Descântecul în poezia lui Ion Barbu Ion Barbu şi descântecul Românii au avut o literatură orală deosebită, care a suplinit

mii de ani lipsa unei literaturi scrise autentice. Acest tezaur a lăsat urme adânci în spiritul românesc. Intelectuali importanţi, supunând cercetării şi meditaţiei literatura orală din spaţiul traco-dacic, dar şi din zonele limitrofe, au scos la iveală izvoare nepreţuite de inspiraţie. Fenomenul a fost însă unul sporadic, asumat rar şi cu multă circumspecţie de către exegeţi. Este însă un fapt bine cunoscut că anonimatul literaturii populare a constituit o sursă inestimabilă şi gratuită pentru creaţia literară cultă care a succedat. Literatura orală cunoaşte diferite genuri şi specii literare precum şi diverse structuri, toate depinzând de mediul folcloric. Haşdeu observa la un moment dat că în literatura orală predomină elementul liric. Totodată, strânsa relaţie dintre poezie şi muzică este mai evidentă. Mai recent, poetul George Ţărnea sublinia că: “Noi suntem un popor care nu a avut literatură scrisă mii de ani, dar a avut o literatură orală fascinantă. Pentru a ţine minte tot ceea ce nu era scris, pentru a trece din generaţie în generaţie cutume, legi de obşte, descântece, ritualuri, în spaţiul laic sau sacru, ei bine, era nevoie de o structură mnemotehnică. Această structură a încifrării şi, în acelaşi timp a capacităţii de a transmite mai departe, nu poate să fie decât a poeziei. Iată de ce, românul, vrând-nevrând, a trebuit odată să ţină minte şi, ţinând minte, a trebuit să recite, să fie recitator. Fiind recitator, în aceeaşi măsură, era constructor de cuvinte încifrate. Aşa s-a născut, mai mult decât la oricare alt popor european, acest dor de poezie, s-a născut această necesitate a poeziei” (interviu, Adrian Munteanu, în revista Atheneum, 2002). Descântecul face parte din literatura populară. El este cunoscut ca text magic, aplecat asupra definirii şi devenirii destinului, deosebindu-se însă de textele de ritual şi ceremonial. Reprezentând un mod propriu de exprimare, descântecul constă mai cu seamă din versuri care se rostesc de obicei însoţite de anumite gesturi, în credinţa populară că acestea pot lecui de o anumită boală trupească sau sufletească, pot dezlega un farmec, pot apăra de persecuţia duhurilor rele etc. Descântecul tradiţional se exprimă, de regulă, în versuri foarte libere şi neregulate. Rostirea este însoţită de anumite obiceiuri care trebuie practicate obligatoriu pentru a folosi integral forţa magică a acestuia. În descântece întâlnim uneori cuvinte al căror sens nu -l putem înţelege, ele ţinând probabil de originea lor îndepărtată. Romanii, de pildă, posedau unele versuri, păstrate prin tradiţie şi nepricepute de cei ce le recitau, folosite de regulă ca remedii în medicina populară. Atât celţii, cât şi dacii, au interzis scrierea descântecelor şi altor procedee magice, ele transmiţându-se numai din tată în fiu sau către cei iniţiaţi. Unele descântece sunt dedicate apărării omului împotriva relelor care vin din partea semenilor săi: prin vrajă, prin fapt, prin dătătură sau făcătură, cuvinte populare care exprimă lucrarea unui vrăjitor. Farmecele înseamnă a face cuiva vrăji, a lega sau transforma pe cineva prin vrăji. Împotriva vrăjilor şi farmecelor se folosesc descântecele de

Ele trebuie spuse cu emoţie. dintr-un substrat traco-getic. care fac să se nască în suflete înţelepciunea” (Platon. îi caută de îndată şi aplicaţia practică – iar Ion Barbu. convingere şi putere. / Fără gură te mâncară”. implantat sub credinţa că aduce un plus de valoare poeziei. / Sine foco coxerunt. În scrierea sa ”De medicamentis liber” sunt prezentate şi incantaţii magice. Perceput de mulţi ca un poet excesiv de cerebral. Într-o abundenţă de substraturi simbolice ale elementelor narative şi descriptive. / Fără foc te fripseră. este de multe ori asemuită cu incantaţia divină. Poemul care caracterizează cel mai bine substanţa descântecului şi incantaţiei din poetica barbiană este “După melci”. Despre incantaţia poeziei (sau cuprinsă în poezia) lui Ion Barbu s-a vorbit foarte puţin. farmec sau incantaţie. poemul. cunoscut ca matematician sub numele de Dan Barbilian. / Sine manibus colligerunt.tip desfaceri. El nu are nimic comun cu verva comică populară. sunt fraze scurte rostite cu voce tare în care sunt implicate simultan mintea şi corpul. la îndemâna oricui. / Fără mâini te prinseră. Descântecul este compus din formule magice. Moştenirea pitagoreică menţionează printre altele şi concepţia privitoare la poezie ca vrajă. tradiţiilor şi ritualurilor rustice legate de diferite momente ale anului sau de fenomene ale naturii. ci şi imaginaţie şi sensibilitate. în esenţa ei. de sănătatea. care de cele mai de multe ori sunt întâlnite în descântece sau se confundă cu acestea. fără îndoială. Exemple se găsesc în folclorul obiceiurilor. acompaniate de practici corespunzătoare. Ion Bar bu nu este numai raţiune pură. ca de exemplu: ”Pastores te invenerunt. în poezia barbiană descântecul este asumat în mod direct. Pentru descântec este acceptată şi ideea terapiei prin cuvânt aplicată unei fiinţe umane. fecunditatea şi bunăstarea oamenilor şi animalelor etc. / Sine dentibus comederunt”. servesc de obicei ca auxiliar al medicinii primitive. reprezentând o formă de exerciţiu care poate produce schimbări radicale şi de durată dacă este practicată cu regularitate. Descântecul popular românesc mai înseamnă şi o credinţă străveche în puterea magică a cuvântului. cu rezonanţe în lumea sacră. Precum matematicianul care. din incantaţii care. cu cântecele de jale. Într-o bună măsură. Incantaţiile. Este totuşi un poet al unei sensibilităţi care a ţintit dezvăluirea adevărului acolo unde sufletul îşi dispută întâietatea cu spiritul. cel puţin în faza iniţiatică şi încă în cea intermediară tre cerii la ermetism. Poezia. Aceste descântece sunt vorbele frumoase. sugerându -i o aplicaţie directă. Despre aceste ritualuri Socrate spunea într-unul din dialoguri: ”Sufletul se vindecă cu incantaţii (descântece). Multe din credinţele şi obiceiurile populare româneşti provin. a avut asemenea generoase preocupări – aşa apare şi descântecul în poezia sa. cu persiflarea sau cu imitaţia. felul în care le rostim şi felul în care gesticulăm când facem asta. traducerea descântecului în limba română fiind: ”Ciobănaşii te aflară. Cel mai celebru medic antic care a scris în limba latină era celt de origine şi se numea Marcellus Empiricus. unele dintre ele foarte asemănătoare sau chiar identice cu descântecele româneşti. după ce a descoperit o teoremă. Charmide). stilizând câteva .

vargă. de a o transforma după dorinţa copilului. în care procesul de cunoaştere redobândeşte valoarea actului primordial iar incantaţiile magice au o putere creativă. plasat în mijlocul naturii. este de -a dreptul afectivă: “Vream să văd cum se dezghioacă / Pui molatic. profund şi divin al increatului. încetinel? / Tremură -în ghioacă. poemul a fost încadrat de critici în categoria poemelor iniţiatice. odată declanşată.motive folclorice. Poemul transcrie experienţa învăluită în inocenţa unui copil care reuşeşte să dezlănţuie forţele magice prin rostirea unui descântec. ieşi. lăsând-o neîmplinită. / Din cornoasele cămeşi! / Scoate patru firişoare / Străvezii. Peste noapte însă se dezlănţuie o ninsoare târzie care dă peste cap planurile copilului: “Toată noaptea viscoli… / Încă bine n-ajunsesem / Că porni duium. Invocarea totemului sună. Fără a mai respecta canoanele. inevitabilul s-a produs: fragila vietate a sucombat sub apăsarea gerului. O voce tainică. / Prin lăstari şi vrejuri crude”. / Şi agaţă la feştile / Ciufulite de zambile / Sau la fir de mărgărint / Înzăuatul tău argint…”.Melc. / Cotobelc. însă mult prea tânărul ucenic vrăjitor nu ştie bine toate astea. Prin invocarea descântecului copilul se joacă. cel puţin în primele versuri. Descântecul necesită o perioadă de aşteptare până ce îşi face efectul: “După ce l -am descântat / Lam pus jos / Şi-am aşteptat…”. crezând puternic în forţa magiei invocate. Publicat în 1921. Mărturisirea intenţiei şi inocenţei. fragila vietate sucombă. să-l trezească din somnul liniştit. adormit în mormântul “de foi ude. De la descântec. melc. / Melc nătâng şi fă -te-ncoace / Nu e bine să te-ascunzi / Sub păreţii grei şi scunzi (… ) / Melc. pe pământ / M-aşezai cu acest descânt”. există credinţa că instigarea imaginaţiei ajută iniţiatorul să intre în contact cu forţa din spatele simbolului. fără a fi conştient de fragilitatea formelor biologice. / Cotobelc. aproape cunoscut: “. / Iarna leapădă cojoace / Şi tu singur în găoace! / Hai. copilul trece la rugăciune pentru a înlătura stihiile vremii şi a evita nenorocirea pe care o întrevede: “Şi-mi ziceam în gând: / ”Dar el. Descântătorul vorbeşte nemijlocit cu melcul său. din ghioacă: / Vream să văd cum iar învie / Somnoros. Surprins de venirea nopţii şi speriat de stihiile întunericului din pădure. Descântecul melcului este un obicei al copiilor de prin zona Muscelului barbian. Melcul apare ca un pretext de reconstituire a lumii vegetale perfecte. ademeneşte “melcul blând”. / Scoate umede şi mici / Patru fire de arnici. a sacrului ascuns în profan. În descântece. aşa cum de altfel o şi mărturiseşte: “Şi de -a lungul. descântecul este totuşi sortit eşecului. şi-am fugit!”. / Ghem vărgat / Şi ferecat. Proiecţia în spaţiul magic este susţinută prin forma baladescă a discursului poetic. continuă şi de la distanţă. / Melcul. reuşeşte în jocul său primar să deschidă cochilia melcului şi. tremurătoare. Copilul ştie de undeva un descântec. Totul însă a fost în zadar. în plină vreme de viscolire. dar şi din numero ase alte zone ale ţării. dorind “să-! dezgroape”. . Profanul copil (”Eram mult mai prost pe -atunci…”). ca şi în alte practici magice. descrie o experienţã de iniţiere în tainele naturii care va deveni dramă a cunoaşterii. Vraja. incantatorie. / Lasă noaptea din găoace. prost. forţe pe care nu le mai poate stăpâni. din colivie…”. să vie / O viforniţă târzie / De Paresemi”. copilul îşi abandonează vraja: “-Mi-a fost frică. melc. / Nu cumva un vânt să-l spargă: / Roagă vântul să nu-l fure / Şi să nu mai biciuiască (…) / Roagă vântul să se-ndure””.

