care are darul de a-i scoate pe cei din jurul său din dimensiunea banală a vieţii. şi-am mers spre caldul pământ de miazăzi. asemenea mării care îşi ascunde cântecul sub clopotele verzi ale meduzelor. sugerează simbolul unei lumi redescoperite. Acest fel de cântec este redus la esenţe. Rătăcirea poetului prin “burg-ul” speranţelor este mărturisită în poemul numit “Umanizare”. ascunzând în ele câ ntecul – creaţia. / mi-ai apărut – sub chipuri necunoscute mie. porţi mari! / Marfa-aduc. Geometria folosită în acest poem.

o eliberare în sublim. iar asta se petrece prin intermediul unor forme geometrice şi scheme cvasi -matematice. geometria şi poezia apar împreună pentru a reprezent a diferite forme de existenţă: “Înalt în orga prismei cântăresc / Un saturat de semn. cu fumuri de iarbă de mare. Sunt elocvente în acest sens numeroasele expresii sau fraze exclamative ce apar ca nişte chemări ontologice. Creaţia divină a femeii este asociată cu incantaţia. Începuturile sunt curate. ca invocări imperative ale ordinii latente a lucrurilor: “Nadir latent!” (Din ceas.acest sens: “Versul căruia ne închinăm se dovedeşte a fi o dificilă libertate: lumea purificată până a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru. neferecate şi neascunse. Act clar de narcisism. unda mării dobândind supremaţie prin viaţă. precum / Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare. Abstracţia în gândire şi comunicare este singura cale de urmat pentru a putea descrie. când răsare / Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum\”. poros infoliu… (…) // Gunoiul tras în conuri. Ea nu ni se dezvăluie decât prin concentrarea atenţiei şi transpunerea în spaţiul imaginaţiei şi creaţiei: “Aproape. Multe descântece au la bază o geometrie ocultă. / Patru scoici. linia ce frângi: / Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume?”. huma. / Coroana literei. Lumea pitorească a descântecelor este o lume de inspiraţie. de sobă“. în poemul “Dioptrie” muzica. “Fulger străin. pe care o laudă. În poezia “Timbru” întâlnim fascinaţia unor simboluri poetice obişnuite. Sugestia unei geometrii a formelor şi figurilor are o puternică rezonanţă incantatorie: ”Atâtea clăile de fire stângi! / Găsi -vor gest închis. pătratul şi crucea. / Ori lauda grădinii de îngeri. ca tot absolutul: o pură direcţie. desparte această piatră-adâncă. Diversităţii infinite a lucrurilor şi comuniunii desăvârşite a spiritului cu creaţia cosmică li se cuvine întreaga recunoştinţă a omului pentru simplu fapt că ele există: “Ar trebui un cântec încăpător. analiza şi gândi realitatea. Sub efectul contemplării lirice. imnurile – rugă. Vraja străbate un spaţiu geometric paradisiac şi . cu acompanierea unui cor îngeresc. întoarsă prin oglindire şi reflectată prin efectul ”prismei”. tăiaţi-mi o zi ca un ochian!” (Înnecatul). dar o priveşte profund şi fascinat totodată. frunţi târzii!” (Mod). dar după ele urmează păcatele care necesită desprinderea prin descântec. prin folosirea unor figuri geometrice. ascunsă. / Să nege. / Vindecă de noapte steaua-n tremurare”. mărăciniş. pentagonul. / Jos în lumina tunsă. / Văi agere. grea. dedus…). lagăr scris. un semn al minţii”. lucruri comune precum piatra. să le rezume. / Adeverire zilei – prin cenuşe”. Poezia “Poartă” conţine sugestia împlinirii prin transpunerea eroilor într -o realitate ridicată dincolo de pragul percepţiei obişnuite: “Suflete-n pătratul zilei se conjugă. hexagonul. Cântecul încăpător nu poate fi altceva decât veşnicul descântec al farmecelor care ne înconjoară. / Paşii lor sunt muzici. Printre figurile geometrice magice întâlnim des: cercul. scrijelite în diferite moduri sau prezente pe obiecte aparţinând instrumentarului ut ilizat. triunghiul. În poemul “Grup” regăsim aproape exact reflectarea opiniei mărturisite a poetului Ion Barbu: “poezia este o prelungire a geometriei\”. desenate în spaţiu prin gesturi rituale. Ochii împietresc cruciş / Din fila vibrătoare ca o tobă. Eul poetic se opreşte la suprafaţa lumii. ceasuri verticale. ca pe “un cântec încăpător”. Într-o amplitudine sonoră lumea ideală ni se oferă geometrică. dreaptă. “O. Desigur.

prin multitudinea şi diversitatea nuanţelor interpretative. în Ţările-de-Jos” (Margini de seară). plantelor. lipsite de artificii: “Ageri. generale. / Suptă. apa este principalul element din instrumentarul unor descântece. / La faţa păroasă. Despre poezia lui Ion Barbu critica nu a avut prea multe de spus. just unghi normal. Ion Barbu consideră creaţia un joc. fiind considerată un mijloc de vindecare de prim ordin. De altfel. dar un joc serios. şerpii ce purtai. Ca şi în cazul lui Bacovia şi alţii. Fără apă. croiesc cristal. În plus. şi alte versuri din acest poem sugerează vraja unui descântec: “Valuri frânte. În timp ce ludicul este evident şi direct în poezia iniţiatică. descriptiv şi cu limbajul explicit al . Chiar şi sub masca stilului caracterizat printr -o extremă concentrare a expresiei. mătura. Unele poeme conţin incantaţii directe. / Şerpii roşii. cărbunele sau cleştele. Austeritatea limbajului din asa-numita poezie ermetică – deseori însoţită de un ton solemn – alăturată invenţiei poetice. spiritul descântecului este prezent. / Fulger cedat. face parte deseori dintre instrumentele necesare descântecelor: “Sub mături. el apare răsturnat în partea ermetică. Apa a exercitat dintotdeauna o enigmatică atracţie. / În scrisul apei caut drept”. care ajună / Apusă -n cărbunii din lună” (Paznicii). În descântecele româneşti. lunii. / Cad reflectat. / Ruptură de cremene. până-n prăsele. fluturi şi urâturi / Mort – chipul meu. / În minutare-aprins – şi încrestat” (Increat). Ion Barbu şi -a pus de multe ori în dificultate exegeţii aflaţi în crize de interpretare. printr -o reflecţie a sa în substanţa poeziei. Facultatea de a defini memorabil şi în acelaşi timp incantatoriu este pe deplin satisfăcută în poetica barbiană: “Plecăciune joasă.are puterea de vindecare chiar şi pentru aştri. / Cutia-încet se-ncuie-n piept.” (Domnişoara Hus). fără sensuri anume. închegată. în ape grele / Sting fier aprins. scurşi din rai” (Orbite). pe crengi de gâturi” (Falduri). dar nu numai. // Ce gând târziu mă suflă-acu? / Să vântur nopţii \”Bu-hu-hu\” / Ca la un cântec. sau este doar o contemplare senină şi un ermetism dus uneori până la încifrare totală? Ermetismul ”este un mit pe care l-a creat ignoranţa” observă subtil însuşi poetul. “Ţi -e inima la vârste viitoare / Ca şarpele pe muzici înnodat. Ca element purificator fundamental. / Sub sticlă stă. ale aurului sau a cuvântului scris sau rostit: ”Pendulul apei calme. / Rotit de două ori la mărul -soare. asemenea acte magice nici nu pot fi concepute: “În ceaun cu apă vie. Poet insolit în peisajul literar interbelic. alături de alte obiecte precum cuţitul. S-ar putea spune despre cripticul barbian că intră în contradicţie cu stilul cursiv. una din strofele din poemul “Falduri” seamănă cu un veritabil descântec: “(De şase ori. altădată? / Se toarce vorba. rezonanţa postumă a poetului e superioară celei din timpul vieţii. gemene. nuiaua. plin de substanţă şi sens. Nuanţele surprinse în legătură cu incantaţia şi tema descântecului în poetica barbiană pot aduce o oarecare lămurire în acest sens. vie sau moartă. Plasată între paranteze. Nu există nici la această oră o clarificare a ermetismului barbian: este el o pură incantaţie muzicală.)”. / Nărăviţii la curvie. nu se abate decât accidental de la această regulă. sub recea armură a unei forme riguroase. se consideră că apa înglobează puterile binefăcătoare ale răsăritului de soare.

Domnişoara Hus. Enigel. Ion Barbu şi-a construit cuvinte noi. Fox. Onomastica din poetica barbiană este şi ea insolită: (Crypto. lir-liu-gean. Uvedenrode ş. bu-hu-hu. El este creatorul unui univers liric şi stilistic inedit.descântecului. iar regulile acestuia ne descoperă noi feţe ale lumii. Atunci când limba i s -a părut insuficientă pentru creaţia sa. fără să ignore misterul. Laurul -Balaurul.). din secvenţele de descântec: cir-li-lai. spre esenţa lumii şi a lucrurilor. aşa cum menţiona Tudor Vianu. prin geniul său poetic. Isarlâk. Bitch. Petre Rău . Muzicalitatea versurilor în sine a însemnat pentru poet o cale sinceră şi inefabilă de a conduce spre armoni i perfecte. Deschis spre absolut. Cele mai interesante invenţii lexicale au rămas acele sunete onomatopeice. Imaginile poetice sunt compuse ca într-un joc. i-ro-la-hai ş. Un argument important împotriva acestei păreri are la bază faptul că limb a unui descântec este uneori criptică şi nu se lasă înţeleasă uşor.a. Ion Barbu este unul dintre marile spirite care. cu virtuţi ma gice.a. Geraldine. a ridicat structura poeziei şi a limbajului poetic pe culmi de abstracţie poetico -matematică. care a exprimat mult în cuvinte puţine şi pentru care. El Gahel. vir-o-con-go-eo-lig. Jup. “concizia este virtutea capitală a stilului său”.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful