Descântecul în poezia lui Ion Barbu Ion Barbu şi descântecul Românii au avut o literatură orală deosebită, care a suplinit

mii de ani lipsa unei literaturi scrise autentice. Acest tezaur a lăsat urme adânci în spiritul românesc. Intelectuali importanţi, supunând cercetării şi meditaţiei literatura orală din spaţiul traco-dacic, dar şi din zonele limitrofe, au scos la iveală izvoare nepreţuite de inspiraţie. Fenomenul a fost însă unul sporadic, asumat rar şi cu multă circumspecţie de către exegeţi. Este însă un fapt bine cunoscut că anonimatul literaturii populare a constituit o sursă inestimabilă şi gratuită pentru creaţia literară cultă care a succedat. Literatura orală cunoaşte diferite genuri şi specii literare precum şi diverse structuri, toate depinzând de mediul folcloric. Haşdeu observa la un moment dat că în literatura orală predomină elementul liric. Totodată, strânsa relaţie dintre poezie şi muzică este mai evidentă. Mai recent, poetul George Ţărnea sublinia că: “Noi suntem un popor care nu a avut literatură scrisă mii de ani, dar a avut o literatură orală fascinantă. Pentru a ţine minte tot ceea ce nu era scris, pentru a trece din generaţie în generaţie cutume, legi de obşte, descântece, ritualuri, în spaţiul laic sau sacru, ei bine, era nevoie de o structură mnemotehnică. Această structură a încifrării şi, în acelaşi timp a capacităţii de a transmite mai departe, nu poate să fie decât a poeziei. Iată de ce, românul, vrând-nevrând, a trebuit odată să ţină minte şi, ţinând minte, a trebuit să recite, să fie recitator. Fiind recitator, în aceeaşi măsură, era constructor de cuvinte încifrate. Aşa s-a născut, mai mult decât la oricare alt popor european, acest dor de poezie, s-a născut această necesitate a poeziei” (interviu, Adrian Munteanu, în revista Atheneum, 2002). Descântecul face parte din literatura populară. El este cunoscut ca text magic, aplecat asupra definirii şi devenirii destinului, deosebindu-se însă de textele de ritual şi ceremonial. Reprezentând un mod propriu de exprimare, descântecul constă mai cu seamă din versuri care se rostesc de obicei însoţite de anumite gesturi, în credinţa populară că acestea pot lecui de o anumită boală trupească sau sufletească, pot dezlega un farmec, pot apăra de persecuţia duhurilor rele etc. Descântecul tradiţional se exprimă, de regulă, în versuri foarte libere şi neregulate. Rostirea este însoţită de anumite obiceiuri care trebuie practicate obligatoriu pentru a folosi integral forţa magică a acestuia. În descântece întâlnim uneori cuvinte al căror sens nu -l putem înţelege, ele ţinând probabil de originea lor îndepărtată. Romanii, de pildă, posedau unele versuri, păstrate prin tradiţie şi nepricepute de cei ce le recitau, folosite de regulă ca remedii în medicina populară. Atât celţii, cât şi dacii, au interzis scrierea descântecelor şi altor procedee magice, ele transmiţându-se numai din tată în fiu sau către cei iniţiaţi. Unele descântece sunt dedicate apărării omului împotriva relelor care vin din partea semenilor săi: prin vrajă, prin fapt, prin dătătură sau făcătură, cuvinte populare care exprimă lucrarea unui vrăjitor. Farmecele înseamnă a face cuiva vrăji, a lega sau transforma pe cineva prin vrăji. Împotriva vrăjilor şi farmecelor se folosesc descântecele de

cu cântecele de jale. cu rezonanţe în lumea sacră. Într-o bună măsură. / Sine manibus colligerunt. Charmide). Incantaţiile. farmec sau incantaţie. din incantaţii care. Precum matematicianul care. este de multe ori asemuită cu incantaţia divină. Perceput de mulţi ca un poet excesiv de cerebral. Descântecul este compus din formule magice. Descântecul popular românesc mai înseamnă şi o credinţă străveche în puterea magică a cuvântului. în esenţa ei. Despre aceste ritualuri Socrate spunea într-unul din dialoguri: ”Sufletul se vindecă cu incantaţii (descântece). Poemul care caracterizează cel mai bine substanţa descântecului şi incantaţiei din poetica barbiană este “După melci”. El nu are nimic comun cu verva comică populară. după ce a descoperit o teoremă. sugerându -i o aplicaţie directă. / Sine dentibus comederunt”.tip desfaceri. care fac să se nască în suflete înţelepciunea” (Platon. dintr-un substrat traco-getic. Într-o abundenţă de substraturi simbolice ale elementelor narative şi descriptive. tradiţiilor şi ritualurilor rustice legate de diferite momente ale anului sau de fenomene ale naturii. felul în care le rostim şi felul în care gesticulăm când facem asta. Moştenirea pitagoreică menţionează printre altele şi concepţia privitoare la poezie ca vrajă. la îndemâna oricui. Cel mai celebru medic antic care a scris în limba latină era celt de origine şi se numea Marcellus Empiricus. de sănătatea. / Fără mâini te prinseră. în poezia barbiană descântecul este asumat în mod direct. acompaniate de practici corespunzătoare. unele dintre ele foarte asemănătoare sau chiar identice cu descântecele româneşti. implantat sub credinţa că aduce un plus de valoare poeziei. Pentru descântec este acceptată şi ideea terapiei prin cuvânt aplicată unei fiinţe umane. fecunditatea şi bunăstarea oamenilor şi animalelor etc. Ion Bar bu nu este numai raţiune pură. poemul. ca de exemplu: ”Pastores te invenerunt. fără îndoială. cunoscut ca matematician sub numele de Dan Barbilian. stilizând câteva . Exemple se găsesc în folclorul obiceiurilor. servesc de obicei ca auxiliar al medicinii primitive. / Sine foco coxerunt. reprezentând o formă de exerciţiu care poate produce schimbări radicale şi de durată dacă este practicată cu regularitate. a avut asemenea generoase preocupări – aşa apare şi descântecul în poezia sa. În scrierea sa ”De medicamentis liber” sunt prezentate şi incantaţii magice. Aceste descântece sunt vorbele frumoase. / Fără foc te fripseră. convingere şi putere. Este totuşi un poet al unei sensibilităţi care a ţintit dezvăluirea adevărului acolo unde sufletul îşi dispută întâietatea cu spiritul. sunt fraze scurte rostite cu voce tare în care sunt implicate simultan mintea şi corpul. Multe din credinţele şi obiceiurile populare româneşti provin. cel puţin în faza iniţiatică şi încă în cea intermediară tre cerii la ermetism. cu persiflarea sau cu imitaţia. Poezia. ci şi imaginaţie şi sensibilitate. / Fără gură te mâncară”. care de cele mai de multe ori sunt întâlnite în descântece sau se confundă cu acestea. traducerea descântecului în limba română fiind: ”Ciobănaşii te aflară. Ele trebuie spuse cu emoţie. Despre incantaţia poeziei (sau cuprinsă în poezia) lui Ion Barbu s-a vorbit foarte puţin. îi caută de îndată şi aplicaţia practică – iar Ion Barbu.

/ Cotobelc. reuşeşte în jocul său primar să deschidă cochilia melcului şi. poemul a fost încadrat de critici în categoria poemelor iniţiatice. prost. este de -a dreptul afectivă: “Vream să văd cum se dezghioacă / Pui molatic. adormit în mormântul “de foi ude. însă mult prea tânărul ucenic vrăjitor nu ştie bine toate astea. Peste noapte însă se dezlănţuie o ninsoare târzie care dă peste cap planurile copilului: “Toată noaptea viscoli… / Încă bine n-ajunsesem / Că porni duium. De la descântec. fragila vietate sucombă. copilul îşi abandonează vraja: “-Mi-a fost frică. Poemul transcrie experienţa învăluită în inocenţa unui copil care reuşeşte să dezlănţuie forţele magice prin rostirea unui descântec. a sacrului ascuns în profan. descântecul este totuşi sortit eşecului. descrie o experienţã de iniţiere în tainele naturii care va deveni dramă a cunoaşterii. Fără a mai respecta canoanele. / Iarna leapădă cojoace / Şi tu singur în găoace! / Hai. să-l trezească din somnul liniştit. lăsând-o neîmplinită. Melcul apare ca un pretext de reconstituire a lumii vegetale perfecte. ieşi. Prin invocarea descântecului copilul se joacă. ademeneşte “melcul blând”. . Proiecţia în spaţiul magic este susţinută prin forma baladescă a discursului poetic. / Melc nătâng şi fă -te-ncoace / Nu e bine să te-ascunzi / Sub păreţii grei şi scunzi (… ) / Melc. continuă şi de la distanţă. profund şi divin al increatului. / Scoate umede şi mici / Patru fire de arnici. Vraja.Melc. / Prin lăstari şi vrejuri crude”. Copilul ştie de undeva un descântec. inevitabilul s-a produs: fragila vietate a sucombat sub apăsarea gerului. în care procesul de cunoaştere redobândeşte valoarea actului primordial iar incantaţiile magice au o putere creativă. tremurătoare. / Melcul. / Nu cumva un vânt să-l spargă: / Roagă vântul să nu-l fure / Şi să nu mai biciuiască (…) / Roagă vântul să se-ndure””. melc. / Lasă noaptea din găoace. să vie / O viforniţă târzie / De Paresemi”. / Cotobelc. / Ghem vărgat / Şi ferecat. / Din cornoasele cămeşi! / Scoate patru firişoare / Străvezii. pe pământ / M-aşezai cu acest descânt”. încetinel? / Tremură -în ghioacă. odată declanşată. Descântecul necesită o perioadă de aşteptare până ce îşi face efectul: “După ce l -am descântat / Lam pus jos / Şi-am aşteptat…”. Mărturisirea intenţiei şi inocenţei. copilul trece la rugăciune pentru a înlătura stihiile vremii şi a evita nenorocirea pe care o întrevede: “Şi-mi ziceam în gând: / ”Dar el. forţe pe care nu le mai poate stăpâni. cel puţin în primele versuri. aproape cunoscut: “. există credinţa că instigarea imaginaţiei ajută iniţiatorul să intre în contact cu forţa din spatele simbolului. fără a fi conştient de fragilitatea formelor biologice. Publicat în 1921. O voce tainică. Descântecul melcului este un obicei al copiilor de prin zona Muscelului barbian. crezând puternic în forţa magiei invocate. din ghioacă: / Vream să văd cum iar învie / Somnoros. şi-am fugit!”. aşa cum de altfel o şi mărturiseşte: “Şi de -a lungul. Profanul copil (”Eram mult mai prost pe -atunci…”). Invocarea totemului sună. dar şi din numero ase alte zone ale ţării. / Şi agaţă la feştile / Ciufulite de zambile / Sau la fir de mărgărint / Înzăuatul tău argint…”. ca şi în alte practici magice. Surprins de venirea nopţii şi speriat de stihiile întunericului din pădure. În descântece. incantatorie. Totul însă a fost în zadar. dorind “să-! dezgroape”. în plină vreme de viscolire. plasat în mijlocul naturii. de a o transforma după dorinţa copilului. Descântătorul vorbeşte nemijlocit cu melcul său. din colivie…”. vargă.motive folclorice. melc.

/ Iarna ţi-a muşcat din pântec… / Ai pornit spre lunci şi crâng. să-i dea din nou viaţă. ci şi ritual şi gestică cu valoare magică. nici mute / Prin păduri nu te-ar fi prins… / Iar acum. Poemul ”Riga Crypto şi lapona Enigel” este un cântec de dragoste. ca element al ispitei: ”Ai crezut că plouă soare. este crucificat în mediul său biologic. Melcul. / Melc nătâng!”. Balada transpune povestea într-un “cântec larg“ şi eliberator. fără putere de resurecţie. Formulele novatoare sau cele tămăduitoare (descântece curative. dar ele vin totuşi în aceeaşi cadenţă incantatorie: “Trebuia să dormi ca ieri. de la sân“). nu mai au nici un efect. şi alunul este invocat aici. / C-a dat iarba pe răzoare. nuiaua. gene. Indicaţiile sunt tardive. Regretele postume sunt zadarnice. În limbajul descântecelor întâlnim uneori cuvinte sau forme de cuvinte. blesteme) presupun. Peste trupul “zgârcit” copilul îşi petrece ultima vrajă. care de fapt îşi are originea din ”codoberc” (fără coadă). termeni tehnici şi arhaisme. / Plouă soare / Prin fâneţuri şi răzoare. În ritualul descântecului cuvântul şi armonia muzicală sunt subordonate comunicării cu sfera înaltă şi invizibilă a realului. ca un hengher / Îl ţinea în zgărzi de ger!”. / Că alunul e un cântec… / – Astea-s vorbe şi descântec!”. “Uite fragi. / Nici stâng. Micul vrăjitor este incapabil să resusciteze melcul. la păşunat“. Jocul de cuvinte şi rima interioară (“Nuntaş fruntaş”. / Melc nătâng. ţie dragi“. Poemul prezintă. (…) / Să chemăm pe moşul Iene / Din poiene. nu numai text. ce -ai făcut / Din somn cum te-ai desfăcut? / Ai crezut în vorba mea / Prefăcută… Ea glumea!”. melc. Printre ele. / Binişor. melc. iar mormântul nu poate fi altul decât unul natural: o “nuia” şi \”o frunză moartă\”. degeaba copilul mai speră încă să evite nenorocirea. / Cum n-ai vrut să ieşi mai iute! / Nici viforniţă. / Cel stâng. / Să ne nchidă: / Mie. este invocată aici ca instrument de ecarisaj: “O nuia. / Hornul nins. o parabolă a impactului dintre raţiune (Enigel) şi instinct (Crypto). Făcând parte deseori din inventarul descântecului. Incantaţia sugerată de versurile baladeşti este deosebită. / Lujerii te-aşteaptă-în crâng // Dar n-ai corn / Nici drept. “De la iernat. / Melc nătâng. sacrificat. sau chiar inventate. / Cornul drept. el şi vraja lui nu mai au puterea reînvierii blândei vietăţi: “Melc încetinel. / Melc nătâng!”. / Să tragi alt oblon de var / Între trup şi ce -i afar’… / – Vezi? / Ieşişi la un descântec. Tabloul final este unul al morţii cotidiene. / Pe când se frâng / Lemne-n crâng. / Cotobelc. ritmul de descântec şi redundanţa simbolică ilustrează o dimensiune importantă a liricii barbiene – cea de ritual purificator. copilul ameţit duce mai departe cântecul vrăjiri: “Melc. “Laurul-Balaurul“. rar folosite în limba română modernă. El este “mirele poienii“. / Ţie. când focu-i stins. / Dar pornişi cu cornul stâng. (…) / Cornul drept. Spaţiul regelui Crypto este stăpânit de umbra deasă a pădurii. de data asta sub formă de bocet: ”Melc. în jurul său pulsează viaţa . În poemul ”După melci” poeticul cuvânt ”cotobelc” este de fapt ”codobelc”-ul folosit atunci când vorbim de gasteropode. prin intermediul celor două personaje. / Surd la cânt şi îmbieri.Există multe obiecte care fac parte din instrumentarul necesar unui descântec. / Cornul stâng… // – Iarna coarnele se frâng. Copilul îşi continuă ritualul chiar şi după ce acesta s-a terminat tragic. “Rigă spân. / Melc nătâng!”. Şi fiindcă nici un cântec nu este fără ecou. / Melc nătâng. vrăji. aşa cum s -a mai precizat.

un nefericit sub povara unui ideal de neatins. / Se oglindi în pielea-i cheală”. / Ce zace-n sufletul-fântână”. Din păcate cuvintele înţelepte ale laponei nu reuşesc să-l con¬vingă pe Crypto. / Mulţumesc Dumitale. deşi binevoitor. se închină la ”soarele-nţelept” iar aspiraţiile ei spirituale estompează orice ispitire lăturalnică: ”Mă-nchin la soarele-nţelept. Refuzul. / De zece ori. / Mă-nchin la soarele-nţelept”. cu mine”. lapona Enigel rămâne de nezdruncinat în credinţa ei. / Ia-i şi toarnă-i în puiacă”. îi aduce fragi şi se oferă pe sine şi viaţa sa. Experienţa se dovedeşte a fi devastatoare. Poemul ”Domnişoara Hus” este un descântec de dragoste. ies lumine. Ca ritual suprem şi ca aspiraţie spirituală.simplă. / Că nu voia să înflorească”. cu aspiraţii pământeşti: nunta. nebun şi schilodit în numele unei aspiraţii. încheie balada şi dă un sens precis dramei: Crypto. fiinţa nordică lapona Enigel tinde spre o existenţă solară. ceea ce îl determină să arunce în joc ultima armă: ” -Enigel. dar pe cea mai umilă treaptă. iar urmările. ţie dragi. în special în descântecele şi vrăjile de dragoste. Se întâmplă uneori ca ucenicul vrăjitor care dezlănţuie forţe negative să nu mai aibă puterea de a le mai opri. / Şi roata albă mi-e stăpână. regele supra¬vieţuieşte doar printr-o nuntă aberantă ”cu măsălăriţa-mireasă”. / Uite fragi. ocrotite de lumină. regele Crypto se hotărăşte în sfârşit să se supună canoanelor. / Eu mă duc să culeg / Fragii fragezi. fără putinţă de remediere. ca providenţialitate. . nunta totuşi se petrece. îşi acceptă în sfârşit destinul. îl împing spre o acţiune sinucigaşă: ”Dar soarele. aprins inel. Neacceptat într -o lume mult diferită de a sa. / Sterp îl făceau şi nărăvaş. iacă. Probabil sub presiunea acestor clevetiri. Tocmai de aceea. soarele este invocat în ipostaza de autoritate tutelară. care trece în revistă povestea unei iubiri pătimaşe a unei tinere care îşi cheamă iubitul de pe lumea cealaltă.”. / Din umbra deasă. evocată în imagini carnavaleşti şi transpusă în ritm de descântec. rogu -te. se întoarce la regulile pe care le încălcase. iar regele -ciupearcă este dispreţuit de supuşii săi pentru că nu respectă tradiţia nunţii: “Şi răi ghioci şi toporaşi / Din gropi ieşeau să-l ocărască.Rigă spân. El este întărit prin observaţia că o biată ciupercă nu ar putea suporta apropierea de soare: “Că -i greu mult soare să îndure / Ciupearcă crudă de pădure”. Cu toate că regele Crypto îi aduce ofrande şi sacrificii ritualice. ci pare că şi-a găsit împărăteasa potrivită. Ea este astfel nevoită să-şi dezvăluie propria-i origine şi credinţă: ”Că dacă-n iarnă sunt făcută. Invitaţia lui este una ispititoare: “.Enigel. / Începi. / Că sufletu-i fântână-n piept. / Dacă pleci să culegi. dar răspunsul laponei nu este unul pe măsura aşteptării: “. Iubirea pierdută a domnişoarei Hus se încearcă a fi recuperată prin intermediul unui descântec şi a unor sacrificii pentru care nici ea însăşi nu pare suficient de pregătită şi încrezătoare. însă el doreşte s-o facă după vrerea sa. Lapona Enigel trăieşte sub protecţila raţiunii. Dimpotrivă. Enigel. el pătrunde în visul laponei pe care o surprinde pregătită pentru comunicare. Astfel. sau în cele pentru dobândirea frumu¬seţii şi sănătăţii. În vechea credinţă românească soarele reprezintă divinitatea supremă. desfăcută. mai la vale. este ferm. Invitaţiw la nuntă. Crypto nu mai este mirele poienii. Înflorirea semnifică nuntă. de la sân. / Şi ursul alb mi -e vărul drept. fără sfială. Trăind în tărâmuri de gheaţă. / Ţi-am adus dulceaţă. / Scade noaptea. / Se oglindi adânc în el. Enigel.

oferă numeroase modele despre felul în care fetele depun eforturi să fie frumoase şi drăgăstoase: “Paşi agale / Cu pasale / Paşi bătuţi / Cu arnăuţi. / Presărai atunci mălai. sau “Luai din sân tărâţe coapte! / Şi tot norul. versuri. ataşată de întrunirea condiţiilor pentru declanşarea descântecului: “Uite. Fantasticul descântec al domnişoare Hus este de o indiscutabilă expresivitate. cuvint e sau silabe. / Pâclă deasă s-a lăsat. Frumuseţea lui lirică este dată de sugestia şi incantaţia cuprinse în rostirea iubitei: \”Buhuhu la lună suie. / Fruntea Cerul ţi -a-închinat / Ameţit. imaginea eternă a increatului şi se . / Să-l întoarcă d-a-ndărate / Să nu-i rupă vrun picior / Câine ori Săgetător!”. / Treieră şuierător / Spart descântec din fetie!”. Chemarea magică în sine invocă şi desfacerea unui blestem: “Stea turtită. / Sprinteni. ”Oul dogmatic” este întruchipat ca simbol al unei structuri duale ce reprezintă lu mea de dinaintea “nunţii” sau creaţia de dinaintea naşterii universului. // Aruncai şi cu pâsat. Văzut în lumina soarelui. / Ruptă şi de lingură. una originală şi tulburătoare. ca de beţie”. Conspiraţia cosmicului este. jos. crăpă în şapte / Nori la fel:”.Descântecele din poeziile de dragoste au avut un loc aparte în contextul în care tradiţia autohtonă. şi nu numai. înţeleasă ca pătrundere în miracolul creaţiei universale. / Pe gutuie să mi-l suie. Socotit banal pentru “mărunte lumi“ care “păstrează dogma“. în noapte. haină. / În ceaun cu apă vie. / Toate vămile pustii / Unde fierb. / Înflori. nepătrunse. Diverse sunete. fac parte din recuzita de bază întâlnită în descântecele şi vrăjile populare. / Cu polcovnici / De tot sprinteni / De tot sus”. De altfel. / Câţi smintiră vreo nevastă”. – în hăuri suptă. / Uhu… Scorpiei surate. suntem invitaţi să privim oul ca pe un obiect de contemplaţie. / Dar viul ou la vârf cu plod / Făcut e să -l privim la soare!“. / Adu-mi-l pe-o coadă ruptă. cerul a mişcat / Plecăciuni îţi face ţie. în această poezie. un vechi descântec pare cea mai potrivită alegere din memoria unor vremuri apuse: “Şi cu pumnul dus mosor / Pân’ la sita din tărie. oul relevă însăşi esenţa universului. Scris în etapa de tranziţie spre ermetism poemul “Oul dogmatic” continuă tema “nunţii”. ca modalitate de desăvârşire a ciclului uman: “E dat acestui trist norod / Şi oul sterp ca de mâncare. descântecul în sine presupune invocarea unei lumi magice. În intenţia de a-şi recupera iubirea pierdută. / Nărăviţii la curvie. / Sloată se porni. Farmecul este dat de extraordinara incantaţie a versurilor şi de sugestia de fantastic a descântecului: “Buhuhu… uhu. Folosirea instrumentarului adecvat în procesul unui decântec este obligatorie: “Fluturai la vânt făină. spaţiul balcanic invocat în acest poem devine un spaţiu al inocenţei recuperate şi al armoniei omului cu tot ceea ce -l înconjoară. Apelul este sublimat chiar de declanşarea descântecului propriu-zis. de zor / Şi -ncă-o dată. / Ca o gâlcă obrinti. // În grăsime şi colastră. // În zemi acre şi amare / Câţi au râs de fată mare. la pirostrii. / Să colinde singură. Cu o remarcabilă forţă de sugestie sub raportul invenţiei verbale. repetate ca un ecou care alterează starea conştientă subiectului. spornici. / Ori de-o fi pe rodie: / Buhuhu la Zodie. / Doar i-o da mai mult îndemn / Coadei lingurii de lemn / (Lemn de leac) / Doar l-o-ntoarce berbeleac / Doar l-o duce vălătuc / Pe ibovnicul uituc!\”. prin mosor. / Şi tot cerul îI spălai”. / În ţărână se trânti.

ia a treia cheie. al nunţii. concis al minunii. Astfel. Consemnând puritatea acesteia. / Dar plodul? / De foarte sus / Din polul plus / De unde glo dul / Pământurilor n-a ajuns. acel ”leagăn mitologic”. Curmi nuntă-n el. / Roata soarelui / Marelui”. al aştrilor. // Aburi verde să ne dea. . / Şi sfânt. // Că vinovat e tot făcutul. ea reprezentând sensul armoniei primordiale. sugerate şi reconstituite muzical în poem: ”Roata Venerii / Inimii / Roata capului // Mercur / În topire. Catenele eufonice ingenios construite şi segmentate ritmic au rolul de a crea un transfer subtil de sensuri. el reprezentând linia nemărginită. invocând ritmul cosmic şi spiritul numerologic pentru a imita sensul unui descântec: “Capăt al osiei lumii! / Ceas alb. / Vâr-o în broasca Astartee! / Şi întoarce-o de un grad / Unui timp retrograd. cunoaşterea supremă aparţine luminii. / Sună-mi trei / Clare chei / Certe. / Ca trupul drag. Poemul debutează incantatatoriu. Mişcarea circulară este aşadar infinită. poetul nu preferă idoli. indiferent de timp şi loc. iar aspiraţia spre absolut se împlineşte prin atingerea contemplaţiei poetice. / Şi nici la cloşcă să nu-l pui! / Îl lasă-n pacea-întâie-a lui. prin viziunea asupra principiului universal: ”Că intrăm / Să ospătăm / În cămara Soarelui / Marelui / Nun şi stea. în poem sunt strecurate versuri încifrate cu simboluri stranii: “Aphelic ( ) / Perihelic ( (i ) / Cojunctiv (dodo) / Oponent (adio!)”. al cărei început şi sfârşit se află în fiecare punct. spre marele cosmos. / Trage porţile ce ard”. în azur. Această idee o întâlnim şi în baladele “După melci“ şi “Riga Crypto şi lapona Enigel“ în care se confirmă că încercarea de eliberare fortuită din pre¬existenţă este sortită eşecului. / Înoată. de închis. / Din căldări de mări lactee. în cleştar. Oul este cel care reeditează naşterea lumii şi reprezintă dovada vie a preexistenţei. şerpi şi rai / Sună vechi: / I-ro-la-hai”. Pintr-un “paj al Venerii” sună o ciudată onomatopee: “Peste îngeri. ci doar vremuri şi spaţii mitice. Cercul este figura geometrică primordială invocată în descântece. surpat în vis. iar ep icul are tentă de operare a unei magii: “Uite. noul ou. În poemul ”Ritmuri pentru nunţile necesare” incantaţia se îndreaptă spre aştri. Invocaţia magică din poem este elevatorie. Poetul priveşte destinul uman prin parcurgerea unor etape definite ca “nunţi necesare” şi prin trimiterea la ritmurile cosmice. Nunta este un simbol central al creaţiei barbiene. Prin promovarea asiduă a mitului nunţii am putea bănui că Ion Barbu a sperat ca lumea să înţeleagă mai bine mariajul dintre matematică şi poezie. / La surpări de curcubee. sub lucid eter / Pentru cercuri de mister!”. / Din trei atlazuri e culcuşul / În care doarme nins albuşul”. doar nunta. / Atât de galeş. al cărui important cult vine din vremuri străvechi. De fapt.iniţiază în străvechiul mit în versuri de o excelentă concizie incantatorie: “Cum lumea veche. / Palat de nuntă şi cavou. îndemnul final este adresat omului pentru a păstra increatul invariabil: “Dar nu-l sorbi. / În Firida ce scântee eteree”. reprezentată prin zeul Soare. mituri substanţiale precum cel al oului. în subţire var. al oglinzii. / Nevinovatul. deşi multe descântece invocă des fiinţe mitologice şi atribute ale acestora. începutul \”. Aşezate ca într-o formulă de matematică magică şi aparţinând unui descântec numai de eul poetic ştiut. Ion Barbu nu abuzează niciunde de eroul mitic. din nou o incantaţie inventată de poet.

în care incantaţia pare veşnic prezentă: “Gasteropozi! / Mult limpezi rapsozi. Numărul trei. / Moduri de ode / Ceruri eşarfă / Antene în harfă”. În acest sens se poate vorbi de o anume simbolistică a numerelor: “Uite o fată. Rugăciunile şi sonorităţile magice sunt ubicue: “Fâlfâie. Titlul. în fapt o reprezentare a vieţii vegetative în puritatea ei. Pe un fond liric în schimbare. “o râpă a gasteropodelor”. lir-liu-gean. / Oase-nchise afară-n frig. Tot ca un cântec debutează şi poemul. declanşat cu sonorităţi vag barbiene în mijlocul naturii: “Primăvară belalie / Cu nopţi reci de echinox. de exemplu. sau de nouă ori. / Inutil pachet. Pe parcurs sonorităţile se prelungesc. profanul apelează la descântec. câinii au fost una dintre marile pasiuni ale lui poetului Ion Barbu. Gasteropozii reprezintă o lume mirifică. încercând să le ispitească onomatopeic cântecul: “Cir -li-lai. / Pe răpusul câine Fox!”. / Lir-liu-gean. / Ca trei pietre date dura / Pe dulci lespezi de mărgean”. în poezia dedicată căţelului său Fox. fără să fie indicată durata ritualului. aflată în plin proces de descompunere. / Până o-nfăşori / În fiori uşori. Practic. de pildă. stafie. // Fox nebun / Scurt de coadă / Fuge-n lume. mult mai dinamică în acest poem. inventat de poet. / Precum stropi de apă rece / În copaie când te lai. / Din şetrele mari / Apari: / O cal de val / Peste cavală / Cu varul deasupra -n spirală!”. Poemul începe prin a prezenta această proaspătă lume vegetală: “La râpa Uvedenrode / Ce multe gasteropode! / Suprasexuale / Supramuzicale”. numită etapa ermetică. Spiritul balcanic se manifestă mai pregnant în ciclul “Isarlâk”. / Leagăn mitologic. În cele mai multe cazuri el se repetă de trei. disponibilitatea sufletească a descântătorului. prin măruntele lucruri care o înfrumuseţează. că anumite descântece trebuie săvârşite în zorii zilei sau la miezul nopţii. cir-li-lai. ca închinare în faţa unei lumi fermecătoare: “La soarele sfânt. înalt. După cum susţin unii istoricii literari. instrumentele necesare. Amintirea vietăţii lângă care a petrecut mulţi ani este vie şi amăgitoare: “Fox frumos / Cu dinţi oţele / Şi preţ mare / La căţele. în loc de rugăciune. Muzica versurilor. / Până-o torci în zale / Gasteropodale. Durata unui descântec depinde de factori precum: lungimea incantaţiei. la zân a-în . Deseori. în lente / Antene atente / O cobori: // Pendular de-ncet. / Sub timp. incantaţia se manifestă pe un alt portativ. Viaţa animalului prieten este retrăită în detalii. Se spune. Incantaţia este trăită direc t. / Sunet / Fruct de liră. de şase. Cântecul în sine sună ca un descântec de ademenire a păsărilor. versurile amalgamează sonorităţi de folclor între pliurile unui descântec erotic. / Vii şi treci / Şi-nvii.Poemul “Uvedenrode” face parte din ciclul care a marcat momentul de tranziţie către ultima etapă a poeziei barbiene. o rugă / Pe fuişor. În poemul “In memoriam” apare un cuvânt cu nuanţe onomatopeice: “Vir -o-con-go-eo-lig”. cuvânt de descântec. / Capăt paralogic. Repetarea demonstrează şi valoarea magică a numărului în spiritul descântecului. / Lunecă o dată. un cuvânt inventat de poet. / Egal – acest cânt: // Ordonată spiră. îi arată păsările care ciripesc în pom. este împletită pe figurile cinetice ale unui dans frenetic. În poemul cu acelaşi nume suntem transpuşi într -o lume neexplorată suficient. este des invocat în poezia barbiană. / Vir-o-con-go-eo-lig. Eul poetic comunică cu căţelul dispărut. // Până când. Timpul descântecului este direct legat de număr. acea de încifrare a semnificaţiilor. defineşte un spaţiu sinistru. / Lunecă de două / Ori până la nouă. gestica. / Se înnoadă!”. / Sub mode / În Uvedenrode”. Un descântec eficace trebuie săvârşit într-un anumit timp şi loc şi trebuie repetat.

se opri”. într-un singur vin: / hazul Hogii Nastratin“. surprinsă de umbră. puse ciclic:”. / Cum nu erai acolo. În fond. ea nici nu există. Euritmie!”. pe doi măgari. şi-am mers spre caldul pământ de miazăzi. se face. ca de altfel în multe altele. un magician care are darul de a-i scoate pe cei din jurul său din dimensiunea banală a vieţii. la ziduri şi la cetate. Însuşi Ion Barbu se exprimă în . sub ochiul de senin oţel. Rătăcirea poetului prin “burg-ul” speranţelor este mărturisită în poemul numit “Umanizare”. În concepţia barbiană poezia poate accede şi printr-un univers de linii şi forme pure. de regulă. ascunzând în ele câ ntecul – creaţia. / Şapte semne. devine un cântec misterios.fugă…”. Lirica barbiană suportă aici o oarecare schimbare: “Am părăsit în urmă grandoarea ta polară / Şi am mers. geometria / Săbiilor trase la Alexandria. dedus…). cum numai marea / Meduzele când plimbă sub clopotele verzi” (Din ceas. în frigurosul burg. Geometria folosită în acest poem. deşi nu-şi dezvăluie sensul de la prima lectură. / Şi sub un pâlc de arbori stufoşi. ca o incantaţie dintr -un descântec. astfel generată. Chemarea se petrece la porţi. notaţia pe figura finală fiind făcută în sens orar (netrigonometric) şi încifrată cu numele idolului El Gahel. în amurg. geometrice. Poezia. Poemele din ciclul “Joc second”. Isarlâk!”. porţi mari! / Marfa-aduc. / mi-ai apărut – sub chipuri necunoscute mie. prezintă mai multe feţe şi nu se expune niciodată spontan. atunci când se petrece. Poetul transpune oglindirea din conştiinţă în melodia cuvintelor. dar nemijlocit sonor. Muzica însă este chiar aspiraţia directă a eroului liric: “Sub acel pâlc de arbori sălbateci. asemenea mării care îşi ascunde cântecul sub clopotele verzi ale meduzelor. Împărtăşirea acestui meşteşug către ”profani”. / neclătinatul idol El Gahel. mulţime “beată. / Tu. muzică a formei în zbor.(…) // Eptagon cu vârfuri stelelor la fel. în fapt de seară. (…) // – Deschide-te. la cuvinte unice care pătrund dincolo de graniţele înţelegerii imediate. Sarcina de a dezvălui adevăratul chip al lumii nu înseamnă altceva – după Ion Barbu – decât o întoarcere la starea primordială a poeziei şi la cea pură a lumii. nu şi la oameni. Acest fel de cântec este redus la esenţe. adăugat în finalul ciclului “Isarlâk”. / Cărarea mea. în persoana lui Nastratin Hogea. care mai mult vindecă decât expune sensuri. impresionează în primul rând printr-o sonoritate impecabilă. Imaginea sintetizată a lumii şi captarea muzicii ei secrete înseamnă până la urmă o problemă de conştiinţă poetică. Eul poetic este ascuns. singurele în măsură să organizeze şi să esenţializeze lumea. ci doar se expune misterios semantic. / Libere. Încifrarea poetică nu este şi nu trebuie să fie un act deliberat. Simbolul heptagonului devine pecetea unei cetăţi imaginare: “Vis al Dreptei Simple! Poate. cu multă prudenţă. ca într -un descântec (vezi descântecul melcului din “După melci”): “Deschideţi-vă. El se petrece ca un descântec. Unele descântece rămân taine care nu sunt dezvăluite sau explicate nimănui decât sub anumite restricţii: “Şi cântec istoveşte: ascuns. ”Poetul ridică însumarea”. sublimează experienţa sa în imnuri de ”harfe răsfirate\”. sugerează simbolul unei lumi redescoperite. căci destăi nuitorul riscă să-şi piardă dexteritatea în a-şi practica magia descântecului. Pe fondul unui tărâm situat la graniţa dintre real şi fictiv apare şi un erou cu virtuţi ale spiritului balcanic.

pătratul şi crucea. întoarsă prin oglindire şi reflectată prin efectul ”prismei”. desenate în spaţiu prin gesturi rituale. Act clar de narcisism. unda mării dobândind supremaţie prin viaţă. frunţi târzii!” (Mod). Multe descântece au la bază o geometrie ocultă. Printre figurile geometrice magice întâlnim des: cercul. un semn al minţii”. Desigur. Cântecul încăpător nu poate fi altceva decât veşnicul descântec al farmecelor care ne înconjoară. iar asta se petrece prin intermediul unor forme geometrice şi scheme cvasi -matematice. să le rezume. ceasuri verticale. linia ce frângi: / Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume?”. Sunt elocvente în acest sens numeroasele expresii sau fraze exclamative ce apar ca nişte chemări ontologice. dar după ele urmează păcatele care necesită desprinderea prin descântec. în poemul “Dioptrie” muzica. tăiaţi-mi o zi ca un ochian!” (Înnecatul). Sub efectul contemplării lirice. imnurile – rugă. dedus…). / Vindecă de noapte steaua-n tremurare”. Lumea pitorească a descântecelor este o lume de inspiraţie. lucruri comune precum piatra. huma. o eliberare în sublim. grea. / Patru scoici. “O. Ochii împietresc cruciş / Din fila vibrătoare ca o tobă. În poemul “Grup” regăsim aproape exact reflectarea opiniei mărturisite a poetului Ion Barbu: “poezia este o prelungire a geometriei\”. de sobă“. poros infoliu… (…) // Gunoiul tras în conuri. Eul poetic se opreşte la suprafaţa lumii. / Paşii lor sunt muzici. pentagonul. ca pe “un cântec încăpător”. pe care o laudă. “Fulger străin. Începuturile sunt curate. analiza şi gândi realitatea. dreaptă.acest sens: “Versul căruia ne închinăm se dovedeşte a fi o dificilă libertate: lumea purificată până a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru. desparte această piatră-adâncă. dar o priveşte profund şi fascinat totodată. Abstracţia în gândire şi comunicare este singura cale de urmat pentru a putea descrie. Creaţia divină a femeii este asociată cu incantaţia. Sugestia unei geometrii a formelor şi figurilor are o puternică rezonanţă incantatorie: ”Atâtea clăile de fire stângi! / Găsi -vor gest închis. Într-o amplitudine sonoră lumea ideală ni se oferă geometrică. hexagonul. lagăr scris. triunghiul. / Adeverire zilei – prin cenuşe”. ca tot absolutul: o pură direcţie. Ea nu ni se dezvăluie decât prin concentrarea atenţiei şi transpunerea în spaţiul imaginaţiei şi creaţiei: “Aproape. / Văi agere. În poezia “Timbru” întâlnim fascinaţia unor simboluri poetice obişnuite. cu fumuri de iarbă de mare. / Jos în lumina tunsă. Vraja străbate un spaţiu geometric paradisiac şi . scrijelite în diferite moduri sau prezente pe obiecte aparţinând instrumentarului ut ilizat. ascunsă. ca invocări imperative ale ordinii latente a lucrurilor: “Nadir latent!” (Din ceas. / Ori lauda grădinii de îngeri. cu acompanierea unui cor îngeresc. neferecate şi neascunse. Poezia “Poartă” conţine sugestia împlinirii prin transpunerea eroilor într -o realitate ridicată dincolo de pragul percepţiei obişnuite: “Suflete-n pătratul zilei se conjugă. prin folosirea unor figuri geometrice. geometria şi poezia apar împreună pentru a reprezent a diferite forme de existenţă: “Înalt în orga prismei cântăresc / Un saturat de semn. Diversităţii infinite a lucrurilor şi comuniunii desăvârşite a spiritului cu creaţia cosmică li se cuvine întreaga recunoştinţă a omului pentru simplu fapt că ele există: “Ar trebui un cântec încăpător. când răsare / Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum\”. mărăciniş. / Să nege. precum / Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare. / Coroana literei.

Ca şi în cazul lui Bacovia şi alţii. gemene. ale aurului sau a cuvântului scris sau rostit: ”Pendulul apei calme. scurşi din rai” (Orbite). Plasată între paranteze. apa este principalul element din instrumentarul unor descântece. / Fulger cedat. / Ruptură de cremene. altădată? / Se toarce vorba. în Ţările-de-Jos” (Margini de seară). nuiaua. / În minutare-aprins – şi încrestat” (Increat). Chiar şi sub masca stilului caracterizat printr -o extremă concentrare a expresiei. rezonanţa postumă a poetului e superioară celei din timpul vieţii. cărbunele sau cleştele. lunii. În plus. Ion Barbu şi -a pus de multe ori în dificultate exegeţii aflaţi în crize de interpretare. Nuanţele surprinse în legătură cu incantaţia şi tema descântecului în poetica barbiană pot aduce o oarecare lămurire în acest sens. alături de alte obiecte precum cuţitul. Nu există nici la această oră o clarificare a ermetismului barbian: este el o pură incantaţie muzicală. lipsite de artificii: “Ageri. În descântecele româneşti. el apare răsturnat în partea ermetică. / Şerpii roşii. fără sensuri anume. plin de substanţă şi sens. dar nu numai.” (Domnişoara Hus). / La faţa păroasă. mătura. // Ce gând târziu mă suflă-acu? / Să vântur nopţii \”Bu-hu-hu\” / Ca la un cântec. / Suptă. croiesc cristal. vie sau moartă. şerpii ce purtai. Despre poezia lui Ion Barbu critica nu a avut prea multe de spus. / În scrisul apei caut drept”. De altfel. Unele poeme conţin incantaţii directe. Facultatea de a defini memorabil şi în acelaşi timp incantatoriu este pe deplin satisfăcută în poetica barbiană: “Plecăciune joasă. face parte deseori dintre instrumentele necesare descântecelor: “Sub mături. şi alte versuri din acest poem sugerează vraja unui descântec: “Valuri frânte. sub recea armură a unei forme riguroase. “Ţi -e inima la vârste viitoare / Ca şarpele pe muzici înnodat. / Nărăviţii la curvie. descriptiv şi cu limbajul explicit al . sau este doar o contemplare senină şi un ermetism dus uneori până la încifrare totală? Ermetismul ”este un mit pe care l-a creat ignoranţa” observă subtil însuşi poetul. se consideră că apa înglobează puterile binefăcătoare ale răsăritului de soare. Fără apă. printr -o reflecţie a sa în substanţa poeziei. asemenea acte magice nici nu pot fi concepute: “În ceaun cu apă vie. una din strofele din poemul “Falduri” seamănă cu un veritabil descântec: “(De şase ori. generale. Poet insolit în peisajul literar interbelic.are puterea de vindecare chiar şi pentru aştri.)”. nu se abate decât accidental de la această regulă. În timp ce ludicul este evident şi direct în poezia iniţiatică. fiind considerată un mijloc de vindecare de prim ordin. / Sub sticlă stă. Austeritatea limbajului din asa-numita poezie ermetică – deseori însoţită de un ton solemn – alăturată invenţiei poetice. până-n prăsele. Apa a exercitat dintotdeauna o enigmatică atracţie. / Rotit de două ori la mărul -soare. S-ar putea spune despre cripticul barbian că intră în contradicţie cu stilul cursiv. / Cad reflectat. Ion Barbu consideră creaţia un joc. spiritul descântecului este prezent. care ajună / Apusă -n cărbunii din lună” (Paznicii). / Cutia-încet se-ncuie-n piept. Ca element purificator fundamental. just unghi normal. fluturi şi urâturi / Mort – chipul meu. închegată. în ape grele / Sting fier aprins. prin multitudinea şi diversitatea nuanţelor interpretative. pe crengi de gâturi” (Falduri). plantelor. dar un joc serios.

descântecului.). Atunci când limba i s -a părut insuficientă pentru creaţia sa. cu virtuţi ma gice. Muzicalitatea versurilor în sine a însemnat pentru poet o cale sinceră şi inefabilă de a conduce spre armoni i perfecte. aşa cum menţiona Tudor Vianu. fără să ignore misterul.a. i-ro-la-hai ş. Laurul -Balaurul. Bitch. Imaginile poetice sunt compuse ca într-un joc. El Gahel. lir-liu-gean. Deschis spre absolut. Petre Rău . El este creatorul unui univers liric şi stilistic inedit. Cele mai interesante invenţii lexicale au rămas acele sunete onomatopeice. Un argument important împotriva acestei păreri are la bază faptul că limb a unui descântec este uneori criptică şi nu se lasă înţeleasă uşor.a. prin geniul său poetic. bu-hu-hu. spre esenţa lumii şi a lucrurilor. vir-o-con-go-eo-lig. Enigel. Ion Barbu este unul dintre marile spirite care. “concizia este virtutea capitală a stilului său”. Geraldine. Ion Barbu şi-a construit cuvinte noi. a ridicat structura poeziei şi a limbajului poetic pe culmi de abstracţie poetico -matematică. Jup. Isarlâk. Onomastica din poetica barbiană este şi ea insolită: (Crypto. Uvedenrode ş. Domnişoara Hus. care a exprimat mult în cuvinte puţine şi pentru care. din secvenţele de descântec: cir-li-lai. iar regulile acestuia ne descoperă noi feţe ale lumii. Fox.