sacrificat. nuiaua. de data asta sub formă de bocet: ”Melc. ţie dragi“. dar ele vin totuşi în aceeaşi cadenţă incantatorie: “Trebuia să dormi ca ieri. / Să tragi alt oblon de var / Între trup şi ce -i afar’… / – Vezi? / Ieşişi la un descântec. aşa cum s -a mai precizat. / Melc nătâng. este invocată aici ca instrument de ecarisaj: “O nuia. blesteme) presupun. Poemul prezintă. / Iarna ţi-a muşcat din pântec… / Ai pornit spre lunci şi crâng. o parabolă a impactului dintre raţiune (Enigel) şi instinct (Crypto). “Uite fragi. Melcul. / Cotobelc. În limbajul descântecelor întâlnim uneori cuvinte sau forme de cuvinte. Formulele novatoare sau cele tămăduitoare (descântece curative. / Melc nătâng. Printre ele. Jocul de cuvinte şi rima interioară (“Nuntaş fruntaş”. / Plouă soare / Prin fâneţuri şi răzoare. / Nici stâng. la păşunat“. nu numai text. nici mute / Prin păduri nu te-ar fi prins… / Iar acum. Poemul ”Riga Crypto şi lapona Enigel” este un cântec de dragoste. Micul vrăjitor este incapabil să resusciteze melcul. / Cornul drept. ci şi ritual şi gestică cu valoare magică. / Că alunul e un cântec… / – Astea-s vorbe şi descântec!”. prin intermediul celor două personaje. Incantaţia sugerată de versurile baladeşti este deosebită. (…) / Cornul drept. “Rigă spân. care de fapt îşi are originea din ”codoberc” (fără coadă). el şi vraja lui nu mai au puterea reînvierii blândei vietăţi: “Melc încetinel. / Surd la cânt şi îmbieri. când focu-i stins. vrăji. Şi fiindcă nici un cântec nu este fără ecou. ritmul de descântec şi redundanţa simbolică ilustrează o dimensiune importantă a liricii barbiene – cea de ritual purificator. Făcând parte deseori din inventarul descântecului. nu mai au nici un efect. / Melc nătâng!”. / Melc nătâng!”. Balada transpune povestea într-un “cântec larg“ şi eliberator. ca element al ispitei: ”Ai crezut că plouă soare. / Melc nătâng. copilul ameţit duce mai departe cântecul vrăjiri: “Melc. să-i dea din nou viaţă. gene. / Binişor. / Cel stâng. Spaţiul regelui Crypto este stăpânit de umbra deasă a pădurii. El este “mirele poienii“. degeaba copilul mai speră încă să evite nenorocirea. / Ţie. Tabloul final este unul al morţii cotidiene. / Lujerii te-aşteaptă-în crâng // Dar n-ai corn / Nici drept.Există multe obiecte care fac parte din instrumentarul necesar unui descântec. / Cum n-ai vrut să ieşi mai iute! / Nici viforniţă. sau chiar inventate. / Pe când se frâng / Lemne-n crâng. rar folosite în limba română modernă. În ritualul descântecului cuvântul şi armonia muzicală sunt subordonate comunicării cu sfera înaltă şi invizibilă a realului. ca un hengher / Îl ţinea în zgărzi de ger!”. “De la iernat. Copilul îşi continuă ritualul chiar şi după ce acesta s-a terminat tragic. Peste trupul “zgârcit” copilul îşi petrece ultima vrajă. / Dar pornişi cu cornul stâng. este crucificat în mediul său biologic. melc. ce -ai făcut / Din somn cum te-ai desfăcut? / Ai crezut în vorba mea / Prefăcută… Ea glumea!”. / Melc nătâng!”. şi alunul este invocat aici. Regretele postume sunt zadarnice. În poemul ”După melci” poeticul cuvânt ”cotobelc” este de fapt ”codobelc”-ul folosit atunci când vorbim de gasteropode. “Laurul-Balaurul“. / Să ne nchidă: / Mie. fără putere de resurecţie. termeni tehnici şi arhaisme. / C-a dat iarba pe răzoare. în jurul său pulsează viaţa . (…) / Să chemăm pe moşul Iene / Din poiene. melc. Indicaţiile sunt tardive. / Hornul nins. / Cornul stâng… // – Iarna coarnele se frâng. iar mormântul nu poate fi altul decât unul natural: o “nuia” şi \”o frunză moartă\”. de la sân“).

/ Începi. / Dacă pleci să culegi. Refuzul. / Din umbra deasă. se întoarce la regulile pe care le încălcase. iacă. dar răspunsul laponei nu este unul pe măsura aşteptării: “. în special în descântecele şi vrăjile de dragoste. iar urmările. / Şi ursul alb mi -e vărul drept. Din păcate cuvintele înţelepte ale laponei nu reuşesc să-l con¬vingă pe Crypto. Astfel.”. ceea ce îl determină să arunce în joc ultima armă: ” -Enigel. / Sterp îl făceau şi nărăvaş. Enigel. ţie dragi. / Ţi-am adus dulceaţă. îşi acceptă în sfârşit destinul. Enigel. mai la vale.simplă. ci pare că şi-a găsit împărăteasa potrivită. / Mă-nchin la soarele-nţelept”. regele supra¬vieţuieşte doar printr-o nuntă aberantă ”cu măsălăriţa-mireasă”. ies lumine. sau în cele pentru dobândirea frumu¬seţii şi sănătăţii. fiinţa nordică lapona Enigel tinde spre o existenţă solară. / Că nu voia să înflorească”. Invitaţia lui este una ispititoare: “. În vechea credinţă românească soarele reprezintă divinitatea supremă. îi aduce fragi şi se oferă pe sine şi viaţa sa. Se întâmplă uneori ca ucenicul vrăjitor care dezlănţuie forţe negative să nu mai aibă puterea de a le mai opri. Trăind în tărâmuri de gheaţă. Neacceptat într -o lume mult diferită de a sa. cu mine”. deşi binevoitor. Lapona Enigel trăieşte sub protecţila raţiunii. se închină la ”soarele-nţelept” iar aspiraţiile ei spirituale estompează orice ispitire lăturalnică: ”Mă-nchin la soarele-nţelept. Iubirea pierdută a domnişoarei Hus se încearcă a fi recuperată prin intermediul unui descântec şi a unor sacrificii pentru care nici ea însăşi nu pare suficient de pregătită şi încrezătoare. / Se oglindi adânc în el. nebun şi schilodit în numele unei aspiraţii. soarele este invocat în ipostaza de autoritate tutelară. Poemul ”Domnişoara Hus” este un descântec de dragoste. Probabil sub presiunea acestor clevetiri. / Scade noaptea. / Eu mă duc să culeg / Fragii fragezi. este ferm. rogu -te.Enigel. Dimpotrivă. un nefericit sub povara unui ideal de neatins. el pătrunde în visul laponei pe care o surprinde pregătită pentru comunicare. Ca ritual suprem şi ca aspiraţie spirituală. lapona Enigel rămâne de nezdruncinat în credinţa ei. El este întărit prin observaţia că o biată ciupercă nu ar putea suporta apropierea de soare: “Că -i greu mult soare să îndure / Ciupearcă crudă de pădure”. de la sân. / Uite fragi. ca providenţialitate. / Şi roata albă mi-e stăpână. nunta totuşi se petrece. însă el doreşte s-o facă după vrerea sa. care trece în revistă povestea unei iubiri pătimaşe a unei tinere care îşi cheamă iubitul de pe lumea cealaltă. cu aspiraţii pământeşti: nunta. Cu toate că regele Crypto îi aduce ofrande şi sacrificii ritualice. îl împing spre o acţiune sinucigaşă: ”Dar soarele. / Se oglindi în pielea-i cheală”. Crypto nu mai este mirele poienii. fără putinţă de remediere. / Mulţumesc Dumitale. iar regele -ciupearcă este dispreţuit de supuşii săi pentru că nu respectă tradiţia nunţii: “Şi răi ghioci şi toporaşi / Din gropi ieşeau să-l ocărască. / Ia-i şi toarnă-i în puiacă”. Tocmai de aceea. Înflorirea semnifică nuntă. încheie balada şi dă un sens precis dramei: Crypto. ocrotite de lumină. / De zece ori. dar pe cea mai umilă treaptă. evocată în imagini carnavaleşti şi transpusă în ritm de descântec.Rigă spân. Ea este astfel nevoită să-şi dezvăluie propria-i origine şi credinţă: ”Că dacă-n iarnă sunt făcută. aprins inel. / Că sufletu-i fântână-n piept. fără sfială. . regele Crypto se hotărăşte în sfârşit să se supună canoanelor. / Ce zace-n sufletul-fântână”. Invitaţiw la nuntă. desfăcută. Experienţa se dovedeşte a fi devastatoare.

/ Cu polcovnici / De tot sprinteni / De tot sus”. Scris în etapa de tranziţie spre ermetism poemul “Oul dogmatic” continuă tema “nunţii”. // Aruncai şi cu pâsat. ataşată de întrunirea condiţiilor pentru declanşarea descântecului: “Uite. Frumuseţea lui lirică este dată de sugestia şi incantaţia cuprinse în rostirea iubitei: \”Buhuhu la lună suie. Chemarea magică în sine invocă şi desfacerea unui blestem: “Stea turtită. / Doar i-o da mai mult îndemn / Coadei lingurii de lemn / (Lemn de leac) / Doar l-o-ntoarce berbeleac / Doar l-o duce vălătuc / Pe ibovnicul uituc!\”. / Înflori. – în hăuri suptă. prin mosor. / Presărai atunci mălai. / Dar viul ou la vârf cu plod / Făcut e să -l privim la soare!“. oferă numeroase modele despre felul în care fetele depun eforturi să fie frumoase şi drăgăstoase: “Paşi agale / Cu pasale / Paşi bătuţi / Cu arnăuţi. // În zemi acre şi amare / Câţi au râs de fată mare. repetate ca un ecou care alterează starea conştientă subiectului. oul relevă însăşi esenţa universului. un vechi descântec pare cea mai potrivită alegere din memoria unor vremuri apuse: “Şi cu pumnul dus mosor / Pân’ la sita din tărie. / Toate vămile pustii / Unde fierb. spaţiul balcanic invocat în acest poem devine un spaţiu al inocenţei recuperate şi al armoniei omului cu tot ceea ce -l înconjoară. spornici. / Să colinde singură. imaginea eternă a increatului şi se . / În ceaun cu apă vie. ”Oul dogmatic” este întruchipat ca simbol al unei structuri duale ce reprezintă lu mea de dinaintea “nunţii” sau creaţia de dinaintea naşterii universului. ca modalitate de desăvârşire a ciclului uman: “E dat acestui trist norod / Şi oul sterp ca de mâncare. cuvint e sau silabe. / Pe gutuie să mi-l suie. // În grăsime şi colastră. Farmecul este dat de extraordinara incantaţie a versurilor şi de sugestia de fantastic a descântecului: “Buhuhu… uhu. / Adu-mi-l pe-o coadă ruptă. în această poezie. / Sloată se porni. În intenţia de a-şi recupera iubirea pierdută. sau “Luai din sân tărâţe coapte! / Şi tot norul. ca de beţie”. jos. / Uhu… Scorpiei surate. Cu o remarcabilă forţă de sugestie sub raportul invenţiei verbale. Fantasticul descântec al domnişoare Hus este de o indiscutabilă expresivitate. / Nărăviţii la curvie. / Sprinteni. / Ruptă şi de lingură. crăpă în şapte / Nori la fel:”. şi nu numai. / Şi tot cerul îI spălai”. / Să-l întoarcă d-a-ndărate / Să nu-i rupă vrun picior / Câine ori Săgetător!”. fac parte din recuzita de bază întâlnită în descântecele şi vrăjile populare. la pirostrii. nepătrunse. / Pâclă deasă s-a lăsat. / Ori de-o fi pe rodie: / Buhuhu la Zodie. suntem invitaţi să privim oul ca pe un obiect de contemplaţie. / Treieră şuierător / Spart descântec din fetie!”. Folosirea instrumentarului adecvat în procesul unui decântec este obligatorie: “Fluturai la vânt făină. de zor / Şi -ncă-o dată. Văzut în lumina soarelui. Socotit banal pentru “mărunte lumi“ care “păstrează dogma“. Apelul este sublimat chiar de declanşarea descântecului propriu-zis. / Ca o gâlcă obrinti. înţeleasă ca pătrundere în miracolul creaţiei universale. Conspiraţia cosmicului este. / Câţi smintiră vreo nevastă”. cerul a mişcat / Plecăciuni îţi face ţie. una originală şi tulburătoare. versuri. în noapte. / În ţărână se trânti. Diverse sunete. / Fruntea Cerul ţi -a-închinat / Ameţit. descântecul în sine presupune invocarea unei lumi magice. haină.Descântecele din poeziile de dragoste au avut un loc aparte în contextul în care tradiţia autohtonă. De altfel.

/ Şi nici la cloşcă să nu-l pui! / Îl lasă-n pacea-întâie-a lui. el reprezentând linia nemărginită. poetul nu preferă idoli. deşi multe descântece invocă des fiinţe mitologice şi atribute ale acestora. / Înoată. sub lucid eter / Pentru cercuri de mister!”. Mişcarea circulară este aşadar infinită. ea reprezentând sensul armoniei primordiale. / Vâr-o în broasca Astartee! / Şi întoarce-o de un grad / Unui timp retrograd. / Sună-mi trei / Clare chei / Certe. ia a treia cheie. / La surpări de curcubee. / Nevinovatul. iar aspiraţia spre absolut se împlineşte prin atingerea contemplaţiei poetice. surpat în vis. / Trage porţile ce ard”. cunoaşterea supremă aparţine luminii. spre marele cosmos. al cărei început şi sfârşit se află în fiecare punct. al oglinzii. / Roata soarelui / Marelui”. Poetul priveşte destinul uman prin parcurgerea unor etape definite ca “nunţi necesare” şi prin trimiterea la ritmurile cosmice. în azur. Această idee o întâlnim şi în baladele “După melci“ şi “Riga Crypto şi lapona Enigel“ în care se confirmă că încercarea de eliberare fortuită din pre¬existenţă este sortită eşecului. Cercul este figura geometrică primordială invocată în descântece. doar nunta. reprezentată prin zeul Soare. ci doar vremuri şi spaţii mitice. Consemnând puritatea acesteia. / Palat de nuntă şi cavou. Poemul debutează incantatatoriu. În poemul ”Ritmuri pentru nunţile necesare” incantaţia se îndreaptă spre aştri. în poem sunt strecurate versuri încifrate cu simboluri stranii: “Aphelic ( ) / Perihelic ( (i ) / Cojunctiv (dodo) / Oponent (adio!)”.iniţiază în străvechiul mit în versuri de o excelentă concizie incantatorie: “Cum lumea veche. şerpi şi rai / Sună vechi: / I-ro-la-hai”. concis al minunii. noul ou. de închis. Aşezate ca într-o formulă de matematică magică şi aparţinând unui descântec numai de eul poetic ştiut. în cleştar. prin viziunea asupra principiului universal: ”Că intrăm / Să ospătăm / În cămara Soarelui / Marelui / Nun şi stea. invocând ritmul cosmic şi spiritul numerologic pentru a imita sensul unui descântec: “Capăt al osiei lumii! / Ceas alb. / Dar plodul? / De foarte sus / Din polul plus / De unde glo dul / Pământurilor n-a ajuns. Prin promovarea asiduă a mitului nunţii am putea bănui că Ion Barbu a sperat ca lumea să înţeleagă mai bine mariajul dintre matematică şi poezie. acel ”leagăn mitologic”. Invocaţia magică din poem este elevatorie. indiferent de timp şi loc. al nunţii. Oul este cel care reeditează naşterea lumii şi reprezintă dovada vie a preexistenţei. sugerate şi reconstituite muzical în poem: ”Roata Venerii / Inimii / Roata capului // Mercur / În topire. Pintr-un “paj al Venerii” sună o ciudată onomatopee: “Peste îngeri. Curmi nuntă-n el. / Atât de galeş. / În Firida ce scântee eteree”. . al cărui important cult vine din vremuri străvechi. // Aburi verde să ne dea. mituri substanţiale precum cel al oului. Astfel. Nunta este un simbol central al creaţiei barbiene. // Că vinovat e tot făcutul. / Din căldări de mări lactee. De fapt. în subţire var. începutul \”. din nou o incantaţie inventată de poet. Ion Barbu nu abuzează niciunde de eroul mitic. / Ca trupul drag. Catenele eufonice ingenios construite şi segmentate ritmic au rolul de a crea un transfer subtil de sensuri. al aştrilor. îndemnul final este adresat omului pentru a păstra increatul invariabil: “Dar nu-l sorbi. / Din trei atlazuri e culcuşul / În care doarme nins albuşul”. iar ep icul are tentă de operare a unei magii: “Uite. / Şi sfânt.

/ Se înnoadă!”. stafie. Tot ca un cântec debutează şi poemul. În poemul cu acelaşi nume suntem transpuşi într -o lume neexplorată suficient. înalt. / Precum stropi de apă rece / În copaie când te lai. o rugă / Pe fuişor. / Capăt paralogic. este împletită pe figurile cinetice ale unui dans frenetic. / Inutil pachet. de şase. instrumentele necesare. fără să fie indicată durata ritualului. Eul poetic comunică cu căţelul dispărut. După cum susţin unii istoricii literari. numită etapa ermetică. câinii au fost una dintre marile pasiuni ale lui poetului Ion Barbu. Repetarea demonstrează şi valoarea magică a numărului în spiritul descântecului. / Sub timp.Poemul “Uvedenrode” face parte din ciclul care a marcat momentul de tranziţie către ultima etapă a poeziei barbiene. Practic. de exemplu. aflată în plin proces de descompunere. “o râpă a gasteropodelor”. / Moduri de ode / Ceruri eşarfă / Antene în harfă”. lir-liu-gean. / Din şetrele mari / Apari: / O cal de val / Peste cavală / Cu varul deasupra -n spirală!”. / Vii şi treci / Şi-nvii. În acest sens se poate vorbi de o anume simbolistică a numerelor: “Uite o fată. Cântecul în sine sună ca un descântec de ademenire a păsărilor. în lente / Antene atente / O cobori: // Pendular de-ncet. Numărul trei. gestica. Incantaţia este trăită direc t. Timpul descântecului este direct legat de număr. inventat de poet. Deseori. în poezia dedicată căţelului său Fox. încercând să le ispitească onomatopeic cântecul: “Cir -li-lai. Spiritul balcanic se manifestă mai pregnant în ciclul “Isarlâk”. incantaţia se manifestă pe un alt portativ. Se spune. / Vir-o-con-go-eo-lig. cir-li-lai. un cuvânt inventat de poet. declanşat cu sonorităţi vag barbiene în mijlocul naturii: “Primăvară belalie / Cu nopţi reci de echinox. îi arată păsările care ciripesc în pom. / Oase-nchise afară-n frig. / Pe răpusul câine Fox!”. mult mai dinamică în acest poem. Rugăciunile şi sonorităţile magice sunt ubicue: “Fâlfâie. în fapt o reprezentare a vieţii vegetative în puritatea ei. profanul apelează la descântec. defineşte un spaţiu sinistru. Viaţa animalului prieten este retrăită în detalii. Un descântec eficace trebuie săvârşit într-un anumit timp şi loc şi trebuie repetat. / Leagăn mitologic. de pildă. Pe un fond liric în schimbare. Poemul începe prin a prezenta această proaspătă lume vegetală: “La râpa Uvedenrode / Ce multe gasteropode! / Suprasexuale / Supramuzicale”. / Ca trei pietre date dura / Pe dulci lespezi de mărgean”. Gasteropozii reprezintă o lume mirifică. // Fox nebun / Scurt de coadă / Fuge-n lume. / Lunecă o dată. Durata unui descântec depinde de factori precum: lungimea incantaţiei. / Sub mode / În Uvedenrode”. sau de nouă ori. este des invocat în poezia barbiană. / Lir-liu-gean. în care incantaţia pare veşnic prezentă: “Gasteropozi! / Mult limpezi rapsozi. Pe parcurs sonorităţile se prelungesc. / Până o-nfăşori / În fiori uşori. în loc de rugăciune. disponibilitatea sufletească a descântătorului. cuvânt de descântec. / Egal – acest cânt: // Ordonată spiră. ca închinare în faţa unei lumi fermecătoare: “La soarele sfânt. acea de încifrare a semnificaţiilor. / Sunet / Fruct de liră. / Lunecă de două / Ori până la nouă. Amintirea vietăţii lângă care a petrecut mulţi ani este vie şi amăgitoare: “Fox frumos / Cu dinţi oţele / Şi preţ mare / La căţele. Muzica versurilor. la zân a-în . // Până când. că anumite descântece trebuie săvârşite în zorii zilei sau la miezul nopţii. În poemul “In memoriam” apare un cuvânt cu nuanţe onomatopeice: “Vir -o-con-go-eo-lig”. Titlul. / Până-o torci în zale / Gasteropodale. prin măruntele lucruri care o înfrumuseţează. În cele mai multe cazuri el se repetă de trei. versurile amalgamează sonorităţi de folclor între pliurile unui descântec erotic.

”Poetul ridică însumarea”. Isarlâk!”. atunci când se petrece. / Libere. în amurg. sugerează simbolul unei lumi redescoperite.(…) // Eptagon cu vârfuri stelelor la fel. pe doi măgari. ca de altfel în multe altele. Lirica barbiană suportă aici o oarecare schimbare: “Am părăsit în urmă grandoarea ta polară / Şi am mers. geometria / Săbiilor trase la Alexandria. / neclătinatul idol El Gahel. ca o incantaţie dintr -un descântec. ca într -un descântec (vezi descântecul melcului din “După melci”): “Deschideţi-vă. ascunzând în ele câ ntecul – creaţia. ea nici nu există. la cuvinte unice care pătrund dincolo de graniţele înţelegerii imediate. Unele descântece rămân taine care nu sunt dezvăluite sau explicate nimănui decât sub anumite restricţii: “Şi cântec istoveşte: ascuns. Euritmie!”. sub ochiul de senin oţel. adăugat în finalul ciclului “Isarlâk”. Poezia. / Cărarea mea. În fond. / Cum nu erai acolo. prezintă mai multe feţe şi nu se expune niciodată spontan. Imaginea sintetizată a lumii şi captarea muzicii ei secrete înseamnă până la urmă o problemă de conştiinţă poetică. Acest fel de cântec este redus la esenţe. ci doar se expune misterios semantic. / Şi sub un pâlc de arbori stufoşi. în persoana lui Nastratin Hogea. / Tu. nu şi la oameni.fugă…”. puse ciclic:”. sublimează experienţa sa în imnuri de ”harfe răsfirate\”. Chemarea se petrece la porţi. porţi mari! / Marfa-aduc. Simbolul heptagonului devine pecetea unei cetăţi imaginare: “Vis al Dreptei Simple! Poate. şi-am mers spre caldul pământ de miazăzi. Împărtăşirea acestui meşteşug către ”profani”. în frigurosul burg. impresionează în primul rând printr-o sonoritate impecabilă. Poetul transpune oglindirea din conştiinţă în melodia cuvintelor. asemenea mării care îşi ascunde cântecul sub clopotele verzi ale meduzelor. Muzica însă este chiar aspiraţia directă a eroului liric: “Sub acel pâlc de arbori sălbateci. de regulă. Eul poetic este ascuns. Sarcina de a dezvălui adevăratul chip al lumii nu înseamnă altceva – după Ion Barbu – decât o întoarcere la starea primordială a poeziei şi la cea pură a lumii. Geometria folosită în acest poem. cum numai marea / Meduzele când plimbă sub clopotele verzi” (Din ceas. se opri”. Încifrarea poetică nu este şi nu trebuie să fie un act deliberat. muzică a formei în zbor. cu multă prudenţă. surprinsă de umbră. singurele în măsură să organizeze şi să esenţializeze lumea. deşi nu-şi dezvăluie sensul de la prima lectură. dedus…). mulţime “beată. devine un cântec misterios. El se petrece ca un descântec. la ziduri şi la cetate. dar nemijlocit sonor. / mi-ai apărut – sub chipuri necunoscute mie. se face. Pe fondul unui tărâm situat la graniţa dintre real şi fictiv apare şi un erou cu virtuţi ale spiritului balcanic. într-un singur vin: / hazul Hogii Nastratin“. În concepţia barbiană poezia poate accede şi printr-un univers de linii şi forme pure. Însuşi Ion Barbu se exprimă în . căci destăi nuitorul riscă să-şi piardă dexteritatea în a-şi practica magia descântecului. Poemele din ciclul “Joc second”. care mai mult vindecă decât expune sensuri. / Şapte semne. în fapt de seară. notaţia pe figura finală fiind făcută în sens orar (netrigonometric) şi încifrată cu numele idolului El Gahel. astfel generată. geometrice. (…) // – Deschide-te. un magician care are darul de a-i scoate pe cei din jurul său din dimensiunea banală a vieţii. Rătăcirea poetului prin “burg-ul” speranţelor este mărturisită în poemul numit “Umanizare”.

pe care o laudă. o eliberare în sublim. ca tot absolutul: o pură direcţie. Multe descântece au la bază o geometrie ocultă. geometria şi poezia apar împreună pentru a reprezent a diferite forme de existenţă: “Înalt în orga prismei cântăresc / Un saturat de semn. hexagonul. Lumea pitorească a descântecelor este o lume de inspiraţie. grea. poros infoliu… (…) // Gunoiul tras în conuri. un semn al minţii”. / Vindecă de noapte steaua-n tremurare”. “O. În poezia “Timbru” întâlnim fascinaţia unor simboluri poetice obişnuite. / Patru scoici. pătratul şi crucea. în poemul “Dioptrie” muzica. Act clar de narcisism. dreaptă. tăiaţi-mi o zi ca un ochian!” (Înnecatul). imnurile – rugă. Abstracţia în gândire şi comunicare este singura cale de urmat pentru a putea descrie. cu acompanierea unui cor îngeresc. Într-o amplitudine sonoră lumea ideală ni se oferă geometrică. pentagonul. linia ce frângi: / Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume?”. Poezia “Poartă” conţine sugestia împlinirii prin transpunerea eroilor într -o realitate ridicată dincolo de pragul percepţiei obişnuite: “Suflete-n pătratul zilei se conjugă. În poemul “Grup” regăsim aproape exact reflectarea opiniei mărturisite a poetului Ion Barbu: “poezia este o prelungire a geometriei\”. Diversităţii infinite a lucrurilor şi comuniunii desăvârşite a spiritului cu creaţia cosmică li se cuvine întreaga recunoştinţă a omului pentru simplu fapt că ele există: “Ar trebui un cântec încăpător. cu fumuri de iarbă de mare. Ochii împietresc cruciş / Din fila vibrătoare ca o tobă. lucruri comune precum piatra. să le rezume. ascunsă. / Coroana literei. Desigur. / Jos în lumina tunsă. Sub efectul contemplării lirice. / Adeverire zilei – prin cenuşe”. Vraja străbate un spaţiu geometric paradisiac şi .acest sens: “Versul căruia ne închinăm se dovedeşte a fi o dificilă libertate: lumea purificată până a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru. dar o priveşte profund şi fascinat totodată. desenate în spaţiu prin gesturi rituale. Cântecul încăpător nu poate fi altceva decât veşnicul descântec al farmecelor care ne înconjoară. prin folosirea unor figuri geometrice. huma. desparte această piatră-adâncă. Sugestia unei geometrii a formelor şi figurilor are o puternică rezonanţă incantatorie: ”Atâtea clăile de fire stângi! / Găsi -vor gest închis. când răsare / Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum\”. Sunt elocvente în acest sens numeroasele expresii sau fraze exclamative ce apar ca nişte chemări ontologice. Ea nu ni se dezvăluie decât prin concentrarea atenţiei şi transpunerea în spaţiul imaginaţiei şi creaţiei: “Aproape. de sobă“. / Ori lauda grădinii de îngeri. iar asta se petrece prin intermediul unor forme geometrice şi scheme cvasi -matematice. “Fulger străin. întoarsă prin oglindire şi reflectată prin efectul ”prismei”. ca invocări imperative ale ordinii latente a lucrurilor: “Nadir latent!” (Din ceas. dar după ele urmează păcatele care necesită desprinderea prin descântec. Eul poetic se opreşte la suprafaţa lumii. unda mării dobândind supremaţie prin viaţă. dedus…). / Văi agere. Printre figurile geometrice magice întâlnim des: cercul. / Paşii lor sunt muzici. precum / Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare. frunţi târzii!” (Mod). Începuturile sunt curate. ceasuri verticale. ca pe “un cântec încăpător”. lagăr scris. Creaţia divină a femeii este asociată cu incantaţia. / Să nege. scrijelite în diferite moduri sau prezente pe obiecte aparţinând instrumentarului ut ilizat. analiza şi gândi realitatea. mărăciniş. neferecate şi neascunse. triunghiul.

printr -o reflecţie a sa în substanţa poeziei. apa este principalul element din instrumentarul unor descântece. “Ţi -e inima la vârste viitoare / Ca şarpele pe muzici înnodat. rezonanţa postumă a poetului e superioară celei din timpul vieţii. alături de alte obiecte precum cuţitul. lunii. fluturi şi urâturi / Mort – chipul meu. just unghi normal. Poet insolit în peisajul literar interbelic. cărbunele sau cleştele. una din strofele din poemul “Falduri” seamănă cu un veritabil descântec: “(De şase ori. vie sau moartă. În descântecele româneşti. fără sensuri anume. / Cutia-încet se-ncuie-n piept. plantelor. face parte deseori dintre instrumentele necesare descântecelor: “Sub mături. sub recea armură a unei forme riguroase. care ajună / Apusă -n cărbunii din lună” (Paznicii). altădată? / Se toarce vorba. mătura. închegată. De altfel. / Sub sticlă stă. / Suptă. / În minutare-aprins – şi încrestat” (Increat). Despre poezia lui Ion Barbu critica nu a avut prea multe de spus. Unele poeme conţin incantaţii directe. / Nărăviţii la curvie. Ion Barbu consideră creaţia un joc.” (Domnişoara Hus). fiind considerată un mijloc de vindecare de prim ordin. // Ce gând târziu mă suflă-acu? / Să vântur nopţii \”Bu-hu-hu\” / Ca la un cântec. lipsite de artificii: “Ageri. Nu există nici la această oră o clarificare a ermetismului barbian: este el o pură incantaţie muzicală. Apa a exercitat dintotdeauna o enigmatică atracţie. Ion Barbu şi -a pus de multe ori în dificultate exegeţii aflaţi în crize de interpretare. Facultatea de a defini memorabil şi în acelaşi timp incantatoriu este pe deplin satisfăcută în poetica barbiană: “Plecăciune joasă. în ape grele / Sting fier aprins. generale. S-ar putea spune despre cripticul barbian că intră în contradicţie cu stilul cursiv. descriptiv şi cu limbajul explicit al . asemenea acte magice nici nu pot fi concepute: “În ceaun cu apă vie. Austeritatea limbajului din asa-numita poezie ermetică – deseori însoţită de un ton solemn – alăturată invenţiei poetice. nu se abate decât accidental de la această regulă. / La faţa păroasă. el apare răsturnat în partea ermetică. Fără apă. sau este doar o contemplare senină şi un ermetism dus uneori până la încifrare totală? Ermetismul ”este un mit pe care l-a creat ignoranţa” observă subtil însuşi poetul. şi alte versuri din acest poem sugerează vraja unui descântec: “Valuri frânte. scurşi din rai” (Orbite). Ca element purificator fundamental. şerpii ce purtai. în Ţările-de-Jos” (Margini de seară). se consideră că apa înglobează puterile binefăcătoare ale răsăritului de soare. Chiar şi sub masca stilului caracterizat printr -o extremă concentrare a expresiei. gemene. / Fulger cedat. nuiaua.)”. pe crengi de gâturi” (Falduri). dar un joc serios. / Rotit de două ori la mărul -soare. plin de substanţă şi sens. dar nu numai. spiritul descântecului este prezent. / În scrisul apei caut drept”. Ca şi în cazul lui Bacovia şi alţii. / Ruptură de cremene. prin multitudinea şi diversitatea nuanţelor interpretative. În timp ce ludicul este evident şi direct în poezia iniţiatică. În plus. / Cad reflectat. croiesc cristal. Nuanţele surprinse în legătură cu incantaţia şi tema descântecului în poetica barbiană pot aduce o oarecare lămurire în acest sens. Plasată între paranteze. / Şerpii roşii. până-n prăsele. ale aurului sau a cuvântului scris sau rostit: ”Pendulul apei calme.are puterea de vindecare chiar şi pentru aştri.

). “concizia este virtutea capitală a stilului său”. Enigel. Un argument important împotriva acestei păreri are la bază faptul că limb a unui descântec este uneori criptică şi nu se lasă înţeleasă uşor. a ridicat structura poeziei şi a limbajului poetic pe culmi de abstracţie poetico -matematică. vir-o-con-go-eo-lig. Geraldine. Petre Rău . Ion Barbu şi-a construit cuvinte noi. Uvedenrode ş. El Gahel. El este creatorul unui univers liric şi stilistic inedit. Deschis spre absolut. Fox.descântecului. Laurul -Balaurul. care a exprimat mult în cuvinte puţine şi pentru care. Muzicalitatea versurilor în sine a însemnat pentru poet o cale sinceră şi inefabilă de a conduce spre armoni i perfecte. i-ro-la-hai ş. Bitch. bu-hu-hu. spre esenţa lumii şi a lucrurilor. din secvenţele de descântec: cir-li-lai. aşa cum menţiona Tudor Vianu. Cele mai interesante invenţii lexicale au rămas acele sunete onomatopeice.a. cu virtuţi ma gice. fără să ignore misterul. iar regulile acestuia ne descoperă noi feţe ale lumii. Domnişoara Hus. Atunci când limba i s -a părut insuficientă pentru creaţia sa. Jup. prin geniul său poetic. Onomastica din poetica barbiană este şi ea insolită: (Crypto.a. lir-liu-gean. Ion Barbu este unul dintre marile spirite care. Isarlâk. Imaginile poetice sunt compuse ca într-un joc.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful