Descântecul în poezia lui Ion Barbu Ion Barbu şi descântecul Românii au avut o literatură orală deosebită, care a suplinit

mii de ani lipsa unei literaturi scrise autentice. Acest tezaur a lăsat urme adânci în spiritul românesc. Intelectuali importanţi, supunând cercetării şi meditaţiei literatura orală din spaţiul traco-dacic, dar şi din zonele limitrofe, au scos la iveală izvoare nepreţuite de inspiraţie. Fenomenul a fost însă unul sporadic, asumat rar şi cu multă circumspecţie de către exegeţi. Este însă un fapt bine cunoscut că anonimatul literaturii populare a constituit o sursă inestimabilă şi gratuită pentru creaţia literară cultă care a succedat. Literatura orală cunoaşte diferite genuri şi specii literare precum şi diverse structuri, toate depinzând de mediul folcloric. Haşdeu observa la un moment dat că în literatura orală predomină elementul liric. Totodată, strânsa relaţie dintre poezie şi muzică este mai evidentă. Mai recent, poetul George Ţărnea sublinia că: “Noi suntem un popor care nu a avut literatură scrisă mii de ani, dar a avut o literatură orală fascinantă. Pentru a ţine minte tot ceea ce nu era scris, pentru a trece din generaţie în generaţie cutume, legi de obşte, descântece, ritualuri, în spaţiul laic sau sacru, ei bine, era nevoie de o structură mnemotehnică. Această structură a încifrării şi, în acelaşi timp a capacităţii de a transmite mai departe, nu poate să fie decât a poeziei. Iată de ce, românul, vrând-nevrând, a trebuit odată să ţină minte şi, ţinând minte, a trebuit să recite, să fie recitator. Fiind recitator, în aceeaşi măsură, era constructor de cuvinte încifrate. Aşa s-a născut, mai mult decât la oricare alt popor european, acest dor de poezie, s-a născut această necesitate a poeziei” (interviu, Adrian Munteanu, în revista Atheneum, 2002). Descântecul face parte din literatura populară. El este cunoscut ca text magic, aplecat asupra definirii şi devenirii destinului, deosebindu-se însă de textele de ritual şi ceremonial. Reprezentând un mod propriu de exprimare, descântecul constă mai cu seamă din versuri care se rostesc de obicei însoţite de anumite gesturi, în credinţa populară că acestea pot lecui de o anumită boală trupească sau sufletească, pot dezlega un farmec, pot apăra de persecuţia duhurilor rele etc. Descântecul tradiţional se exprimă, de regulă, în versuri foarte libere şi neregulate. Rostirea este însoţită de anumite obiceiuri care trebuie practicate obligatoriu pentru a folosi integral forţa magică a acestuia. În descântece întâlnim uneori cuvinte al căror sens nu -l putem înţelege, ele ţinând probabil de originea lor îndepărtată. Romanii, de pildă, posedau unele versuri, păstrate prin tradiţie şi nepricepute de cei ce le recitau, folosite de regulă ca remedii în medicina populară. Atât celţii, cât şi dacii, au interzis scrierea descântecelor şi altor procedee magice, ele transmiţându-se numai din tată în fiu sau către cei iniţiaţi. Unele descântece sunt dedicate apărării omului împotriva relelor care vin din partea semenilor săi: prin vrajă, prin fapt, prin dătătură sau făcătură, cuvinte populare care exprimă lucrarea unui vrăjitor. Farmecele înseamnă a face cuiva vrăji, a lega sau transforma pe cineva prin vrăji. Împotriva vrăjilor şi farmecelor se folosesc descântecele de

este de multe ori asemuită cu incantaţia divină. ca de exemplu: ”Pastores te invenerunt. / Fără foc te fripseră. / Fără gură te mâncară”. El nu are nimic comun cu verva comică populară. Într-o bună măsură. / Sine manibus colligerunt. Despre incantaţia poeziei (sau cuprinsă în poezia) lui Ion Barbu s-a vorbit foarte puţin. traducerea descântecului în limba română fiind: ”Ciobănaşii te aflară. Ele trebuie spuse cu emoţie. servesc de obicei ca auxiliar al medicinii primitive. implantat sub credinţa că aduce un plus de valoare poeziei. Exemple se găsesc în folclorul obiceiurilor. din incantaţii care. unele dintre ele foarte asemănătoare sau chiar identice cu descântecele româneşti. Moştenirea pitagoreică menţionează printre altele şi concepţia privitoare la poezie ca vrajă. / Sine dentibus comederunt”. / Sine foco coxerunt. tradiţiilor şi ritualurilor rustice legate de diferite momente ale anului sau de fenomene ale naturii. fără îndoială. reprezentând o formă de exerciţiu care poate produce schimbări radicale şi de durată dacă este practicată cu regularitate. Multe din credinţele şi obiceiurile populare româneşti provin. felul în care le rostim şi felul în care gesticulăm când facem asta. Charmide). îi caută de îndată şi aplicaţia practică – iar Ion Barbu. care de cele mai de multe ori sunt întâlnite în descântece sau se confundă cu acestea.tip desfaceri. sunt fraze scurte rostite cu voce tare în care sunt implicate simultan mintea şi corpul. la îndemâna oricui. Cel mai celebru medic antic care a scris în limba latină era celt de origine şi se numea Marcellus Empiricus. Ion Bar bu nu este numai raţiune pură. farmec sau incantaţie. Perceput de mulţi ca un poet excesiv de cerebral. dintr-un substrat traco-getic. care fac să se nască în suflete înţelepciunea” (Platon. în esenţa ei. stilizând câteva . în poezia barbiană descântecul este asumat în mod direct. Precum matematicianul care. cunoscut ca matematician sub numele de Dan Barbilian. Descântecul popular românesc mai înseamnă şi o credinţă străveche în puterea magică a cuvântului. ci şi imaginaţie şi sensibilitate. Aceste descântece sunt vorbele frumoase. / Fără mâini te prinseră. Despre aceste ritualuri Socrate spunea într-unul din dialoguri: ”Sufletul se vindecă cu incantaţii (descântece). cu rezonanţe în lumea sacră. În scrierea sa ”De medicamentis liber” sunt prezentate şi incantaţii magice. de sănătatea. Poemul care caracterizează cel mai bine substanţa descântecului şi incantaţiei din poetica barbiană este “După melci”. Incantaţiile. a avut asemenea generoase preocupări – aşa apare şi descântecul în poezia sa. Într-o abundenţă de substraturi simbolice ale elementelor narative şi descriptive. după ce a descoperit o teoremă. fecunditatea şi bunăstarea oamenilor şi animalelor etc. Descântecul este compus din formule magice. poemul. Pentru descântec este acceptată şi ideea terapiei prin cuvânt aplicată unei fiinţe umane. Este totuşi un poet al unei sensibilităţi care a ţintit dezvăluirea adevărului acolo unde sufletul îşi dispută întâietatea cu spiritul. cel puţin în faza iniţiatică şi încă în cea intermediară tre cerii la ermetism. sugerându -i o aplicaţie directă. convingere şi putere. Poezia. acompaniate de practici corespunzătoare. cu cântecele de jale. cu persiflarea sau cu imitaţia.

continuă şi de la distanţă. Vraja. O voce tainică. / Cotobelc. Poemul transcrie experienţa învăluită în inocenţa unui copil care reuşeşte să dezlănţuie forţele magice prin rostirea unui descântec. ca şi în alte practici magice. poemul a fost încadrat de critici în categoria poemelor iniţiatice. descrie o experienţã de iniţiere în tainele naturii care va deveni dramă a cunoaşterii. în plină vreme de viscolire. încetinel? / Tremură -în ghioacă.Melc. tremurătoare. descântecul este totuşi sortit eşecului. a sacrului ascuns în profan. de a o transforma după dorinţa copilului. ademeneşte “melcul blând”. / Cotobelc. să vie / O viforniţă târzie / De Paresemi”. aproape cunoscut: “. Profanul copil (”Eram mult mai prost pe -atunci…”). / Melc nătâng şi fă -te-ncoace / Nu e bine să te-ascunzi / Sub păreţii grei şi scunzi (… ) / Melc. Melcul apare ca un pretext de reconstituire a lumii vegetale perfecte. reuşeşte în jocul său primar să deschidă cochilia melcului şi. şi-am fugit!”. Publicat în 1921. Invocarea totemului sună. Descântecul necesită o perioadă de aşteptare până ce îşi face efectul: “După ce l -am descântat / Lam pus jos / Şi-am aşteptat…”. Copilul ştie de undeva un descântec. fragila vietate sucombă. / Iarna leapădă cojoace / Şi tu singur în găoace! / Hai. Fără a mai respecta canoanele. vargă. / Scoate umede şi mici / Patru fire de arnici. dar şi din numero ase alte zone ale ţării. / Nu cumva un vânt să-l spargă: / Roagă vântul să nu-l fure / Şi să nu mai biciuiască (…) / Roagă vântul să se-ndure””. Descântătorul vorbeşte nemijlocit cu melcul său. plasat în mijlocul naturii. din ghioacă: / Vream să văd cum iar învie / Somnoros. fără a fi conştient de fragilitatea formelor biologice. Proiecţia în spaţiul magic este susţinută prin forma baladescă a discursului poetic. în care procesul de cunoaştere redobândeşte valoarea actului primordial iar incantaţiile magice au o putere creativă. / Lasă noaptea din găoace. / Melcul. / Şi agaţă la feştile / Ciufulite de zambile / Sau la fir de mărgărint / Înzăuatul tău argint…”. inevitabilul s-a produs: fragila vietate a sucombat sub apăsarea gerului. adormit în mormântul “de foi ude. Surprins de venirea nopţii şi speriat de stihiile întunericului din pădure. . există credinţa că instigarea imaginaţiei ajută iniţiatorul să intre în contact cu forţa din spatele simbolului. pe pământ / M-aşezai cu acest descânt”. să-l trezească din somnul liniştit. / Prin lăstari şi vrejuri crude”. Totul însă a fost în zadar. melc. prost. De la descântec. forţe pe care nu le mai poate stăpâni. Descântecul melcului este un obicei al copiilor de prin zona Muscelului barbian. Prin invocarea descântecului copilul se joacă. melc. Mărturisirea intenţiei şi inocenţei. copilul trece la rugăciune pentru a înlătura stihiile vremii şi a evita nenorocirea pe care o întrevede: “Şi-mi ziceam în gând: / ”Dar el. În descântece. este de -a dreptul afectivă: “Vream să văd cum se dezghioacă / Pui molatic.motive folclorice. cel puţin în primele versuri. copilul îşi abandonează vraja: “-Mi-a fost frică. din colivie…”. / Din cornoasele cămeşi! / Scoate patru firişoare / Străvezii. / Ghem vărgat / Şi ferecat. aşa cum de altfel o şi mărturiseşte: “Şi de -a lungul. dorind “să-! dezgroape”. crezând puternic în forţa magiei invocate. însă mult prea tânărul ucenic vrăjitor nu ştie bine toate astea. profund şi divin al increatului. odată declanşată. lăsând-o neîmplinită. incantatorie. Peste noapte însă se dezlănţuie o ninsoare târzie care dă peste cap planurile copilului: “Toată noaptea viscoli… / Încă bine n-ajunsesem / Că porni duium. ieşi.

gene. / Melc nătâng. / Cornul drept. este invocată aici ca instrument de ecarisaj: “O nuia. la păşunat“. fără putere de resurecţie. / Cornul stâng… // – Iarna coarnele se frâng. / Iarna ţi-a muşcat din pântec… / Ai pornit spre lunci şi crâng. / Hornul nins. ca un hengher / Îl ţinea în zgărzi de ger!”. / Binişor. nuiaua.Există multe obiecte care fac parte din instrumentarul necesar unui descântec. când focu-i stins. / Cum n-ai vrut să ieşi mai iute! / Nici viforniţă. ci şi ritual şi gestică cu valoare magică. nu numai text. nu mai au nici un efect. Incantaţia sugerată de versurile baladeşti este deosebită. rar folosite în limba română modernă. să-i dea din nou viaţă. ţie dragi“. Poemul prezintă. sau chiar inventate. iar mormântul nu poate fi altul decât unul natural: o “nuia” şi \”o frunză moartă\”. El este “mirele poienii“. / Melc nătâng. Printre ele. (…) / Să chemăm pe moşul Iene / Din poiene. de data asta sub formă de bocet: ”Melc. “Rigă spân. prin intermediul celor două personaje. / Că alunul e un cântec… / – Astea-s vorbe şi descântec!”. în jurul său pulsează viaţa . Jocul de cuvinte şi rima interioară (“Nuntaş fruntaş”. / Melc nătâng!”. copilul ameţit duce mai departe cântecul vrăjiri: “Melc. În ritualul descântecului cuvântul şi armonia muzicală sunt subordonate comunicării cu sfera înaltă şi invizibilă a realului. Balada transpune povestea într-un “cântec larg“ şi eliberator. Melcul. În limbajul descântecelor întâlnim uneori cuvinte sau forme de cuvinte. Şi fiindcă nici un cântec nu este fără ecou. Poemul ”Riga Crypto şi lapona Enigel” este un cântec de dragoste. ca element al ispitei: ”Ai crezut că plouă soare. melc. / Să tragi alt oblon de var / Între trup şi ce -i afar’… / – Vezi? / Ieşişi la un descântec. Spaţiul regelui Crypto este stăpânit de umbra deasă a pădurii. Indicaţiile sunt tardive. / Melc nătâng!”. / Plouă soare / Prin fâneţuri şi răzoare. “De la iernat. / Lujerii te-aşteaptă-în crâng // Dar n-ai corn / Nici drept. degeaba copilul mai speră încă să evite nenorocirea. / Pe când se frâng / Lemne-n crâng. / Surd la cânt şi îmbieri. ritmul de descântec şi redundanţa simbolică ilustrează o dimensiune importantă a liricii barbiene – cea de ritual purificator. / Dar pornişi cu cornul stâng. care de fapt îşi are originea din ”codoberc” (fără coadă). “Uite fragi. Tabloul final este unul al morţii cotidiene. aşa cum s -a mai precizat. / Cel stâng. În poemul ”După melci” poeticul cuvânt ”cotobelc” este de fapt ”codobelc”-ul folosit atunci când vorbim de gasteropode. ce -ai făcut / Din somn cum te-ai desfăcut? / Ai crezut în vorba mea / Prefăcută… Ea glumea!”. / Nici stâng. Regretele postume sunt zadarnice. el şi vraja lui nu mai au puterea reînvierii blândei vietăţi: “Melc încetinel. o parabolă a impactului dintre raţiune (Enigel) şi instinct (Crypto). / Melc nătâng. melc. (…) / Cornul drept. sacrificat. este crucificat în mediul său biologic. / C-a dat iarba pe răzoare. / Să ne nchidă: / Mie. blesteme) presupun. “Laurul-Balaurul“. termeni tehnici şi arhaisme. şi alunul este invocat aici. Făcând parte deseori din inventarul descântecului. Micul vrăjitor este incapabil să resusciteze melcul. Copilul îşi continuă ritualul chiar şi după ce acesta s-a terminat tragic. / Melc nătâng!”. nici mute / Prin păduri nu te-ar fi prins… / Iar acum. de la sân“). vrăji. / Cotobelc. / Ţie. Peste trupul “zgârcit” copilul îşi petrece ultima vrajă. Formulele novatoare sau cele tămăduitoare (descântece curative. dar ele vin totuşi în aceeaşi cadenţă incantatorie: “Trebuia să dormi ca ieri.

”. Trăind în tărâmuri de gheaţă. / Sterp îl făceau şi nărăvaş. fiinţa nordică lapona Enigel tinde spre o existenţă solară. / Şi ursul alb mi -e vărul drept.Enigel.Rigă spân. / Se oglindi în pielea-i cheală”. / Uite fragi. iacă. mai la vale. / Dacă pleci să culegi. Crypto nu mai este mirele poienii. Astfel. . Invitaţiw la nuntă. / Din umbra deasă. nunta totuşi se petrece. Se întâmplă uneori ca ucenicul vrăjitor care dezlănţuie forţe negative să nu mai aibă puterea de a le mai opri. însă el doreşte s-o facă după vrerea sa. un nefericit sub povara unui ideal de neatins. aprins inel. ca providenţialitate. În vechea credinţă românească soarele reprezintă divinitatea supremă. se întoarce la regulile pe care le încălcase. / Ţi-am adus dulceaţă. iar regele -ciupearcă este dispreţuit de supuşii săi pentru că nu respectă tradiţia nunţii: “Şi răi ghioci şi toporaşi / Din gropi ieşeau să-l ocărască. Refuzul. rogu -te. sau în cele pentru dobândirea frumu¬seţii şi sănătăţii. cu aspiraţii pământeşti: nunta. Dimpotrivă. fără putinţă de remediere. lapona Enigel rămâne de nezdruncinat în credinţa ei. deşi binevoitor. nebun şi schilodit în numele unei aspiraţii. Înflorirea semnifică nuntă. îi aduce fragi şi se oferă pe sine şi viaţa sa. / Începi. fără sfială. încheie balada şi dă un sens precis dramei: Crypto. îşi acceptă în sfârşit destinul. / Mă-nchin la soarele-nţelept”. Enigel. / Că nu voia să înflorească”. / Scade noaptea. / Mulţumesc Dumitale. / Că sufletu-i fântână-n piept. dar pe cea mai umilă treaptă. / Eu mă duc să culeg / Fragii fragezi. se închină la ”soarele-nţelept” iar aspiraţiile ei spirituale estompează orice ispitire lăturalnică: ”Mă-nchin la soarele-nţelept. / Se oglindi adânc în el. el pătrunde în visul laponei pe care o surprinde pregătită pentru comunicare. Invitaţia lui este una ispititoare: “. este ferm. evocată în imagini carnavaleşti şi transpusă în ritm de descântec. / De zece ori. Din păcate cuvintele înţelepte ale laponei nu reuşesc să-l con¬vingă pe Crypto. / Ce zace-n sufletul-fântână”. regele Crypto se hotărăşte în sfârşit să se supună canoanelor. Cu toate că regele Crypto îi aduce ofrande şi sacrificii ritualice. Tocmai de aceea. / Ia-i şi toarnă-i în puiacă”. soarele este invocat în ipostaza de autoritate tutelară. ceea ce îl determină să arunce în joc ultima armă: ” -Enigel. desfăcută. / Şi roata albă mi-e stăpână. Neacceptat într -o lume mult diferită de a sa. Iubirea pierdută a domnişoarei Hus se încearcă a fi recuperată prin intermediul unui descântec şi a unor sacrificii pentru care nici ea însăşi nu pare suficient de pregătită şi încrezătoare. în special în descântecele şi vrăjile de dragoste. ocrotite de lumină. Experienţa se dovedeşte a fi devastatoare. El este întărit prin observaţia că o biată ciupercă nu ar putea suporta apropierea de soare: “Că -i greu mult soare să îndure / Ciupearcă crudă de pădure”. Enigel. ţie dragi. ci pare că şi-a găsit împărăteasa potrivită. Ca ritual suprem şi ca aspiraţie spirituală. de la sân. care trece în revistă povestea unei iubiri pătimaşe a unei tinere care îşi cheamă iubitul de pe lumea cealaltă. îl împing spre o acţiune sinucigaşă: ”Dar soarele. ies lumine. Ea este astfel nevoită să-şi dezvăluie propria-i origine şi credinţă: ”Că dacă-n iarnă sunt făcută. dar răspunsul laponei nu este unul pe măsura aşteptării: “. iar urmările. regele supra¬vieţuieşte doar printr-o nuntă aberantă ”cu măsălăriţa-mireasă”. Probabil sub presiunea acestor clevetiri. Poemul ”Domnişoara Hus” este un descântec de dragoste. cu mine”.simplă. Lapona Enigel trăieşte sub protecţila raţiunii.

/ Presărai atunci mălai. / Adu-mi-l pe-o coadă ruptă. haină. / Ori de-o fi pe rodie: / Buhuhu la Zodie. nepătrunse. înţeleasă ca pătrundere în miracolul creaţiei universale. / Sprinteni. un vechi descântec pare cea mai potrivită alegere din memoria unor vremuri apuse: “Şi cu pumnul dus mosor / Pân’ la sita din tărie. // Aruncai şi cu pâsat. / Pâclă deasă s-a lăsat. // În grăsime şi colastră. – în hăuri suptă. Farmecul este dat de extraordinara incantaţie a versurilor şi de sugestia de fantastic a descântecului: “Buhuhu… uhu. / Sloată se porni. şi nu numai. suntem invitaţi să privim oul ca pe un obiect de contemplaţie. Scris în etapa de tranziţie spre ermetism poemul “Oul dogmatic” continuă tema “nunţii”. spaţiul balcanic invocat în acest poem devine un spaţiu al inocenţei recuperate şi al armoniei omului cu tot ceea ce -l înconjoară. Văzut în lumina soarelui. Conspiraţia cosmicului este. ca modalitate de desăvârşire a ciclului uman: “E dat acestui trist norod / Şi oul sterp ca de mâncare. prin mosor. Diverse sunete. / Uhu… Scorpiei surate. / Ruptă şi de lingură. în noapte. / Nărăviţii la curvie. cuvint e sau silabe. oferă numeroase modele despre felul în care fetele depun eforturi să fie frumoase şi drăgăstoase: “Paşi agale / Cu pasale / Paşi bătuţi / Cu arnăuţi. / Ca o gâlcă obrinti. la pirostrii. repetate ca un ecou care alterează starea conştientă subiectului. crăpă în şapte / Nori la fel:”. De altfel. versuri. oul relevă însăşi esenţa universului. / Treieră şuierător / Spart descântec din fetie!”. fac parte din recuzita de bază întâlnită în descântecele şi vrăjile populare. / Să colinde singură. Chemarea magică în sine invocă şi desfacerea unui blestem: “Stea turtită. / Toate vămile pustii / Unde fierb. / Cu polcovnici / De tot sprinteni / De tot sus”. Folosirea instrumentarului adecvat în procesul unui decântec este obligatorie: “Fluturai la vânt făină. Socotit banal pentru “mărunte lumi“ care “păstrează dogma“. / Dar viul ou la vârf cu plod / Făcut e să -l privim la soare!“. Apelul este sublimat chiar de declanşarea descântecului propriu-zis. / Să-l întoarcă d-a-ndărate / Să nu-i rupă vrun picior / Câine ori Săgetător!”. / Fruntea Cerul ţi -a-închinat / Ameţit. / În ceaun cu apă vie. Fantasticul descântec al domnişoare Hus este de o indiscutabilă expresivitate. cerul a mişcat / Plecăciuni îţi face ţie. / Înflori.Descântecele din poeziile de dragoste au avut un loc aparte în contextul în care tradiţia autohtonă. / Câţi smintiră vreo nevastă”. În intenţia de a-şi recupera iubirea pierdută. în această poezie. / Şi tot cerul îI spălai”. imaginea eternă a increatului şi se . / Doar i-o da mai mult îndemn / Coadei lingurii de lemn / (Lemn de leac) / Doar l-o-ntoarce berbeleac / Doar l-o duce vălătuc / Pe ibovnicul uituc!\”. ataşată de întrunirea condiţiilor pentru declanşarea descântecului: “Uite. descântecul în sine presupune invocarea unei lumi magice. Cu o remarcabilă forţă de sugestie sub raportul invenţiei verbale. jos. ca de beţie”. Frumuseţea lui lirică este dată de sugestia şi incantaţia cuprinse în rostirea iubitei: \”Buhuhu la lună suie. spornici. / În ţărână se trânti. sau “Luai din sân tărâţe coapte! / Şi tot norul. ”Oul dogmatic” este întruchipat ca simbol al unei structuri duale ce reprezintă lu mea de dinaintea “nunţii” sau creaţia de dinaintea naşterii universului. una originală şi tulburătoare. // În zemi acre şi amare / Câţi au râs de fată mare. / Pe gutuie să mi-l suie. de zor / Şi -ncă-o dată.

// Aburi verde să ne dea. Oul este cel care reeditează naşterea lumii şi reprezintă dovada vie a preexistenţei. / Ca trupul drag. Nunta este un simbol central al creaţiei barbiene. cunoaşterea supremă aparţine luminii. Prin promovarea asiduă a mitului nunţii am putea bănui că Ion Barbu a sperat ca lumea să înţeleagă mai bine mariajul dintre matematică şi poezie. Astfel. Poetul priveşte destinul uman prin parcurgerea unor etape definite ca “nunţi necesare” şi prin trimiterea la ritmurile cosmice. / Şi nici la cloşcă să nu-l pui! / Îl lasă-n pacea-întâie-a lui. Cercul este figura geometrică primordială invocată în descântece. prin viziunea asupra principiului universal: ”Că intrăm / Să ospătăm / În cămara Soarelui / Marelui / Nun şi stea. surpat în vis. în azur. al aştrilor. reprezentată prin zeul Soare. mituri substanţiale precum cel al oului. spre marele cosmos. acel ”leagăn mitologic”. / În Firida ce scântee eteree”. Curmi nuntă-n el.iniţiază în străvechiul mit în versuri de o excelentă concizie incantatorie: “Cum lumea veche. Poemul debutează incantatatoriu. invocând ritmul cosmic şi spiritul numerologic pentru a imita sensul unui descântec: “Capăt al osiei lumii! / Ceas alb. / Trage porţile ce ard”. / Nevinovatul. În poemul ”Ritmuri pentru nunţile necesare” incantaţia se îndreaptă spre aştri. al cărei început şi sfârşit se află în fiecare punct. indiferent de timp şi loc. // Că vinovat e tot făcutul. ia a treia cheie. / Dar plodul? / De foarte sus / Din polul plus / De unde glo dul / Pământurilor n-a ajuns. îndemnul final este adresat omului pentru a păstra increatul invariabil: “Dar nu-l sorbi. al cărui important cult vine din vremuri străvechi. el reprezentând linia nemărginită. şerpi şi rai / Sună vechi: / I-ro-la-hai”. . Această idee o întâlnim şi în baladele “După melci“ şi “Riga Crypto şi lapona Enigel“ în care se confirmă că încercarea de eliberare fortuită din pre¬existenţă este sortită eşecului. în subţire var. Pintr-un “paj al Venerii” sună o ciudată onomatopee: “Peste îngeri. / Înoată. Consemnând puritatea acesteia. concis al minunii. / Atât de galeş. în poem sunt strecurate versuri încifrate cu simboluri stranii: “Aphelic ( ) / Perihelic ( (i ) / Cojunctiv (dodo) / Oponent (adio!)”. sub lucid eter / Pentru cercuri de mister!”. / Palat de nuntă şi cavou. / Din căldări de mări lactee. De fapt. sugerate şi reconstituite muzical în poem: ”Roata Venerii / Inimii / Roata capului // Mercur / În topire. noul ou. / La surpări de curcubee. al nunţii. Aşezate ca într-o formulă de matematică magică şi aparţinând unui descântec numai de eul poetic ştiut. / Sună-mi trei / Clare chei / Certe. începutul \”. Ion Barbu nu abuzează niciunde de eroul mitic. al oglinzii. deşi multe descântece invocă des fiinţe mitologice şi atribute ale acestora. din nou o incantaţie inventată de poet. / Şi sfânt. doar nunta. Mişcarea circulară este aşadar infinită. / Roata soarelui / Marelui”. Catenele eufonice ingenios construite şi segmentate ritmic au rolul de a crea un transfer subtil de sensuri. ci doar vremuri şi spaţii mitice. / Vâr-o în broasca Astartee! / Şi întoarce-o de un grad / Unui timp retrograd. / Din trei atlazuri e culcuşul / În care doarme nins albuşul”. Invocaţia magică din poem este elevatorie. ea reprezentând sensul armoniei primordiale. iar ep icul are tentă de operare a unei magii: “Uite. poetul nu preferă idoli. în cleştar. iar aspiraţia spre absolut se împlineşte prin atingerea contemplaţiei poetice. de închis.

acea de încifrare a semnificaţiilor. Eul poetic comunică cu căţelul dispărut. în poezia dedicată căţelului său Fox. Numărul trei. / Pe răpusul câine Fox!”. / Oase-nchise afară-n frig. Gasteropozii reprezintă o lume mirifică. / Se înnoadă!”. / Vir-o-con-go-eo-lig. / Sub timp. incantaţia se manifestă pe un alt portativ. / Inutil pachet. Pe un fond liric în schimbare.Poemul “Uvedenrode” face parte din ciclul care a marcat momentul de tranziţie către ultima etapă a poeziei barbiene. În poemul “In memoriam” apare un cuvânt cu nuanţe onomatopeice: “Vir -o-con-go-eo-lig”. Viaţa animalului prieten este retrăită în detalii. În poemul cu acelaşi nume suntem transpuşi într -o lume neexplorată suficient. / Moduri de ode / Ceruri eşarfă / Antene în harfă”. declanşat cu sonorităţi vag barbiene în mijlocul naturii: “Primăvară belalie / Cu nopţi reci de echinox. / Precum stropi de apă rece / În copaie când te lai. gestica. În cele mai multe cazuri el se repetă de trei. inventat de poet. / Sunet / Fruct de liră. încercând să le ispitească onomatopeic cântecul: “Cir -li-lai. / Din şetrele mari / Apari: / O cal de val / Peste cavală / Cu varul deasupra -n spirală!”. Durata unui descântec depinde de factori precum: lungimea incantaţiei. cir-li-lai. Cântecul în sine sună ca un descântec de ademenire a păsărilor. Practic. o rugă / Pe fuişor. / Lunecă o dată. câinii au fost una dintre marile pasiuni ale lui poetului Ion Barbu. la zân a-în . Titlul. este împletită pe figurile cinetice ale unui dans frenetic. / Până-o torci în zale / Gasteropodale. că anumite descântece trebuie săvârşite în zorii zilei sau la miezul nopţii. “o râpă a gasteropodelor”. / Lunecă de două / Ori până la nouă. de exemplu. este des invocat în poezia barbiană. // Fox nebun / Scurt de coadă / Fuge-n lume. Un descântec eficace trebuie săvârşit într-un anumit timp şi loc şi trebuie repetat. un cuvânt inventat de poet. Rugăciunile şi sonorităţile magice sunt ubicue: “Fâlfâie. / Capăt paralogic. defineşte un spaţiu sinistru. profanul apelează la descântec. / Leagăn mitologic. sau de nouă ori. Poemul începe prin a prezenta această proaspătă lume vegetală: “La râpa Uvedenrode / Ce multe gasteropode! / Suprasexuale / Supramuzicale”. După cum susţin unii istoricii literari. în fapt o reprezentare a vieţii vegetative în puritatea ei. În acest sens se poate vorbi de o anume simbolistică a numerelor: “Uite o fată. prin măruntele lucruri care o înfrumuseţează. / Egal – acest cânt: // Ordonată spiră. / Sub mode / În Uvedenrode”. / Până o-nfăşori / În fiori uşori. ca închinare în faţa unei lumi fermecătoare: “La soarele sfânt. Muzica versurilor. fără să fie indicată durata ritualului. de şase. Tot ca un cântec debutează şi poemul. îi arată păsările care ciripesc în pom. înalt. Amintirea vietăţii lângă care a petrecut mulţi ani este vie şi amăgitoare: “Fox frumos / Cu dinţi oţele / Şi preţ mare / La căţele. / Lir-liu-gean. Se spune. Repetarea demonstrează şi valoarea magică a numărului în spiritul descântecului. numită etapa ermetică. de pildă. // Până când. Timpul descântecului este direct legat de număr. instrumentele necesare. aflată în plin proces de descompunere. stafie. versurile amalgamează sonorităţi de folclor între pliurile unui descântec erotic. Deseori. lir-liu-gean. disponibilitatea sufletească a descântătorului. în loc de rugăciune. / Ca trei pietre date dura / Pe dulci lespezi de mărgean”. Pe parcurs sonorităţile se prelungesc. în lente / Antene atente / O cobori: // Pendular de-ncet. în care incantaţia pare veşnic prezentă: “Gasteropozi! / Mult limpezi rapsozi. mult mai dinamică în acest poem. / Vii şi treci / Şi-nvii. Incantaţia este trăită direc t. cuvânt de descântec. Spiritul balcanic se manifestă mai pregnant în ciclul “Isarlâk”.

devine un cântec misterios. ascunzând în ele câ ntecul – creaţia. prezintă mai multe feţe şi nu se expune niciodată spontan. ci doar se expune misterios semantic. surprinsă de umbră. impresionează în primul rând printr-o sonoritate impecabilă. / Tu. ca o incantaţie dintr -un descântec. Isarlâk!”. ca într -un descântec (vezi descântecul melcului din “După melci”): “Deschideţi-vă. la cuvinte unice care pătrund dincolo de graniţele înţelegerii imediate. cum numai marea / Meduzele când plimbă sub clopotele verzi” (Din ceas. singurele în măsură să organizeze şi să esenţializeze lumea. în fapt de seară. muzică a formei în zbor. Încifrarea poetică nu este şi nu trebuie să fie un act deliberat. sub ochiul de senin oţel. Poemele din ciclul “Joc second”.fugă…”. / mi-ai apărut – sub chipuri necunoscute mie. / neclătinatul idol El Gahel. dar nemijlocit sonor. geometria / Săbiilor trase la Alexandria. în amurg. (…) // – Deschide-te. cu multă prudenţă. / Cărarea mea. Eul poetic este ascuns. Unele descântece rămân taine care nu sunt dezvăluite sau explicate nimănui decât sub anumite restricţii: “Şi cântec istoveşte: ascuns. Euritmie!”. ca de altfel în multe altele. / Libere. de regulă. Geometria folosită în acest poem. sublimează experienţa sa în imnuri de ”harfe răsfirate\”. într-un singur vin: / hazul Hogii Nastratin“. Însuşi Ion Barbu se exprimă în . astfel generată. sugerează simbolul unei lumi redescoperite. Acest fel de cântec este redus la esenţe. se face. Poezia. ”Poetul ridică însumarea”. pe doi măgari. / Şi sub un pâlc de arbori stufoşi. Pe fondul unui tărâm situat la graniţa dintre real şi fictiv apare şi un erou cu virtuţi ale spiritului balcanic. Împărtăşirea acestui meşteşug către ”profani”. El se petrece ca un descântec. Imaginea sintetizată a lumii şi captarea muzicii ei secrete înseamnă până la urmă o problemă de conştiinţă poetică. Muzica însă este chiar aspiraţia directă a eroului liric: “Sub acel pâlc de arbori sălbateci. deşi nu-şi dezvăluie sensul de la prima lectură. în persoana lui Nastratin Hogea. puse ciclic:”. adăugat în finalul ciclului “Isarlâk”. în frigurosul burg. / Cum nu erai acolo. căci destăi nuitorul riscă să-şi piardă dexteritatea în a-şi practica magia descântecului. Simbolul heptagonului devine pecetea unei cetăţi imaginare: “Vis al Dreptei Simple! Poate. porţi mari! / Marfa-aduc. atunci când se petrece. notaţia pe figura finală fiind făcută în sens orar (netrigonometric) şi încifrată cu numele idolului El Gahel. Poetul transpune oglindirea din conştiinţă în melodia cuvintelor. Sarcina de a dezvălui adevăratul chip al lumii nu înseamnă altceva – după Ion Barbu – decât o întoarcere la starea primordială a poeziei şi la cea pură a lumii. asemenea mării care îşi ascunde cântecul sub clopotele verzi ale meduzelor. care mai mult vindecă decât expune sensuri. geometrice. la ziduri şi la cetate. În concepţia barbiană poezia poate accede şi printr-un univers de linii şi forme pure. Lirica barbiană suportă aici o oarecare schimbare: “Am părăsit în urmă grandoarea ta polară / Şi am mers. Chemarea se petrece la porţi. Rătăcirea poetului prin “burg-ul” speranţelor este mărturisită în poemul numit “Umanizare”. / Şapte semne. un magician care are darul de a-i scoate pe cei din jurul său din dimensiunea banală a vieţii. mulţime “beată. şi-am mers spre caldul pământ de miazăzi. nu şi la oameni.(…) // Eptagon cu vârfuri stelelor la fel. ea nici nu există. dedus…). În fond. se opri”.

În poemul “Grup” regăsim aproape exact reflectarea opiniei mărturisite a poetului Ion Barbu: “poezia este o prelungire a geometriei\”. ceasuri verticale. iar asta se petrece prin intermediul unor forme geometrice şi scheme cvasi -matematice. Creaţia divină a femeii este asociată cu incantaţia. să le rezume. Sunt elocvente în acest sens numeroasele expresii sau fraze exclamative ce apar ca nişte chemări ontologice. “Fulger străin. Printre figurile geometrice magice întâlnim des: cercul. desenate în spaţiu prin gesturi rituale. huma. când răsare / Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum\”. neferecate şi neascunse. / Să nege. / Patru scoici. imnurile – rugă. tăiaţi-mi o zi ca un ochian!” (Înnecatul). / Vindecă de noapte steaua-n tremurare”. analiza şi gândi realitatea. frunţi târzii!” (Mod). hexagonul. unda mării dobândind supremaţie prin viaţă. o eliberare în sublim. ascunsă. grea. pătratul şi crucea. desparte această piatră-adâncă. / Ori lauda grădinii de îngeri. scrijelite în diferite moduri sau prezente pe obiecte aparţinând instrumentarului ut ilizat. Sub efectul contemplării lirice. dreaptă. Abstracţia în gândire şi comunicare este singura cale de urmat pentru a putea descrie. lucruri comune precum piatra. Într-o amplitudine sonoră lumea ideală ni se oferă geometrică. în poemul “Dioptrie” muzica. Poezia “Poartă” conţine sugestia împlinirii prin transpunerea eroilor într -o realitate ridicată dincolo de pragul percepţiei obişnuite: “Suflete-n pătratul zilei se conjugă. Vraja străbate un spaţiu geometric paradisiac şi . / Adeverire zilei – prin cenuşe”. cu acompanierea unui cor îngeresc. pentagonul. Desigur. dar o priveşte profund şi fascinat totodată. / Văi agere. ca invocări imperative ale ordinii latente a lucrurilor: “Nadir latent!” (Din ceas. un semn al minţii”. Ochii împietresc cruciş / Din fila vibrătoare ca o tobă. Cântecul încăpător nu poate fi altceva decât veşnicul descântec al farmecelor care ne înconjoară. geometria şi poezia apar împreună pentru a reprezent a diferite forme de existenţă: “Înalt în orga prismei cântăresc / Un saturat de semn. dedus…). întoarsă prin oglindire şi reflectată prin efectul ”prismei”. / Coroana literei. Începuturile sunt curate. În poezia “Timbru” întâlnim fascinaţia unor simboluri poetice obişnuite. / Jos în lumina tunsă. cu fumuri de iarbă de mare. Ea nu ni se dezvăluie decât prin concentrarea atenţiei şi transpunerea în spaţiul imaginaţiei şi creaţiei: “Aproape. Eul poetic se opreşte la suprafaţa lumii. “O. poros infoliu… (…) // Gunoiul tras în conuri. Sugestia unei geometrii a formelor şi figurilor are o puternică rezonanţă incantatorie: ”Atâtea clăile de fire stângi! / Găsi -vor gest închis. prin folosirea unor figuri geometrice. Diversităţii infinite a lucrurilor şi comuniunii desăvârşite a spiritului cu creaţia cosmică li se cuvine întreaga recunoştinţă a omului pentru simplu fapt că ele există: “Ar trebui un cântec încăpător. Act clar de narcisism. linia ce frângi: / Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume?”. de sobă“. pe care o laudă. ca pe “un cântec încăpător”. / Paşii lor sunt muzici. precum / Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare. mărăciniş. ca tot absolutul: o pură direcţie. Lumea pitorească a descântecelor este o lume de inspiraţie. triunghiul. Multe descântece au la bază o geometrie ocultă. dar după ele urmează păcatele care necesită desprinderea prin descântec. lagăr scris.acest sens: “Versul căruia ne închinăm se dovedeşte a fi o dificilă libertate: lumea purificată până a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru.

pe crengi de gâturi” (Falduri). vie sau moartă. Facultatea de a defini memorabil şi în acelaşi timp incantatoriu este pe deplin satisfăcută în poetica barbiană: “Plecăciune joasă. Ion Barbu şi -a pus de multe ori în dificultate exegeţii aflaţi în crize de interpretare. plin de substanţă şi sens. până-n prăsele. şi alte versuri din acest poem sugerează vraja unui descântec: “Valuri frânte. descriptiv şi cu limbajul explicit al . Ion Barbu consideră creaţia un joc. care ajună / Apusă -n cărbunii din lună” (Paznicii). Nu există nici la această oră o clarificare a ermetismului barbian: este el o pură incantaţie muzicală. S-ar putea spune despre cripticul barbian că intră în contradicţie cu stilul cursiv. lunii. Plasată între paranteze. în ape grele / Sting fier aprins. fluturi şi urâturi / Mort – chipul meu. lipsite de artificii: “Ageri. prin multitudinea şi diversitatea nuanţelor interpretative. Apa a exercitat dintotdeauna o enigmatică atracţie. Poet insolit în peisajul literar interbelic. croiesc cristal. gemene. În timp ce ludicul este evident şi direct în poezia iniţiatică. / Şerpii roşii. Chiar şi sub masca stilului caracterizat printr -o extremă concentrare a expresiei. cărbunele sau cleştele. fiind considerată un mijloc de vindecare de prim ordin. / În scrisul apei caut drept”. sub recea armură a unei forme riguroase. just unghi normal. Ca element purificator fundamental. Despre poezia lui Ion Barbu critica nu a avut prea multe de spus. / Nărăviţii la curvie. se consideră că apa înglobează puterile binefăcătoare ale răsăritului de soare.” (Domnişoara Hus).)”. face parte deseori dintre instrumentele necesare descântecelor: “Sub mături. / Cutia-încet se-ncuie-n piept. apa este principalul element din instrumentarul unor descântece. “Ţi -e inima la vârste viitoare / Ca şarpele pe muzici înnodat. nu se abate decât accidental de la această regulă.are puterea de vindecare chiar şi pentru aştri. / În minutare-aprins – şi încrestat” (Increat). ale aurului sau a cuvântului scris sau rostit: ”Pendulul apei calme. În plus. În descântecele româneşti. dar un joc serios. sau este doar o contemplare senină şi un ermetism dus uneori până la încifrare totală? Ermetismul ”este un mit pe care l-a creat ignoranţa” observă subtil însuşi poetul. plantelor. / Cad reflectat. / Ruptură de cremene. / Fulger cedat. Austeritatea limbajului din asa-numita poezie ermetică – deseori însoţită de un ton solemn – alăturată invenţiei poetice. el apare răsturnat în partea ermetică. în Ţările-de-Jos” (Margini de seară). fără sensuri anume. De altfel. asemenea acte magice nici nu pot fi concepute: “În ceaun cu apă vie. spiritul descântecului este prezent. rezonanţa postumă a poetului e superioară celei din timpul vieţii. Ca şi în cazul lui Bacovia şi alţii. nuiaua. / La faţa păroasă. închegată. Unele poeme conţin incantaţii directe. Nuanţele surprinse în legătură cu incantaţia şi tema descântecului în poetica barbiană pot aduce o oarecare lămurire în acest sens. altădată? / Se toarce vorba. scurşi din rai” (Orbite). / Suptă. dar nu numai. printr -o reflecţie a sa în substanţa poeziei. generale. / Sub sticlă stă. / Rotit de două ori la mărul -soare. Fără apă. mătura. // Ce gând târziu mă suflă-acu? / Să vântur nopţii \”Bu-hu-hu\” / Ca la un cântec. şerpii ce purtai. una din strofele din poemul “Falduri” seamănă cu un veritabil descântec: “(De şase ori. alături de alte obiecte precum cuţitul.

Domnişoara Hus. Muzicalitatea versurilor în sine a însemnat pentru poet o cale sinceră şi inefabilă de a conduce spre armoni i perfecte.). care a exprimat mult în cuvinte puţine şi pentru care. Atunci când limba i s -a părut insuficientă pentru creaţia sa. Imaginile poetice sunt compuse ca într-un joc. “concizia este virtutea capitală a stilului său”. Isarlâk. Ion Barbu şi-a construit cuvinte noi. spre esenţa lumii şi a lucrurilor. cu virtuţi ma gice.a. vir-o-con-go-eo-lig. Jup. Uvedenrode ş. a ridicat structura poeziei şi a limbajului poetic pe culmi de abstracţie poetico -matematică.a. Deschis spre absolut. Un argument important împotriva acestei păreri are la bază faptul că limb a unui descântec este uneori criptică şi nu se lasă înţeleasă uşor. fără să ignore misterul.descântecului. aşa cum menţiona Tudor Vianu. Ion Barbu este unul dintre marile spirite care. Geraldine. Fox. prin geniul său poetic. i-ro-la-hai ş. El este creatorul unui univers liric şi stilistic inedit. Cele mai interesante invenţii lexicale au rămas acele sunete onomatopeice. Onomastica din poetica barbiană este şi ea insolită: (Crypto. Petre Rău . din secvenţele de descântec: cir-li-lai. Enigel. lir-liu-gean. El Gahel. Laurul -Balaurul. iar regulile acestuia ne descoperă noi feţe ale lumii. bu-hu-hu. Bitch.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful